Editorial

Viaţa noastră nu stă sub semnul duhului lumii

de

În anii studenţiei, când am citit „Deşertul tătarilor” a lui Dino Buzzati, mi s-a părut pe cât de provocatoare, pe atât de inaccesibilă. Pe măsură ce timpul a trecut, cartea mi s-a descoperit mai adânc din unele experienţe însemnate ale vieţii. Despre ce este vorba? Giovanni Drogo, un tânăr ofiţer, își părăseşte oraşul pentru a ajunge la Fortăreaţa Bastiani, prima sa garnizoană. E prima zi când îmbracă uniforma de locotenent şi momentul mult-aşteptat al vieţii sale. Pe creasta muntelui ce se vede în depărtare este şi fortăreaţa. Acolo simte că se vor petrece cele mai importante fapte, acolo se vor desfășura cele mai de necrezut evenimente, acolo i se vor împlini cele mai îndrăznețe visuri. Un prieten îl însoţeşte o vreme, apoi rămâne singur. Drumeţii, tot mai puţini, nu au auzit de nici o fortăreaţă. Plin de tot mai multe îndoieli, Drogo străbate locurile sălbăticite al muntelui şi ajunge la ţintă. Nu este un castel, aşa cum crezuse, ci doar un bastion modest şi vechi, într-o porţiune de frontieră moartă. În faţa frontierei se întinde un deşert nesfârşit, numit „Deşertul tătarilor”. Dacă vor fi trecut vreodată tătari pe acolo, nu se ştie. Mai degrabă pare o legendă. Frontiera n-a slujit niciodată la nimic.

Ca şi Giovanni Drogo, ajungem şi noi în Fortăreaţa Bastiani. Încă din copilărie suntem împinşi acolo. Încă de pe băncile şcolii suntem obligaţi să intrăm pe această traiectorie aiuritoare a existenţei. Student fiind, am tot sperat ca acest personaj nefericit să se oprească din drum. De ce trebuia ca un tânăr ofiţer să se ducă în acea izolare inutilă, în acel abandon existenţial? „Fusese trimis” nu se ştie de cine. Bineînţeles că mă identificam cu personajul şi frânam cât se poate acţiunea cărţii, fiindcă nu suportam ceea ce i se întâmpla. Presimțeam cumva ce avea să urmeze. Se dusese acolo doar pentru doi ani. Şi primul său gând, odată ajuns în fortăreaţă, a fost să se întoarcă. Dacă s-ar fi întors atunci, l-aş fi admirat enorm. Dar nu s-a întors. N-a putut. Duhul fortăreţei îl ţinea deja prins în chingi puternice.

Şi totuşi, aşa cum am înţeles mai apoi, acela fusese momentul cel mai prielnic pentru a se desprinde de vraja care-i paraliza voinţa. În fortăreaţă stăpânea un duh al renunţării, al abandonului. Am asociat fortăreaţa, o vreme, cu o iluzie, ba chiar cu o tragedie. L-am şi condamnat pe Giovanni Drogo pentru lipsa lui de reacţie, pentru modul în care se lasă pradă acelui miraj viclean al aşteptării. M-am tot întrebat de ce nu a ieşit de la bun început din fortăreaţă, de vreme ce nimeni nu l-a împiedicat. I s-a şi spus că acolo nimeni nu e ţinut cu sila, ci prin liberă consimţire.

Îndulcirile traiului de zi cu zi

Raportând toate acestea la ţelul vieţii noastre creştine – dobândirea Duhului Sfânt –, istoria lui Giovanni Drogo exprimă o realitate cumplită. Noi, creştinii, încă de la primele experienţe pe acest pământ, suntem „trimişi” cât mai departe de ţinta vieţii noastre. Aş putea spune că suntem „trimişi” în afara inimii noastre. Păşim pe acest drum sinistru şi nu avem parcă puterea să ne împotrivim, fiindcă atât de intruzive sunt convenţiile societăţii, încât te proiectează dincolo de cine eşti cu adevărat. Parcă se naşte o coaliţie în jur, şi societatea apropiată te conduce pe calea depărtării de chipul tău lăuntric şi, în esenţă, a înstrăinării de Adevăr.

Şi iată-ne ajunşi în „fortăreaţă”, nu pe creasta vreunui munte, ci pe cea a unor alte idealuri, unor alte proiecte existenţiale, deşi adevăratul nostru ţel este sfinţenia. Trecem, desigur, prin ce a trecut Giovanni Drogo. Mai întâi, suntem încredinţaţi lăuntric că avem libertatea de-a nu sta o clipă în „fortăreaţă”, la acea frontieră inutilă a vieţii. Şi, cu toate că am putea să răspundem cu putere printr-o întoarcere hotărâtă, suntem cuprinşi de o moliciune ciudată, şi amânăm.

Mult timp m-am gândit la studii, la idealul culturii şi la îngrozitoarea perspectivă a plafonării, a ratării, a mediocrităţii. Apoi, trecând anii, m-am gândit la viaţa mea şi la felul în care mă raportez faţă de planul lui Dumnezeu cu mine. Oare nu cumva, necercetându-mă atent, am rămas în acea amânare continuă a întâlnirii cu idealul sfinţeniei? Nu cumva stau chiar străjer la frontiera care n-a slujit niciodată la nimic? Am pornit cu multă însuflare pe calea descoperirilor lăuntrice, tânăr fiind, dar nu cumva, trecând anii, am bătut pasul pe loc într-o „garnizoană” unde singurele evenimente importante sunt legate de îndulcirile traiului de zi cu zi?  

