Doamne, strigat-am!

Începutul drumului… erau scurşi abia (din nerăbdare) şi deja (din uimire) primii opt ani din viaţă. Dacă ar fi să întreb pe cineva, nu i-ar da prea multă importanţă acestui opt al vieţii. „Sigur, aşa s-a nimerit!”, mi-ar răspunde. Însă, după viziunea mea, ce-i drept încă prematură, acest opt al vieţii nu era plasat acolo la întâmplare, ci purta, pe lângă forma sa bombată, caracterul veşnic a ceea ce m-a chemat la o altfel de viaţă. Dumnezeu are felul Său unic de a chema pe fiecare la Sine, în tot atâtea moduri câte suflete are de iubit.

Eram familiarizat de un an de zile cu mediul primitor din cadrul bisericii parohiale din părculeţul de lângă blocul unde locuiesc. Însă, precum ne dăm cu toţii seama, eram un copil nu prea ataşat de biserică, prin faptul că pur şi simplu eram neutru. Nu simţeam nimic care să mă atragă. Acum nu-mi pot imagina această stare de neutralitate în faţa Adevărului-Hristos, dar important este că, până atunci, venirea la biserică încă nu exercita în mine nici un fel de chemare. Veneam de mână cu mama mea duminica la Sfânta Liturghie şi plecam, cu mari sforţări, după „Tatăl nostru”. Sărmana mea mamă! Cam de la citirea Sfintei Evanghelii, sărăcuţa, nu prea mai putea avea nici cinci minute de linişte la slujbă, căci se confrunta mereu cu aceleaşi întrebări venite din partea mea: „Mamă! Ce faci? Cât mai este? Un pic, da? Bun!”… „Mamă, ai spus un pic, nu? Hai odată!”. Minte de copil, ce să-i faci!

Adevărul e că atunci ar fi trebuit să se accelereze timpul pentru sosirea mea în faţa scaunului de spovedanie, de vreme ce toate doamnele care stăteau împrejurul meu se făceau adeseori, fără voie, victimele distragerii de la sfânta slujbă. Acum le rog frumos să mă ierte. La fel şi sărmanele mele urechi, care de-atâtea ori au fost nevoite să semnalizeze, prin culoarea lor roşie, dovezile de bună-purtare de care dădeam dovadă în timpul Sfintei Liturghii. Oricum, aceste manifestări dureroase nu au durat mult, deoarece, de la o vreme, începusem să stăm până la sfârşitul predicii. Eram un erou! Mă ţineau însă reprizele de masaj pe care tata mi le făcea, stând după o grindă ce susţinea schelele pentru pictură, în răstimpul dintre Evanghelie şi Sfintele Daruri. Dar, după o vreme, nici de lucrul acesta nu mai puteam beneficia. Începusem să stau singur, mai în faţă, cu gândul de-a descoperi mai bine ce se întâmplă, de fapt, acolo.

Ceea ce a marcat, însă, la puţină vreme după aceasta, dorinţa mea de-a nu mă mai desprinde de locul din faţa naosului bisericii noastre a fost un episod semnificativ, pe care nu-l voi putea uita niciodată.

Era o sâmbătă însorită, la bunici. Aproape de oraş, mama îmi amintise că eram aşteptaţi de Părintele să participăm la o slujbă de Vecernie cu litie. Nu mai văzusem, până atunci, o slujbă atât de frumoasă, dar nici nu mă aşteptam să fie atât de înălţătoare. Eram pe drum, programaţi să plecăm altundeva, cu rudele, la înot. Eu şi cu mama ne-am strecurat, pretextând că „avem ceva urgent de făcut”, şi-am plecat spre biserică. Probabil tot din reaua intenţie a vrăjmaşului, contrar vremii însorite de până atunci, se iscă o furtună straşnică în câteva minute. Abia am putut coborî din maşină, astfel că, în cincizeci de metri, până am ajuns în faţa uşii bisericii, eram uzi leoarcă, iar umbrela era întoarsă pe toate părţile; în fine, făcută ferfeniţă.

