Mărturii

Muguri de dor

de

Cât de urât poate fi urâtul? Cât de întunecat poate fi întunericul? Cât de rău poate fi răul? Sunt întrebări pe care un om normal nu și le adresează, dar cu al căror răspuns se confruntă adeseori. De cele mai multe ori, diavolul nici nu este implicat. Privește, poate cu uimire și cu satisfacție, cât de bine se descurcă oamenii și fără el în făptuirea răului. Câteodată chiar cred că-și ia notițe.

Am primit de curând o invitație la un concert, la care oricum trebuia să particip din prisma serviciului. Era ceea ce consideram a fi o mizerie pe care tinerii o țin pe post de mare comoară. Era o sală de spectacole cu o capacitate de maxim șapte-opt sute de spectatori. M-au așezat fix în mijlocul primului rând. Puhoaie de tineri se revărsau pe cele două uși de acces și se înghesuiau în spațiul din fața scenei și pe culoarele laterale, singurele spații disponibile, căci scaunele erau ocupate de cei care veniseră cu multe ore înainte pentru a prinde loc. Erau pe puțin 2.500! Striviți, storciți, aproape fuzionați și contopiți. Cu tot cu hainele groase pe care nu apucaseră să le scoată, iar acum nici nu mai puteau. Începusem să mă gândesc cu groază la „Colectiv”. Era imposibil să mai poți ieși, indiferent de urgența motivului. Era o mulțime care se compactase într-un organism gigant și hămesit, care fremăta și se unduia în sincron, târându-te odată cu el.

Biletele costaseră în medie 100 de lei de persoană și nimeni nu părea deranjat că plătise pentru condiții „VIP”, și erau ca într-un tren din India. Starul nu s-a lăsat așteptat, declanșând o adevărată explozie de bucurie a omidei-gigant. Mă documentasem puțin despre el. Un trapper de 26 de ani în mare vogă. Delir, țipete, isterie, mâini adoratoare întinse spre el. A intrat direct cu incantațiile primei piese. Lumini și sonorizare maxim de maxim. Hi-tech. Copii între zece și optsprezece ani erau parcă posedați hipnotic și se manifestau ca niște prelungiri și oglindiri ale lui. De la ei deslușeam versurile. Nu-mi puteam explica modul prin care, prin ceea ce pentru mine era underground-ul Youtube și Spotify, cineva mai poate în zilele noastre să vrăjească atât de puternic tinerii, care par atât de greu de cucerit.

Tipul părea evadat din iad – ba chiar rezident cu drepturi depline – și împroșca provocator cu trivialități. Un adevărat aspersor de infecții verbale. Mi-era o milă profundă de el. Creierul meu nici nu putea ține pasul cu frecvența împroșcărilor. Și nici nu voia. Individul intenționa un argou în care camufla insidios neglijent figuri de stil cu apropouri și incitări la consumul de droguri și pansexualism. Ca să fie și mai nonconformist și convingător, își desfăcea bere și își aprindea țigări, în care tutunul era în proporție de condiment. Și asta în timp ce organele de pază autohtone străjuiau cu profesionalism scena pentru securitatea starului. Ajunsesem să aștept piesele mai slabe ca să pot răsufla un pic. Aș! Nici vorbă de-așa ceva. Deși mie mi se păreau toate la fel, pentru ei era chintesență. Ambrozie. Transă extatică generală. Îmi doream ca măcar fetele să fie mai reținute, pudice, deranjate, dacă nu indignate și ofensate de obscenitățile și grosolăniile cu care „artistul” terfelea și pângărea sistematic toată gingășia și demnitatea femininului. Dar ele huleau cot la cot cu el.

M-a străbătut o durere puternică în piept, care s-a dus ca o undă de șoc până în adâncurile sufletului. Mă simțeam dărâmat și direct vinovat. Eram gelos pe faptul că răul îi sedusese și-i cucerise atât de profund și atât de ușor. Ce făcusem ‒ sau ce nu făcusem ‒ de s-a ajuns aici? Cum să-i spui urâtului frumos? Cum să-l adori? Le priveam chipurile tinere și frumoase, care contrastau cu monstruosul grotesc din concert. Dar ei, cum au ajuns în acest rol? Nu se potrivea nimic cu apariția și dezvoltarea rap-ului și a hip-hop-ului din America. Aceste mișcări artistice spontane au fost niște reacții ale tinerilor față de dezechilibrele, nedreptățile și abuzurile sociale de aici: rasism, șomaj, acces greu la educație al celor săraci, familii devastate de alcool și droguri, bande înarmate care terorizau cartiere sau orașe întregi. Dar la noi?… La noi nu era nimic de acest gen! Și totuși, este ceva ce i-a împins pe acești tineri în brațele urâtului sinistru.

Acestor copii li se oferise totul pe tavă. Din grija de-a nu trăi în lipsuri ca părinții lor, mămicile și tăticii făcuseră eforturi duse la extrem pentru a-i face fericiți. Beizadelele nu știau ce-i frigul, foamea, lipsurile materiale. Erau dați la meditații, la tot felul de cursuri, trimiși în excursii, lăsați la chefuri și petreceri, încurajați să se distreze la maxim. Erau răsfățați până la îmbuibare ‒ și dincolo de ea. Li se tolera absolut tot. Chiar îmi spusese de curând un tânăr, cu o naturalețe dezarmantă, că părinții lui i-au oferit și-i oferă tot ce și-a dorit, își dorește sau și-ar putea dori vreodată. „Și atunci”, m-a concediat el, „ce mi-ar mai putea oferi Dumnezeu? Ce nevoie mai am de El?”. I s-a dat block lui Dumnezeu într-o astfel de lume hedonistă, care și-a sinucis sufletul. Acestor tineri li se urâse cu binele. Cu binele material. Plus că absența lui Dumnezeu intenționată și întreținută de ei făcea posibil orice. Orice rău. Există și o entropie spirituală, o tendință spre haos când nu evoluăm; devine o plăcere să spargi, să distrugi, să murdărești ceva ce oricum pare că nu are sens.

