Editorial

În mâinile lui Dumnezeu suntem

de

Trăim în epoca tuturor deschiderilor și dezinhibărilor, dar, paradoxal, oamenii par tot mai închişi în ei înşişi şi cu un sentiment al singurătăţii mai puternic decât oricând. Ne considerăm liberi şi, într-adevăr, avem libertatea să mergem oriunde vrem şi chiar să facem orice ne trece prin minte. Cu toate acestea, oamenii suferă astăzi de un fel de miopie psiho-socială accentuată, care-i face captivi unui mod de viaţă pe care ei înşişi, în momentele de luciditate, îl socotesc absurd. De fapt, nu mai avem perspectiva întoarcerii, a schimbării. Nici nu mai ştim cum e să fie altfel, cum ar putea lumea sau viaţa noastră să fie gândite diferit – iar fenomenul acesta pare să se accentueze pe zi ce trece.

Odată cu răspândirea conexiunilor, a interconectării tuturor oamenilor şi obiectelor prin internetul lucrurilor, lumea noastră se aseamănă pe zi ce trece cu o pânză de păianjen, care se înfășoară din ce în ce mai mult în jurul nostru, blocându-ne mişcările și împăienjenindu-ne ochii. Astfel, încetul cu încetul, oamenii nu mai văd viaţa decât în termenii propuşi de arhitecţii cotidianului.

Lumea dinaintea internetului şi a telefonului mobil pare să nu mai existe. Memoria reală a umanităţii, constituită din memoria personală a tuturor oamenilor în viaţă, este aproape anulată. Și, paradoxal, asta în vremuri în care, printr-o simplă apăsare de buton, poţi accesa aproape orice naraţiune privind istoria înaintaşilor. Dar în epoca internetului, toate informaţiile din lumea virtuală au egalitate de şanse în faţa minţii noastre, așa că aceasta va fi cucerită de ceea ce este mai facil şi mai distractiv. Astfel că, atrași în acest tăvălug, oamenii devin din ce în ce mai dezinteresaţi sau mai incapabili să cunoască istoria şi adevărul, şi chiar să mai creadă că există vreun adevăr. O totală amnezie istorică şi existenţială pune stăpânire pe lume.

Într-o astfel de societate, un sentiment straniu începe să cucerească conştiinţele. Cei mai mulţi nici măcar nu înţeleg că se întâmplă ceva cu ei, deşi se plâng că sunt tot mai anxioşi, suferă de atacuri de panică şi nu mai pot dormi noaptea. Este vorba de frica morţii. Disimulată într-o mie de chipuri, de la frica de a rămâne fără conexiune până la frica de bătrâneţe, de boală sau de teroarea gândurilor, frica morţii îi pândeşte pe oamenii de astăzi din umbra subconştientului.

Pare însă destul de lipsit de rațiune că, într-o lume în care există spitale, asigurări pentru maşină, profesie, asigurări sociale, bancare, asigurări de viaţă etc., frica să mai constituie o problemă. Și totuşi, în spatele tuturor traumelor omului modern, stă frica. De ce?

Dacă ne gândim puţin la omul de acum cel puțin 100 de ani, de la ţară, care nu avea decât o bojdeucă, o vacă şi un cal, 1.000 m2 în spatele casei şi câţiva copii de crescut – şi vorbim aici de un om cu ceva cheag – acesta era cu mult mai puţin înfricoşat de moarte și perspectivele de viitor decât omul de astăzi. Pensie nu primea, la spital nu putea merge decât pe bani, pe care oricum nu-i avea, dar frica aceasta nu-i devenea cunoscută decât poate abia înaintea morţii. Dacă frica omului modern raportată la riscurile de astăzi ar fi fost trăită în vremea aceea proporţional cu neajunsurile traiului şi riscurile de atunci, ar fi trebuit ca marea parte a oamenilor din trecut să fi murit de anxietate şi atacuri de panică.

Asigurarea noastră în Dumnezeu

Oamenii de odinioară însă nu ştiau ce este depresia. Mai era câte unul care trecuse printr-un mare necaz şi nu putuse să-l gestioneze, dar se întâmpla rar. Ni s-ar putea răspunde că oamenii aveau atunci avantajul că nu se simţeau singuri. De la naştere şi botez până la nuntă, de la construirea casei până la înmormântare, treceau prin toate împreună cu toţi ceilalţi din comunitate. Erau solidari unii cu alţii.

Dar, mai presus de orice, esenţialul în depăşirea fricii de moarte nu era nici măcar suportul acesta al comunităţii, ci credinţa din sufletul fiecăruia. Era o altfel de credinţă, una activă, caldă, de toată vremea. Era sentimentul prezenţei lui Dumnezeu actualizat prin fiecare cruce făcută în toate momentele importante ale zilei, era gândul că în mâna lui Dumnezeu suntem, iar dacă plecăm din această lume, tot la Dumnezeu mergem. Această credinţă îi făcea pe oameni să privească cu încredere viitorul. Necazurile veneau, căci nu aveau cum să nu vină, dar puterea de a le face față o primeau prin credinţă de la Însuşi Dumnezeu.

„Efect placebo!”, ar putea să spună unii moderni, după cum comuniştii îi tot dădeau înainte că religia este „opiumul” popoarelor. Apropo, acum, că tot nu mai au vreo religie, popoarele sunt îndemnate să consume cât mai mult opium. În fine, ceea ce nu poate înţelege omul modern este că ţăranul acela sărac nu numai că credea, dar şi primea în inima lui încredinţarea că în mâinile lui Dumnezeu stă toată viața lui. Chiar simţea ajutorul lui Dumnezeu. Vedea cum îi sporesc toate când se roagă şi I se închină. Vedea binecuvântarea lui Dumnezeu în formarea unei familii, în naşterea copiilor, în puterea pe care El i-o dădea să şi-i crească cu mai nimic, biziundu-se, omeneşte vorbind, doar pe braţele lui şi ale soţiei, pe sănătatea pe care nu-şi permiteau să o piardă.

În vremea dinaintea societăţilor şi mecanismelor de asigurare, singura asigurare pe care o putea avea omul – una reală și concretă! – era ajutorul nemăsurat al lui Dumnezeu, în care simţeau nețărmurita Lui dragoste. Cu El născându-te, cu El trăind, ştiai că în mâinile Lui eşti, Care ca un Soare pe toate le vede şi le luminează şi le duce de la moarte la viaţă. Aceasta nu este o poveste, cum poate să pară omului internetului, ci viaţa şi conştiinţa concretă a celor mai mulţi din trecut.

Chiar şi când păcătuiau, ştiau că au greşit şi își asumau urmările păcatelor, având conștiința că Dumnezeu este drept. Acest lucru le dădea şi sentimentul pocăinţei, care se amplifica pe măsura păcatului, încât vindecarea trebuia să vină pentru ca omul să-şi găsească pacea. Ştia că aceasta este calea, singura, spre dobândirea păcii.

Astăzi însă, chiar pentru cei mai mulţi dintre cei care mergem la biserică, credinţa simplă a bunicilor noştri rămâne un fel de poveste frumoasă. Și nouă ne este frică de moarte, frică de ceea ce poate să vină, la fel ca și celor din lume. Unii s-au temut de COVID mai mult decât de Dumnezeu, hipnotizaţi de marile şi micile ecrane. Alţii mor de frica apocalipsei, de parcă ar fi paralizaţi şi nu mai pot face nici măcar binele sau pocăinţa pe care Dumnezeu o cere de la fiecare pentru ca lumea noastră să fie mai bună şi sfârșitul să se mai amâne un pic. Dar sunt şi unii care nu fac decât să acumuleze lucruri şi asigurări, de parcă le-am putea controla pe toate, uitând că viaţa noastră, fiecare secundă şi minut, este rânduită de la Domnul potrivit dialogului tainic purtat de El cu ceea ce suntem, facem şi gândim în scopul cel mai bun, al mântuirii noastre.

Singurul medicament împotriva fricii

Să nu ne odihnim conştiinţele cum că am fi bine, că am fi mai presus decât lumea pentru simplul fapt că știm că există Dumnezeu. Mai important decât să auzim şi să vorbim este să trăim permanent credinţa în El. Să ne anime gândul că fără de El nu putem face nimic. Iar dacă am făcut ceva bun, nu este pentru că suntem noi atât de virtuoşi sau că ne-am străduit mai mult decât alţii, ci pentru că Domnul a fost cu noi. Iar dacă am făcut ceva rău, să stăm cu frică şi pocăinţă la scaunul spovedaniei, căci I-am greşit Lui, Celui ce totdeauna a fost atât de bun cu noi. Ce rău ne-a făcut El nouă, încât să I ne împotrivim prin toate faptele noastre?

De fapt, problema omului modern, a noastră, a celor mai mulţi, nu este atât că nu credem că Dumnezeu există, ci aceea că nu-I închinăm Lui toată viaţa noastră. Dumnezeul nostru, spune Evanghelia, este un Dumnezeu zelos, în sensul că ne vrea în primul rând pentru El. Dar asta nu din gelozie pentru viaţa omului, ci pentru că ştie că tot Adevărul şi Viaţa întru El sunt şi, cu cât ne îndepărtăm de El, cu atât ne vom sălăşlui în „întunericul şi umbra morţii” cf. Luca 1:79. Aceasta este, de fapt, cauza cea mai importantă a fricii de moarte a omului modern. Este sentimentul apropierii duhului morții, care nu diagnostichează altceva decât îndepărtarea omului de Dumnezeu.

Aşadar, pentru cine nu vrea să guste iadul încă de aici, în această teroare permanentă pe care lumea ne-o strecoară în suflete, nu există decât un singur medicament, acela de a ne lupta în toată vremea şi în tot ceasul să-L căutăm, să-L facem prezent, să-L simţim pe Dumnezeu în viaţa noastră. Iar aceasta nu este cu putință, dacă nu vom căuta mai mult Împărăţia Cerurilor decât confortul şi bunăstarea aici, pe pământ.

Virgiliu Gheorghe


Articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 175 (august 2023)

Revista poate fi achiziționată din:

De asemenea, te poți abona la revistă, individual (un singur abonament) sau colectiv (până la 10 abonamente la aceeași adresă – reducere de până la 40%) pe un an sau pe șase luni

  • la revista în format digital online, de AICI
  • în format tipărit, cu livrare în România, de AICI
  • în format tipărit, cu livrare în străinătate, de AICI
  • Rosca

    Cu tot respectul și recunoștință pentru gândurile dvs. Mult spor și ajutor de la Domnul, dorim dvs. și echipei dvs.!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Trackbacks and Pingbacks