Am intrat mai bucuros ca niciodată în sfântul lăcaş. Era răcoare. Mireasma dulce a tămâiei adia în nori subțiri de fum deasupra capetelor noastre. Nu era mai nimeni. Doamnele citeau la Psaltire catisma de rând de la Vecernie. M-am aşezat în genunchi, lângă mama. Imediat însă auzul mi-a fost acaparat de vocea Părintelui care, după ectenia mică, a început suav să cânte frumosul psalm „Doamne, strigat-am…” pe glasul al optulea. Prima reacţie, de admiraţie, era mult prea depăşită pentru a-i da ascultare. Ceea ce mă fascina era modul de interpretare şi felul în care Părintele transpunea în mintea mea cuvintele, ca şi cum ar fi fost ale mele. Nu eram obişnuit să mă emoţionez la genul acesta de întâmplări. Iată că acum aveam ocazia să exteriorizez dorul meu ascuns după Dumnezeu şi să descopăr taina care încă nu-şi arătase faţa deschis în viaţa mea.

Încă nu pot explica acea trăire. Au mai fost de-a lungul timpului astfel de momente, dar cu alte ocazii, la alte cântări. Cele două minute cât a cântat Părintele m-au făcut să intru în cămara tainică a sufletului meu şi să descopăr cumva o lume nouă… Cu siguranţă eram pe frecvenţa Cerului, la care Părintele era mereu conectat prin acea cântare.

Continuarea rugăciunii prin cădire amplifica starea, învăluind-o într-o lumină duhovnicească ce pătrundea adânc, cu trăiri profunde şi unice. Când m-a zărit, Părintele a zâmbit. Eram uluit de ceea ce se petrecea în jurul meu, așa că… am aşteptat cu nerăbdare următoarea slujbă de Vecernie, peste încă o săptămână. Şi tot aşa, şi tot aşa, de fiecare dată caut să pătrund în imensitatea cu care Hristos învăluie sufletele în jurul Părintelui, de fiecare dată când cântă „Doamne, strigat-am…”.

Îmi dau seama acum că, prin cântarea din ziua aceea, Dumnezeu a lucrat în cel mai subtil mod cu putință asupra mea, încredinţându-mă că El există cu adevărat. Prin psalmul de faţă, de fapt, Dumnezeu a scos în evidenţă, în mintea şi în conştiinţa mea, lucrul pe care eu ar fi trebuit să i-L spun, dar ca şi cum ar fi venit de la El. Deşi abia înţeleg lucrul acesta, totuşi mintea-mi spune să mă minunez de tainele pe care Dumnezeu le-a sădit în fiinţa omului şi cum lucrează în viaţa fiecăruia prin diverse mijloace, ca să ne câştige şi să ne aducă în Împărăţia Sa. Luând şi analizând rapid fragmentul de rugăciune al marelui Rege David, conştientizez că vocea lui Hristos răzbătea în mine, rugându-mă să cred în ea.

Aşa a fost. De altfel, această experienţă îmi stă tot timpul în faţa ochilor minţii tocmai pentru a lua aminte şi a nu derapa de la calea lui Hristos. Încă aud cum Părintele nostru cel preabun, Domnul nostru Iisus Hristos, strigă de fiecare dată, fiecăruia, atunci când slăbeşte „conexiunea” cu Împărăţia lui Dumnezeu.

Mulţumesc Bunului Dumnezeu pentru marea Sa iubire pe care pururea o are pentru cei ce strigă către Dânsul spre a le arăta calea spre Împărăţia Sa.

 „Doamne, strigat-am…” rămâne, în orice caz, rugăciunea mea de suflet, care mă va face tot timpul să aud, în același timp, și răspunsul lui Dumnezeu: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi Împărăţia Cerului cea gătită vouă de la întemeierea lumii” ^{Matei 25:34}.

Codrin Iliescu, 17 ani

Seminarul Teologic Ortodox

„Sfântul Vasile cel Mare”,Iași

Premiul I la concursul de

eseuri al lunii septembrie 2015

Articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 169 (februarie 2023)

Revista poate fi achiziționată din:

• Platforma digitală – în format digital online
• Magazin România – în format tipărit, cu livrare în România
• Magazin străinătate – în format tipărit, cu livrare în străinătate

De asemenea, te poți abona la revistă, individual (un singur abonament) sau colectiv (până la 10 abonamente la aceeași adresă – reducere de până la 40%) pe un an sau pe șase luni

• la revista în format digital online, de AICI
• în format tipărit, cu livrare în România, de AICI
• în format tipărit, cu livrare în străinătate, de AICI