Zilele următoare am avut posibilitatea de a discuta cu unii dintre ei pentru a-mi lămuri aceste „de ce”-uri. Mulți se uitau la mine ca la o babă inadaptată și oricum incapabilă să înțeleagă un asemenea act artistic. Nici nu s-au mai obosit să-mi explice. O mare parte nici nu cred că ar fi fost capabili să o facă. Era ceva de genul: „Nu e frumos ce-i frumos, ci e frumos ce-mi place mie!” și „De gustibus non disputandum”. Făcusem greșeala de a pune dispreț și superioritate în ton. Adultul arogant, încuiat și incapabil de empatie. Unul căruia i se părea inutil și imposibil de exorcizat așa ceva. Convins că ei merită cu vârf și îndesat tot ceea ce li se întâmplă. Că-și merită idolii. Că lumea e condamnată, prin ei, la eșec. Că se demonizează totul, pe zi ce trece.

Și chiar eram, la modul esențial, o babă care își uitase rătăcirile din tinerețe, care părea că nu-și mai aduce aminte cât a scărpinat răul între coarne și cât s-a lăsat legănată pe genunchii lui, cât de mult a pus la încercare răbdarea lui Dumnezeu. Cât de mult îmi plăcuse jocul serios de-a rebelul și nonconformistul.

Dar Dumnezeu a vrut să mă îmblânzească pe mine, judecătorul intransigent autoproclamat, și mi-a oferit de curând posibilitatea de a dialoga într-un cadru formal cu vreo optzeci de tineri de 15-16 ani, mulți dintre ei participanți la acel concert. Era un sondaj de opinie despre pasiuni și bucuria de-a trăi. M-am dus îngropat în prejudecăți și convins că va fi un interogatoriu dificil și o pierdere de vreme pentru mine, din care dependenții de jocuri și de rețele de socializare nu vor impresiona cu nimic. Rând pe rând, băieții au vorbit însuflețiți despre biciclete, motoare, mașini, mecanică, sporturi; fetele despre poezie și proză, desen, pictură, muzică, medicină. Am fost impresionat. Mă gândeam cât de buni erau, în sensul de evoluați, precoce și deschiși, față de mine la vârsta lor. „Hei, sunt foarte vii!”, am exclamat lăuntric. Acel concert cred că a fost o criză, o rătăcire a lor, o joacă cu noroi care te face să te simți mai bine după baie.

Și, ca să încheie în mare stil – în stilu-I caracteristic ‒, Dumnezeu a păstrat ce era mai bun la urmă. Fix ultimul băiat chestionat, cu o față înseninată de-un zâmbet care îi evidenția și mai mult inocența, mi-a zis, cu cea mai simplă, pură și directă sinceritate: „Cea mai mare bucurie pentru mine este să văd oameni fericiți! Și să pot să-i fac fericiți!”.

Îmi venea să-l mănânc de bucurie și de drag. Găsisem un om originar. Chipul lui Dumnezeu. Deși eu nu eram Diogene care să-l fi căutat ziua în amiaza mare cu felinarul aprins, dar avusesem aceeași atitudine absolut pesimistă ca el, cum că un astfel de specimen ar mai exista! Am știut din prima clipă că el n-a fost la acel concert. Și că, dacă ar fi văzut fețele acelor tineri, nu ar fi fost derutat să creadă că ceea ce vede acolo este fericire. Simțeam, din siguranța cu care a declarat, că ceea ce zice, și face. Am intuit că el este dintr-o nouă generație de apostoli cu care Dumnezeu va schimba din nou fața lumii, prin care îi va învăța pe oameni că frumosul e frumos, iar urâtul, urât. Că, negreșit, cunoașterea răului e distructivă și nu reprezintă o necesitate.

Dumnezeu are printre noi, iată, oameni care nu și-au plecat genunchii în fața Baal-ilor acestui secol, lucrând, tainic sau evident, prin ei, binele lumii, și găsindu-Și bucuria în ei. Acum știu că nu e totul demonizat și pierdut. Nimic nu-i pierdut. Putem salva tot. Lumea e ca o pădure fără viață într-o iarnă tiranică și necruțătoare, dar, dacă priviți cu atenție, puteți vedea pe ramurile ei, aparent necrozate, muguri de dor față de noi, cei ce am gândit și acționat cândva ca acest copil, bucuroși să vedem numai oameni fericiți și făcând tot posibilul să-i facem fericiți pe cei ce nu erau. Nu concepeam ca cineva să fie trist. I-am fi dat bucuria noastră în schimb. Chiar simțeam că asta era misiunea mea: să împart bucurie, să vindec răni, să șterg lacrimi. A venit timpul să las răutățile mele față de ceilalți, nepăsarea, judecata și disprețul, și să mă întorc la acea misiune. Atunci mugurii de dor vor da rod bogat întru Domnul, Cel ce a șters toată lacrima, iar lumea întreagă se va face Rai!

George OlteanuSchitu Golești, Argeș

Premiul I la concursul de eseuri al lunii mai 2023


Articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 173 (iunie 2023)

Revista poate fi achiziționată din:

De asemenea, te poți abona la revistă, individual (un singur abonament) sau colectiv (până la 10 abonamente la aceeași adresă – reducere de până la 40%) pe un an sau pe șase luni

  • la revista în format digital online, de AICI
  • în format tipărit, cu livrare în România, de AICI
  • în format tipărit, cu livrare în străinătate, de AICI

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Trackbacks and Pingbacks