Poeți sau roboți?
Părintele Daniil de la Rarău
V-aţi gândit vreodată cât de mult este legată nădejdea de tot binele pe care îl face omul în viaţa aceasta? Tot aşa, oricare facere de rău, să-i spunem păcat, are în adâncul ei o deznădejde pe care o hrăneşte. Nădejdea este şi bucurie, este aşteptarea unei întâlniri minunate care sigur va veni cândva; o simţim adânc în inimă, deşi nu ştim că despre ea este vorba.
În general, nu pricepem prea multe din ce ni se întâmplă, dacă nu suntem atenţi la mişcările fine ale sufletului, ci rămânem la suprafaţa lui, unde vedem doar că răsare bucuria sau tristeţea. Bucuria este legată de fapta cea bună, de nădejdea că va veni nu o răsplată materială, ci ceva cu mult mai mare, o mulţumire sufletească greu de descris în cuvinte.
Nădejdea este cea care ne face fiecare dimineaţă cu mult mai frumoasă, care ne îndeamnă să ne facem planuri, ne motivează să zidim ceva bun în viaţa noastră, să ne schimbăm și să continuăm lupta. Nădejdea ne face să credem în posibilitatea unei alte vieţi cu mult mai bune, pe care încă nu o avem, dar cândva o vom dobândi cu siguranţă.
Toate aceste lucruri le-am înțeles cu mulţi ani în urmă, încercând să ajut câteva persoane care consumaseră droguri sau trecuseră printr-o tentativă de sinucidere. Atunci am înţeles că oamenilor acelora le lipsea, într-o măsură neobişnuit de mare, nădejdea. Voiau, bunăoară, să mai trăiască, dar deznădejdea le teroriza sufletul. Cum ajunseseră aici?
Războiul deznădejdii
La început, mintea noastră este ca a unui copil, curată şi uşor de sedus. Este ușor de amăgit să creadă că o patimă oarecare îi va aduce, deopotrivă cu plăcerea, şi fericirea. Dar, odată cu alegerea păcatului, deznădejdea se insinuează în suflet. Pe de o parte, patima se foloseşte de nădejde, promiţându-ţi că ceva bun va urma pentru tine ‒ un fel de nădejde plămădită din poftă. Există o adevărată retorică a păcatului, care-ţi şopteşte permanent în ureche că, dacă vei dobândi lucrul dorit, vei fi fericit. Dar, cum nădejdea adevărată nu caută lucruri, ci unirea cu ceva mai presus de noi şi veşnic, vei fi nefericit îndată după ce vei fi consumat obiectul patimii. Nădejdea amăgită se trezește atunci şi nu ştie ce să facă, așa că ia patima de la capăt, proiectând o altă satisfacere a poftei, ca un nou mim ce te aruncă beat în braţele unei deznădejdi şi mai mari. Astfel, încetul cu încetul, deznădejdea pune stăpânire pe suflet.
V-ați gândit vreodată că războiul cel mai mare prin care trece lumea astăzi nu este cel al armelor, nici al sărăciei sau al necazurilor, ci cel al deznădejdii? De la copiii cei mai mici, dependenţi de calculatorul care nu va putea niciodată să le împărtăşească dragostea unei familii unite, şi până la bătrânul care s-a trezit cu totul singur în faţa televizorului; nu mai vorbim de adolescenţii hrăniţi în toată vremea, ca în „Minunata lume nouă” a lui Huxley, cu droguri şi desfrâu.
În toată deşertăciunea aceasta, în toată nebunia unei vieţi înconjurate de lucruri, gesturi şi sentimente de unică folosinţă, deznădejdea sufocă tot mai mult nădejdea în ceva bun care va mai veni peste noi, asemenea cu roua dimineţii sau cu ploaia în anotimpurile secetoase. Nădejdea devine o prea îndepărtată opţiune, atât de îndepărtată, încât cei mai mulţi nu prea mai cred în ea. Și totuși, ea nu moare niciodată din adâncul sufletului, tocmai pentru că în virtutea nădejdii continuăm să trăim, ea rămânând ultimul argument pentru viaţa noastră.
V-aţi întrebat oare de ce dependenții nu mai au putere să se lepede de patima care le arde sufletul? Cel mai probabil, pentru că sunt stăpâniţi de deznădejde. Deşi la început au ales, acum nu mai cred că pot avea o viaţă normală, nu mai cred că pot dobândi fericirea în lipsa obiectului dorinţei împlântat în inima lor. Uneori ajung atât de consumaţi, de epuizaţi și deznădăjduiţi, încât ar părea că nici nu-și mai doresc să trăiască. Nu ar mai putea să depăşească nici clipa următoare, încât până şi viaţa şi-ar lua-o, dacă nu ar sta încă de veghe nădejdea care nu-i lasă să moară. Ea le spune, îi asigură că va fi mai bine. Suntem totuşi copiii lui Dumnezeu, iar sufletul asta intuieşte, chiar şi al celui mai mare ateu, după cum observă Dostoievski în opera sa.
În trecut, nădejdea, săraca, reuşea să-i susţină în viaţă până la pocăinţă sau moarte pe cei deznădăjduiţi de patimi. Astăzi însă dependenţele unei vieţi înconjurate aproape în totalitate de nimicuri, de imagini şi artefacte ale minciunii, nebuniei, demonismului, lipsind totodată reperele Adevărului, pun lumea într-o criză a deznădejdii fără precedent. Oamenii par să trăiască numai dintr-un fel de inerţie şi-și aşteaptă moartea ca pe o fatalitate, ca pe plutonul de execuţie care în fiecare zi îşi ia aleatoriu zeciuiala. Astăzi răsufli uşurat cu gândul că „Mie nu mi-a venit încă rândul!”, dar mâine?… Aşteptarea aceasta este stăpânită în gradul cel mai mare de deznădejde, pentru că oamenii se hrănesc cu vise, şi ficţiunea filmului „Matrix” a devenit realitate. Vor da oare cândva semnalul sinuciderii globale cei care conduc lumea? Vom capitula în fața deznădejdii, lăsându-ne seduși de ea până în punctul sinuciderii?
De fapt, tocmai aceasta este capcana. Deznădejdea este paralizantă, nu te mai lasă să lupţi să te schimbi sau să schimbi lumea în care trăieşti într-una mai bună. Îţi fură credinţa că poţi să te mai salvezi trăind în adevăr, cunoscându-L pe Dumnezeu, făcând ceva bun pentru aproapele, pentru lume, iubind şi fiind iubit. Retorica deznădejdii este retorica renunţării, a resemnării, a sentimentului că oricum eşti pierdut şi nu se mai poate face nimic. De aceea, singura opţiune pe care ţi-o oferă este de a te lăsa stăpânit de patimă, de a face răul, ca şi cum ai fi condamnat la rău tocmai pentru tot răul pe care l-ai făcut.
Lucrarea harului lui Dumnezeu
Nădejdea despre care vorbim însă nu este altceva decât lucrarea harului lui Dumnezeu în inima omului, în adâncul cel mai adânc al ei. În nădejde, în bucuria vederii zâmbetului unui copil, a unui răsărit de soare şi a naturii nu aflăm altceva decât simţirea că Dumnezeu este aproape, deşi noi nu avem cum să-L vedem. Nădejdea este chemarea Lui, promisiunea că ne aşteaptă, simţirea că numai El ne iubeşte cu adevărat, pentru că dragostea Lui nu este ştirbită de nimic lumesc.
Şi spun aceasta pentru că Dumnezeu nu ne iubeşte cum ne iubesc oamenii, care se îndepărtează când ne certăm cu ei, când îi jignim, când îi urâm sau le facem răul. Hristos ne iubeşte cum l-a iubit şi pe Iuda, spunându-i: „Prietene!”, atunci când acela îl vindea cu sărutare vicleană. Hristos ne iubește cum i-a iubit pe toţi cei care L-au răstignit cerând de la Tatăl: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac” Luca 23:34.
Atunci când mintea este întunecată de patimi, de gândurile lumii, iar, mai nou, de fantasmele mass-mediei, când păcatul devine normă și adevărul, minciună, iar deznădejdea face ca însăşi amintirea nădejdii să dispară, omul îşi pierde cu totul raţiunea de a mai trăi, dorinţa de a mai vedea ziua de mâine. Secunda devine chinuitoare şi moartea o izbăvire, aceasta fiind şi ultima amăgire a vrăjmaşului ucigător de oameni. Aici ajung, din păcate, astăzi din ce în ce mai mulţi, iar viaţa lor stă agăţată numai de un fir de păr, de mila lui Dumnezeu. Va birui oare diavolul, sau rugăciunile strămoşilor cu viaţă sfântă vor înclina balanţa, astfel încât sufletul să nu se coboare în iadul veşnic?
Lumea se află la o mare răspântie, războiul armelor urmează războiului patimilor. De aceea, este vremea să strigăm cu nădejde la Hristos, rugându-L să ne ajute să ne schimbăm viaţa, să ne dea putere să lepădăm cu totul deznădejdea din suflet, slujitoarea fidelă a vrăjmaşului. Este vremea să câştigăm nădejde în suflet pentru noi şi pentru cei din jurul nostru. Să hrănim lumea cu nădejde, să facem viaţa celor de lângă noi mai frumoasă prin mărturia nădejdii că va veni pentru fiecare dintre noi ceva mai bun. Dar toată această putere nu o vom putea dobândi fără Hristos, dacă ne odihnim în El, iar nu în nimicurile şi fantasmele lumii. Ca harul să lucreze prin noi, trebuie să ne curăţim mintea, să ne înfrânăm trupul, să ne smerim.
Lumea are nevoie de această mărturie. Să nu deznădăjduim că nu se mai poate face nimic, căci se pot face încă foarte multe, de vreme ce Dumnezeu este Împăratul şi Creatorul acestei lumi şi nu doreşte distrugerea ei. Noi însă trebuie să ne dovedim adevăraţi fii ai Lui, nu prin vorbe, ci prin chemarea în toată vremea a Numelui Său, şi printr-o viaţă cuvioasă, trăită cu discernământ. Atunci nimic cu adevărat rău nu ni se mai poate întâmpla, indiferent ce va veni peste lume.
Hristos a înviat! Avem motive de nădejde.
Gheorghe Fecioru
Articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 166 (noiembrie 2022)
Revista poate fi achiziționată din:
- Platforma digitală – în format digital online
- Magazin România – în format tipărit, cu livrare în România
- Magazin străinătate – în format tipărit, cu livrare în străinătate
De asemenea, te poți abona la revistă, individual (un singur abonament) sau colectiv (până la 10 abonamente la aceeași adresă – reducere de până la 40%) pe un an sau pe șase luni