Al optulea veac

Copiii, ultima resursă a României (I)

de

Nu sunt juristă și nu mă pasionează studiul legilor. Este o chestiune care ține de afinități, interese și talente. Am avut însă totdeauna încredere că există oameni competenți, cu vocație, care pot face acest lucru mult mai bine decât mine: avocați, judecători, procurori, consilieri juridici și, nu în ultimul rând, parlamentarii votați și delegați de noi, între altele, să citească și să analizeze stufoasele proiecte de lege care se propun spre votare. Și să le voteze ‒ sau nu. La fel și echipele de experți juridici de pe lângă Guvern și Președinție au în fișa de post studierea textelor juridice, redactarea proiectelor de lege și supravegherea implementării corecte a legilor. De altfel, aproape jumătate din salariul nostru merge în impozite din care sunt plătiți toți acești funcționari publici, angajați ai cetățenilor României. (T.P.)

Astăzi, studiul legilor a devenit pentru fiecare dintre noi o necesitate vitală. Vrei, nu vrei; ai, nu ai timp; ești sau nu prins în multele obligații ale zilei, trebuie să stai și să citești legi, hotărâri guvernamentale și ordonanțe de urgență! Mai ales în ultimii trei ani, sistemul juridic s-a aflat într-o frenezie a schimbărilor și a introducerii de legi și acte normative, unele abuzive, anticonstituționale și adoptate fără respectarea unor reguli elementare, a modului de funcționare a Camerelor Parlamentului sau a principiului separării a puterilor în stat. Dacă nu ești vigilent, dacă nu te informezi și nu reacționezi la timp, te poți trezi expus unor situații nedorite, chiar tragice, care îți vizează sănătatea, libertatea de exprimare și de circulație, proprietatea, intimitatea, familia ‒ și viața însăși.

O lectură competentă a diferitelor inițiative legislative au tot făcut-o pentru noi câțiva oameni dedicați și dezinteresați: avocatele Elena Radu și Marina Ioana Alexandru, activiștii Adrian Aciu, Pompiliu Diplan, Aurelian Popa, George Stoian și câțiva, foarte puțini, parlamentari responsabili, care au avertizat asupra unor riscuri majore. Din păcate însă, mass-media are grijă să ambaleze avertizările lor într-o interpretare deformată, aparent politizată și derizorie, astfel încât cei mai mulți să ne le ia în seamă.

Ambiguitatea legislativă și abuzurile

Așadar, despre ce este vorba? Pe scurt: Parlamentul a votat „pe repede-înainte” și la orele târzii ale nopții, ca furii cf. Matei 26:55, o lege care, deși împodobită cu cele mai bune intenții, oferă baza pentru confiscarea copiilor din familii și etatizarea lor, și chiar darea lor spre adopție, inclusiv cuplurilor de același sex. Este vorba de mult controversatul PLX 145/2023, deja promulgat de Președintele României pe 30 mai 2023. S-a creat astfel cadrul juridic care permite funcționarea în România a unor structuri de tipul Barnevernet în Norvegia, Jugendamt în Germania, Kinderdorf în Austria și a altor astfel de servicii pentru protecția copilului din Uniunea Europeană. Vocile mai pesimiste spun că la noi va fi chiar mai rău decât în aceste țări, pentru că acolo erau vizate în special familiile de imigranți sau familiile mixte, câtă vreme la noi vor fi vizați în jur de 70-80% dintre copiii cetățenilor români. „E absurd, a imposibil, e paranoic!”, îmi veți spune.

Haideți să verificăm. Să citim, fie și tardiv, legea și analizele ei competente. Să vedem cum a fost evaluată de două comisii parlamentare care, deși i-au dat avizul favorabil, au înroșit textul cu corecturi – pe care însă nimeni nu le-a luat în seamă! De exemplu, Consiliul Legislativ[1] semnalează pe unsprezece(!) pagini o serie de nereguli și gafe juridice. Printre ele, avertizează asupra gradului mare de generalitate a textului, neprecizarea obiectului acestei măsuri legislative(!), neprecizarea principiilor juridice pe care se întemeiază, precum și paralelismul juridic – adică faptul că există deja o lege care reglementează acele situații extreme, în care chiar se impune separarea copilului de familie, și anume Legea 272/2004 cu privire la protecția copilului. De asemenea, Consiliul Legislativ semnalează faptul că nu se precizează modul concret în care se poate atinge scopul declarat în titlu, mai exact „prevenirea separării copilului de familie”. Este un fapt cunoscut din istorie că dintotdeauna ambiguitatea juridică, intenționată sau generată de lipsa de profesionalism, lasă loc răstălmăcirilor și abuzurilor.

Consiliul Economic și Social[2] al Parlamentului semnalează și el nereguli legate de neprecizare și generalitate în ce privește identificarea nevoilor fiecărui copil, precum și legat de instituțiile și organizațiile care vor oferi serviciile de asistență socială. O ambiguitate constatată ține de sintagma „organizații neguvernamentale acreditate”. Consiliul se întreabă, pe bună dreptate, „acreditate… în ce”? Nu se știe. Cert este că aceste servicii pot fi preluate de ONG-uri politizate, care dispun de mulți bani pentru a implementa anumite comportamente și a schimba arhitectura societății. Neprecizat rămâne și modul în care se vor acorda serviciile sociale și se vor cheltui banii, care trebuie să corespundă nevoilor reale ale fiecărei familii și copil. De pildă, „unui părinte alcoolic sau agresiv într-o familie deprivată material îi este necesară terapie/consiliere de specialitate, nu doar ajutor material și/sau cursuri de dezvoltare a abilităților parentale”[3], se spune în avizul aceluiași consiliu.

Absurdul legislativ

După cum apreciază avocatele Elena Radu și Marina Alexandru într-o dezbatere online[4], legea nu a fost creată pentru a se preveni situația nefericită a separării copilului de părinți – căci pentru această situație există deja Legea 272/2004, mai sus-menționată –, ci pentru înregistrarea într-o bază de date a majorității copiilor, anume în „Observatorul Național al Copilului”. Criteriile de înregistrare sunt așa-numitele „situații de risc de separare”, prevăzute de Articolul 5 al legii[5]. Iată-le pe cele mai flagrante: familia „trăiește în sărăcie extremă”, „are venituri reduse și nu primește beneficii de asistență socială”. De când sărăcia a devenit un motiv de separare a copiilor de părinți?! Să amintim, pe post de contraexemplu, că marele savant Thomas Edison, ultimul din cei șapte copii ai familiei sale, a trăit la limita sărăciei, fiind nevoit să muncească de la 12 ani ca vânzător de ziare ambulant. Această situație însă nu l-a împiedicat să reușească în viață, dimpotrivă, dragostea mamei și situația grea l-au motivat.

Mai departe, potrivit legii, dacă familia „are părintele unic susținător sau ambii părinți fără ocupație sau în șomaj”, copilul este în risc de separare! Așadar, familiile cu părinții fără loc de muncă, indiferent dacă există sau nu abuzuri psihice sau fizice, își pot pierde copiii. La fel și familiile care nu au case suficient de încăpătoare: „nu dispune de spațiu locuibil suficient raportat la numărul de persoane, respectiv locuința este supraaglomerată”. Oare care sunt criteriile care stabilesc cât spațiu ne este suficient? Ne întrebăm dacă familiile țăranilor de odinioară, care aveau câte zece copii și creșteau în case cu 2-3 cămăruțe, nu au dat oameni de nădejde, curajoși, muncitori, tenace și de caracter?

Criteriile legii frizează absurdul. Dacă o fiică a familiei este „mamă minoră sau minoră gravidă”, ceilalți frați sunt în risc de separare, la fel și dacă „părintele unic susținător sau ambii părinți sunt plecați la muncă în străinătate”, sau dacă familia „are unul sau mai mulți copii care au revenit în țara de origine după o experiență de peste un an de migrațiune”. Câte zeci de mii de familii nu se află în această situație?! Dacă familia „are membri adulți cu dizabilități care le afectează semnificativ calitatea vieții și participarea lor la viața socială”, adică dacă există în familie o persoană cu un handicap, indiferent de relația acesteia cu copilul, copilul este, iarăși, în risc de separare. Dacă există „cel puțin un membru al familiei care nu are acte de stare civilă”, adică dacă un membru al familiei nu are buletin, există același risc.