Starea noastră, a creştinilor, este cea a lui Giovanni Drogo. Lâncezim. Şi aşteptăm ceva ce nu mai vine. Un moment istoric care să ne provoace într-atât, încât să ieşim din starea de somnolență lăuntrică în care ne-am cuibărit. Nu avem forţa de-a trece într-o stare duhovnicească bună. Ne copleşesc gândurile, grijile, neputinţele. Încercăm, cu eficienţă minimă, să ne automotivăm, ne înşiruim argumente, fiindcă am vrea să schimbăm ceva în viaţa noastră. Însă rămânem blocaţi în colonia gândurilor care pace nu aduc, ci tulburare. Ca şi croitorul Fortăreţei Bastiani, efectiv scandăm că noi rămânem în această stare „ab-so-lut pro-vi-zo-riu”, că în curând vom pleca de aici, că ne vom vedea de viaţa noastră lăuntrică. Aşadar, recunoaştem că ceea ce trăim nu este viaţa noastră ‒ mai bine-zis, nu este viaţă. Dar croitorul, ca şi ceilalţi componenţi ai Fortăreţei, au decenii întregi de lâncezeală. Râd toţi şi nu cred atunci când vreunul dintre ei reia povestea cu „mă aflu aici în mod provizoriu… aştept de la o zi la alta…”.

Am tot sperat până în ultima clipă că Giovanni Drogo va avea puterea să se smulgă din acea blestemată fortăreaţă. M-am certat cu el, am bolit şi am plâns cu el. Chiar aşa de nenorocit să fie omul acesta, încât să i se scurgă viaţa an după an şi să nu facă nimic pentru a ieşi de acolo? Iar cel mai tare m-a înfuriat aşteptarea lui că, acolo, în acea frontieră inutilă, ar putea năvăli tătarii, şi un astfel de moment istoric l-ar putea scoate din nimicnicia anilor cheltuiţi în zadar.

Temniţa pe care o purtăm cu noi

Este uimitoare asemănarea vieţii lui cu parcursul duhovnicesc al fiecăruia dintre noi. Din proprie voinţă ne predăm duhului lumesc. „Fortăreaţa” se insinuează în noi, ne ocupă mintea, ne deturnează de la Cale, Adevăr şi Viaţă. Ţinta noastră este Duhul Sfânt, dar, înghiţiţi de „fortăreaţă”, nu mai cugetăm cele ale Duhului, ci prăznuim zilele amânării, ale înstrăinării. Ne repetăm că alipirea noastră de duhul veacului acestuia desfrânat şi păcătos este doar un moment scurt şi accidental din viaţa noastră. Şi că, de la o zi la alta, se va vedea la noi o schimbare, o pocăinţă adâncă, o alipire de cele veşnice. Dar noi petrecem de zeci de ani în acest duh lumesc, amăgindu-ne cu ieşirea care nu mai vine. Duhul lumii acesteia are ceva magic. Te ţine în vraja lui, cu plăcerea, cu patimile, cu îndreptăţirea de sine, cu egoismul. Nici Giovanni Drogo nu poate ieşi, nici noi nu avem puterea de-a ne lepăda de obezile acestei temniţe pe care o purtăm peste tot cu noi.

Nu e nimic implacabil aici, duhovniceşte vorbind. Oricând putem ieşi de pe această traiectorie pe care şi noi am urmat-o. E drept că Giovanni Drogo nu va putea niciodată, dar eu nu am vrut să parcurg până la capăt drumul lui. Ne-am intersectat, am mers alături o vreme, apoi am înţeles tragedia vieţii sale şi l-am lăsat în fortăreaţă, apoi pe patul de spital unde încă se amăgeşte că un eveniment istoric s-ar putea petrece la frontiera inutilă unde a cheltuit atâta timp.

E cumplit ca noi, creştinii, să trăim o asemenea mare amăgire. Viaţa noastră nu stă sub semnul duhului lumii, sub semnul viclean al amânării. Viaţa noastră stă sub semnul Duhului Sfânt. Pentru noi, fiecare clipă poate fi un eveniment uriaş. Lăuntric, putem scrie o istorie pe care Giovanni Drogo nici nu şi-ar putea-o închipui. Nevoindu-ne şi împărtăşindu-ne de harul Duhului Sfânt, ieşim din „fortăreaţă” şi lucrăm la dezvrăjirea minţii de toate naraţiunile amânării şi blazării.

Vedem că duhul lumesc sălăşluieşte în toate mădularele noastre lăuntrice, fiindcă am trecut prin „şcoala” aceasta a egoistei cugetări şi avem întipărite în noi rele învăţături. Pe Giovanni Drogo, fortăreaţa îl urmăreşte şi pe patul de spital. În ceea ce ne priveşte, duhul lumii acesteia ne va război în tot ceasul, mai ales prin înlesniri, prin confort, prin bunăstare. În veacul nostru, înlesnirile sunt „fortăreaţa”. Ele circumscriu viaţa noastră şi o proiectează la frontiera care nu slujeşte la nimic. Nu cred în dispoziţia noastră de a renunţa la înlesniri de bunăvoie, ci doar în planul minunat al lui Dumnezeu de a scoate plăcerea prin durere. Şi vedem destul de bine cu toţii cum se strânge laţul. Vine vreme de pătimire, de îndelungă-răbdare, de tânguire. Și, dacă încă mai adăstăm prin „fortăreaţă” şi contemplăm „Deşertul tătarilor”, nu vom putea nici măcar răbda tăvălugul care vine.

  Sergiu Ciocârlan


Articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 163 (august 2022)

Revista poate fi achiziționată din:

De asemenea, te poți abona la revistă, individual (un singur abonament) sau colectiv (până la 10 abonamente la aceeași adresă – reducere de până la 40%) pe un an sau pe șase luni

  • la revista în format digital online, de AICI
  • în format tipărit, cu livrare în România, de AICI
  • în format tipărit, cu livrare în străinătate, de AICI

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *