Despre (re)umanizarea educației (II)

Crize, războaie, crime – toate sunt rezultatul unei gândiri liniare, care urmează o logică egocentrică și limitată, de tipul „avere – putere – influență” sau „Mai mult, mai repede, mai mulți bani! Acum!”. Capătul acestui drum liniar este însă întotdeauna o fundătură, începând cu cel care îl impune și sfârșind cu cei care îi suportă consecințele.

Domnul profesor Florin Colceag, matematician de formație, ne propune să lărgim perspectiva, să ieșim de pe „linie” și să intrăm în „plan”, adăugând mai multe dimensiuni în viziunea noastră, mai ales dimensiunea spirituală. Să-L punem pe Dumnezeu în ecuație și să ne raportăm la veșnicie, depășind logica câștigului de moment. Așa vor apărea și soluțiile reale. (T.P.)

– Domnule profesor Florin Colceag, ne-ați vorbit despre criza învățământului în lumea de astăzi. Vă propun în continuare să abordăm o altă zonă sensibilă. Potrivit studiilor, se constată la nivel global că populaţia devine tot mai puţin capabilă de gândire critică. Există un adevărat sindrom al „prostirii” în masă. Cum îl explicați și ce soluție întrezăriți?

– Ştiţi ce înseamnă cuvântul prost? Înseamnă un om care nu are rost. Nu că n-ar avea inteligenţă. Are inteligenţă, dar n-are rost. Aţi văzut cum se face mobila cu rosturi? Bucăţile de lemn sunt asamblate între ele, nu sunt încleiate, n-au şuruburi. Sunt asamblate între ele atât de bine, încât nu se mai desfac. Când prinzi între ele bucăţile de lemn, mobila în rosturi rezistă, pentru că fiecare bucată se bazează pe altă bucată. La fel și noi, oamenii – rezistăm atât timp cât fiecare se bazează pe ceilalți. Cât timp oamenii lucrează în echipă ca să realizeze un proiect, ei fac o chestie cu rosturi, care rezistă. În momentul în care nu mai lucrăm în echipă şi nu mai colaborăm între noi, apare această prostie, pentru că fiecare, de unul singur, oricât ar fi de genial, nu-şi mai găsește utilitatea. Este răzleț, este fără rost. În clipa de faţă, mulţi oameni nu-şi mai găsesc utilitatea, pentru că li s-a schimbat sau le-a dispărut meseria, şi tot ce ştiau înainte nu-şi mai găseşte rostul, rolul, scopul existenţial. Apoi, a survenit și această izolare indusă de social media. Dar, în loc să fie înlocuiți de roboţi industriali, oamenii ar trebui reorientaţi către rostul lor în natură, în societate. Putem spune că ne aflăm la a şasea extincţie în masă a speciilor din istoria planetei. Distrugem natura, nu mai înţelegem rolul nostru faţă de natură, față de societate – dar soluția este tocmai reorientarea către natură și înțelegerea noastră, a omenirii, ca întreg, ca trup.

O gândire liniară sau o gândire complexă?

– Cum s-a ajuns la această mişcare aproape sinucigaşă a omenirii? Nu este o formă de prostie – această pierdere a sensului, a rostului în viață, despre care vorbiți?

– S-a ajuns aici pentru că cei mai mulți oameni gândesc binar. Gândind numai pe-o linie, avere – putere – relaţie – influenţă, eşti sus sau jos, eşti la stânga sau la dreapta. Însă în momentul în care te poziționezi pe un plan, nu mai eşti la stânga sau la dreapta, nu mai eşti sus sau jos pe plan. Când te poziționezi în spaţiu, eşti mai pierdut, pentru că sunt mai multe dimensiuni. Dar când eşti forţat să gândeşti numai pe-o linie, avere – putere – poziţie, nu poți să gândeşti complet. Şi atunci te prosteşti. Școala ar trebui să dea în primul rând direcţia gândirii complexe, cu chei de descifrare, cu înţelegerea exactă a fenomenelor.

Înţelegerea exactă a fenomenelor – cât de important este acest lucru! Dacă se întâmplă ceva, trebuie să-ţi pui întrebări, nu trebuie doar să citeşti că s-a întâmplat cutare sau cutare lucru. Să ştii ce să întrebi, să ştii cum să întrebi. Să ştii unde să găseşti informaţia corectă. Asta este aventura cunoaşterii. Îmbogăţirea minţii!

– În acest context, cum vedeți o educație a viitorului?

– În secolul al XX-lea am făcut o schimbare de drum în relația noastră cu noi înșine, cu natura, cu tehnologia, cu economia – o schimbare care începe să ne coste, pentru că am reușit să construim o societate absolut artificială, iar în momentul actual ne adaptăm foarte greu la această societate. În clipa de față suntem dependenți de computere, de pildă. Pe vremea bunicilor mei nu existau computere. Lumea trăia liniștită, avea timp suficient. Noi nu mai avem nici un pic de timp. Acum avem telefoane mobile, care ne chinuie foarte tare și ne bagă într-o viteză din ce în ce mai mare și nu mai avem timp să ne gândim la suflet, la bucurie, la viață. Trebuie să performăm. Am reușit să ne facem niște unelte care să ne ajute și care, de fapt, ne-au făcut sclavi. Iar în clipa de față, insistăm și înfigem foarte mult pedala de accelerație la copiii noștri să fie mai iuți, mai performanți, mai informați. Oare nu cumva mai puțin umani?

Stresul este major și atitudinea noastră față de stres se manifestă în două direcții. Ne creștem sensibilitatea și capacitățile intelectuale ca să depășim crizele sau încercăm să ne anesteziem, în așa fel încât să nu ne mai pese? Dacă ne creștem sensibilitatea și capacitățile intelectuale, putem găsi soluții. De cele mai multe ori însă ne mutilăm sensibilitatea ca să rezistăm la stres, iar pe copiii noștri îi așteaptă același lucru. Avem însă și a doua alternativă: să proiectăm o educație pentru viitor. Sunt multe crize în momentul de față pe acest pământ, iar copiii vor înfrunta toate aceste crize și altele în plus. Îi vedem că sunt din ce în ce mai fragili, pentru că noi am devenit mai fragili și le impunem fragilitățile noastre.

Dacă astăzi ar surveni un război cu arme cu pulsiuni electromagnetice, care ar distruge computerele și ar distruge tot ce înseamnă instalație electrică, întorcându-ne înapoi în secolul al XVIII-lea, am deveni cu totul neputincioși. Pentru că nu mai știm să iubim natura, nu mai suntem capabili să supraviețuim nici în universul artificial pe care ni l-am clădit, dar nici în afara lui. Și atunci trebuie să începem să ne gândim că aceste lucruri se vor întâmpla, iar copiii noștri n-or să facă față, cum nici noi nu facem față. Ei învață de la noi – dacă noi nu putem, nici ei nu pot, iar dacă noi putem, și ei vor putea.

„Am luat pilula indiferenței”

Cum să revenim la o normalitate? Ne rafinăm gândirea, ne dezvoltăm empatia și emoționalitatea. Altfel, vom căpăta o indiferență suverană și ne vom expune unui val de agresiune, ca să ne adaptăm sistemului pe care l-am creat. De exemplu, ne expunem la o muzică foarte agresivă, care ne face urechile praf. În felul acesta, ne anesteziem, ne desensibilizăm – și mergem mai departe, dar ne transformăm în zombie. Și dacă noi suntem zombie, copiii noștri cum vor fi? Aici e marea problemă.

De unde știm că ne-am pierdut sensibilitatea? Din faptul că nu ne mai implicăm. Nu ne mai implicăm nici măcar în actul decizional. Votăm pe cineva, pe care nu-l cunoaștem, ca să ne reprezinte. Am luat pilula indiferenței. Ne trimitem copilul la școală ca să-l învețe, noi nu mai participăm. Am luat pilula indiferenței. Când eram copil, bunica spunea maxime, pilde, povești cu învățătură. Noi nu le mai spunem copiilor povești cu învățătură. Le punem desene animate cu povești și-i lăsăm să se uite singuri la ecrane. Pierdem comunicarea sufletească, pierdem emoția. Copiii pierd emoția și apar foarte multe probleme.

De pildă, există astăzi discuții aprinse despre vaccinuri. Știam că vaccinurile fac bine pentru că de la Pasteur încoace au făcut bine.Potrivit unor studii științifice mai recente, s-au descoperit însă bacterii, nanovirusuri în vaccinurile actuale, care produc calcifieri – calcifierea epifizei. Cei care fabrică vaccinuri nu și-au rafinat simțirea, gândirea, ci au mers pe același model: mai mult, mai repede, mai mulți bani. Am uitat să fim oameni, iar oamenii foarte bogați au uitat și mai tare să fie oameni. Dacă nu suntem oameni, nu transmitem umanitate copiilor noștri. De unde să învețe? Am învățat și am fost învățați să fim egocentrici, micșorându-ne sensibilitatea. Am uitat să fim altruiști, am uitat să luăm lecția de la stolul de păsări, care, când zboară, se coordonează perfect, pentru că fiecare pasăre este atentă la păsările de lângă ea. Dacă una are greutăți, tot stolul coboară s-o ajute. Și atunci trec cu bine mai departe.

Mai țin conferințe în fața profesorilor, care mă întreabă: „Domnủ profesor, dar noi nu putem să nu folosim frica, pentru că, dacă nu folosim frica, copiii nu ne ascultă – și atunci e haos!”. Bun, și-i întreb: „Dar câtă informație interesantă le dați?”, „Păi nu putem să le dăm informație mai interesantă decât avem în manual!”. Deci le-am limitat copiilor calea de cunoaștere. Și fiecare are darul lui, are pasiunea lui, se usucă și darul și pasiunea, dacă nu-s hrănite. Părintele vine obosit de la multinaționala la care lucrează și nu mai are timp să stea de copilul lui.

„L-am pus pe Dumnezeu în ecuație?”

– În contextul proliferării transumanismului și postumanismului, a robotizării și digitalizării excesive, cum își mai poate păstra omul umanitatea?

– Cât timp nu mai cunoaştem calitățile omului, le pierdem. Dacă le-am defini şi am vedea exact ce înseamnă calităţile de om, am avea o direcţie. Nu am mai fi liniari, ci am deveni complecşi. Dar avem această libertate de a ne redimensiona. Haideți să facem o analogie. Să presupunem că avem o pată de cerneală căzută pe o hârtie. Hârtia este bidimensională. Dar tu, ca om, poți să redimensionezi lucrurile. Apare în ecuație dimensiunea spirituală, să spunem. Eşti pe trei dimensiuni, nu mai eşti pe două, deci ai o dimensiune în plus, ai infinitatea în faţă. Acum te uiţi după pata de cerneală și n-o mai găseşti. Nu mai ştii unde e. E echivalentă cu un punct pe dreaptă. În momentul în care ai pus dimensiunea spirituală, pata a dispărut.

Eu sunt specialist în modelare matematică. Când L-am pus pe Dumnezeu în ecuaţie, am găsit şi toate căile de rezolvare a crizelor. Din păcate, oamenii uită că au şi spirit. Ei cred că au numai trup, minte, suflet. Când trupul şi mintea nu se înţeleg între ele, suferă sufletul. Când sufletul şi mintea nu se înţeleg între ele, suferă trupul. Când două nu se înţeleg, suferă a treia. Când suferă mintea că nu se înţelege trupul cu sufletul, dăm de cazuri de astea absurde – de transumanism, postumanism şi altele. Deci ne aflăm pe tărâmul relaţiei bazate pe suferinţă sau pe împăcare. Când însă am introdus şi dimensiunea spirituală, toate aceste probleme se topesc, dispar.

Dar asta înseamnă să fii aproape de Dumnezeu, că atunci şi Dumnezeu va fi aproape de tine. Introducându-L pe Dumnezeu în ecuaţie, am dezvoltat teorii noi matematice. E foarte complex, este remarcabil, pentru că de acolo vin aplicaţii, de acolo vin invenţiile, de acolo ne vin soluțiile. Deci există o cale; nu e uşoară, nu e simplă, nu-i de suprafaţă, e de profunzime, dar se poate.

– Vă rog să ne spuneţi un cuvânt de încheiere pentru profesorii secolului XXI!

– Profesorii nu-și mai cunosc elevii. Mai ales când au puţine ore la clasă, ei trebuie să fugă de la o clasă la altă clasă, şi nu apucă să-i învețe ceva, le dau doar note. Îi ascultă şi le dau note, acumulând ce? Nimic! Vedeţi, problemele sunt foarte complicate. O lege a educaţiei stufoasă ascunde foarte multe lipsuri, care trebuie cumva ascunse.

Iubiţi-vă elevii! Când îi iubiţi, îi înţelegeţi, vă armonizaţi, relaţionaţi cu ei. Iubirea, iertarea, încre­de­rea în ei totdeauna se răsplăteşte. Respectaţi-i, ca să vă respecte!

Interviu realizat de Tatiana Petrache