În continuare, dacă familia „a avut sau are unul sau mai mulți membri condamnați la o pedeapsă privativă de libertate” sau dacă familia are „unul sau mai mulți copii polispitalizați”, iarăși copilul este înscris în Observator. Cu alte cuvinte, dacă unul dintre frați a fost spitalizat de cel puțin două ori, ceilalți copii intră în situații de vulnerabilitate! Sau dacă familia „are unul sau mai mulți copii de vârstă școlară care nu au fost înscriși într-o formă de învățământ sau care nu frecventează cursurile unei forme de învățământ obligatoriu” ‒ deci dacă unul dintre frați a abandonat școala, ceilalți pot fi „confiscați”! Tot pe Edison îl amintesc aici: la un moment dat a abandonat școala, pentru că, genial fiind, nu s-a putut adapta mediocrității școlii de stat. A fost instruit acasă de mama sa, apoi s-a format ca autodidact. În ultimă instanță, abandonul școlar, în cazul lui, nu a fost un impediment. Sau dacă familia „are unul sau mai mulți copii cu cerințe educaționale speciale” – de pildă, copii cu autism, ADHD sau Sindrom Down – ceilalți frați sunt în risc de separare!

Observatorul Național al Copilului

Există și criteriul „situației sociale și mediului social necorespunzător, care pot exercita influențe negative asupra copilului”. Raportat la ce putem numi „necorespunzător” un mediu social, sau în ce constau „influențele negative asupra copilului”?! O altă situație de risc este „starea de sănătate precară a unuia sau mai multor membri ai familiei”. Adică, dacă un membru are o boală cronică (diabet, cancer, hepatită etc.), copilul este considerat în situație de risc. Dacă nivelul de educație al membrilor familiei este scăzut, iarăși este o problemă, de parcă n-ar exista atâtea personalități care au crescut în familii mai puțin educate! Apoi, în condițiile în care copilul nu a urmat schema de vaccinare, iarăși poate fi luat din familie. Întrebarea logică pe care ne-o punem este dacă mai rămâne vreun copil în afara „riscului de separare”?

În fond, legea nu propune nici un fel de soluții de prevenire, ci doar creează cadrul pentru alcătuirea unei baze de date care să monitorizeze copiii și familiile, anume „Observatorul Național al Copilului”. Un indiciu existent chiar în lege despre intențiile acesteia este că Observatorul Național al Copilului este un subsistem dintr-un sistem informatic mai amplu – Sistemul Informatic Național pentruAdopție, implementat de Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopție.

În ceea ce privește adopția, „coincidența” face ca exact în această perioadă să se discute posibilitatea de legiferare a parteneriatelor civile pentru cuplurile de același sex, care le vor permite inclusiv adopția de copii, așa cum vedem că se întâmplă în Occident. Discuția a fost stârnită de o hotărâre a CEDO prin care obligă România să adopte o formă de recunoaștere juridică a acestor cupluri.[6] Deci măsurile legislative se sincronizează. Și iarăși, „coincidența” face ca proprietarul soft-ului în care vor intra datele copiilor noștri să nu fie Statul Român, ci UNICEF-ul, adică o instituție internațională.

Așadar, puzzle-ul începe să capete contur. Se pare că se dorește a fi exploatată și ultima resursă a României: copiii ei.

(va urma)

Tatiana Petrache


[1] https://www.cdep.ro/proiecte/2023/100/40/5/cl144.pdf

[2] https://www.cdep.ro/proiecte/2023/100/40/5/ces144.pdf

[3] https://www.cdep.ro/proiecte/2023/100/40/5/ces144.pdf

[4] https://www.youtube.com/watch?v=qK-teLlOYnc

[5] https://www.cdep.ro/pls/proiecte/docs/2023/pr145_23.pdf

[6] https://cursdeguvernare.ro/decizie-cedo-pentru-recunoasterea-de-catre-romania-cupluri-acelasi-gen.html


Articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 173 (iunie 2023)

Revista poate fi achiziționată din:

De asemenea, te poți abona la revistă, individual (un singur abonament) sau colectiv (până la 10 abonamente la aceeași adresă – reducere de până la 40%) pe un an sau pe șase luni

  • la revista în format digital online, de AICI
  • în format tipărit, cu livrare în România, de AICI
  • în format tipărit, cu livrare în străinătate, de AICI

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Trackbacks and Pingbacks