Profesor și ucenic deopotrivă, Părintele Acachie Kafsokalivitul a format sub povățuirea Sfântului Porfirie mai multe generații de tineri atenieni, care au descoperit adevărata știință și adevărata înțelepciune. De altfel, el însuși avea în spate o istorie zbuciumată de căutări existențiale, care îi permiteau să-i înțeleagă pe acești copii.

Tânăr profesor de filosofie, cu studii aprofundate la Sorbona, cel ce avea să devină Monahul Acachie a trecut printr-o criză profundă, în care nu mai credea în nimic. Intoxicat de antropocentrismul și egocentrismul raționalismului apusean, era plin de îndoieli și scepticism. În acest moment îl întâlnește pe Părintele Porfirie. Întâlnirea are o asemenea forță, încât tânărul filosof abandonează tot și vine să viețuiască alături de Sfântul Porfirie, până când îi va închide ochii. (A.G.)

În ultimii mei ani ca profesor am fost aproape de copii și aproape de un sfânt. De multe ori stăteam de vorbă cu el despre copii, de multe ori plângeam împreună, un profesor și un sfânt, pentru copiii zilelor noastre. Când l-am cunoscut pe Părintele Porfirie, la începuturile anilor ̒80, s-a născut în mine dorul după monahism, și l-am rugat stăruitor să mă trimită în Sfântul Munte să mă fac călugăr. Însă Părintele îmi răspundea: „Nu ne-a vestit încă Dumnezeu nimic despre aceasta. Stai aici lângă mine să-i ajuți pe copii și, la vreme potrivită, vom merge împreună în Sfântul Munte!”.

„Să-i ajuți pe copii!” – aceasta era grija lui. Vreme de zece ani am trăit între mănăstire și școală, fiind deopotrivă învățat de Gheronda și învățător, povățuit și povățuitor. Astfel am încercat să transmit în practică pedagogia Părinților Bisericii, chiar și pe cea a Părinților niptici și nevoitori ai pustiei, în învățământul contemporan. Provocarea, într-adevăr, a fost mare!

Cu binecuvântarea Părintelui am organizat o școală de limbă greacă veche, la care participau mai bine de 150 de elevi într-o sală a parohiei, și le predam nu numai pe baza textelor antichității clasice, ci și ale perioadei bizantine, selecții din Părinții Bisericii, din Octoih sau Mineie. Rezultatul a fost că în jur 200-250 de copii, dintr-o școală de 500 de copii, în fiecare an, în ajun de Crăciun și de Paște veneau cu autocarele să ia binecuvântare, unul câte unul, de la Sfântul Porfirie, să se spovedească și să se împărtășească. Îi sărutau mâna și crucea pe care o ținea în mână. Copii ai epocii noastre, crescuți în Atena, plecau uimiți după o singură întâlnire cu Sfântul Porfirie. Îi auzeam adesea vorbind între ei: „Prietene, omul ăsta e sfânt, pe bune!”, „E ca Sfântul Cosma Etolianul!”, „Există Sfinți!” etc.

„Părinții nu mai știu să-și iubească copiii!”

Seara, când terminam cu copiii și mă întorceam la Părintele, îl vedeam plângând și rugându-se pentru ei: „Măcar dac-ar deveni toți Sfinți”. Și iar plângea și iar se ruga. În fapt, adevăratul învățător al lor era Gheronda, care mă îndruma pas cu pas: „Fii atent la asta, fii atent la cealaltă!”.

Aceste reușite ale împreună-lucrării noastre, dintre un profesor și un sfânt, au arătat în fapt că pedagogia ortodoxă este cea mai actuală. Mai actuală chiar și decât cele mai moderne sisteme pedagogice care ne vin din Occident, care însă și-au dovedit, de altfel, eșecul. Și este firesc să eșueze sistemele pedagogice ale Apusului, pentru că toată cultura apuseană este antropocentrică, adică egocentrică. L-a scos din centru pe Dumnezeu, iar în locul Lui a așezat ego-ul omenesc.

Din păcate, această cultură egocentrică a Apusului ne este adusă aici pentru a crește copiii noștri după principiile ei. Și noi, creștinii ortodocși, am ajuns să primim ceea ce este mizerabil și să aruncăm la gunoi aurul experiențelor și învățăturilor ortodoxe ale Bisericii care, în mod real, pot oferi sprijin și ne pot ajuta să ne creștem corect copiii. Dacă în locul lui Dumnezeu preferăm ego-ul omenesc, înseamnă că, de fapt, cultivăm toate patimile. Iar modul nostru de gândire izvorăște din aceste patimi, de aceea, toate sistemele de gândire ale Apusului – filosofice, sociologice, psihologice, pedagogice, politice etc. – îl conduc pe om într-un mare impas. Deși poate să cucerească cu rațiunea multe lucruri, omul rămâne un nefericit, rupt de Dumnezeu, de aproapele și de propriul sine, captiv al unei societăți consumiste, care nu-l mai privește ca pe un suflet nemuritor, ci ca pe un animal bulimic, capabil doar de consum. În această stare, omul acționează ca ego autosuficient, care nu urmărește decât să-și satisfacă dorințele și patimile. Ce înseamnă ego autosuficient? Înseamnă că în orice relație, fie este vorba de relația conjugală, fie de cea părinte-copil, fie de prietenie, fie profesor-elev, în spatele unei dragoste false, oricât ar arăta grijă și preocupare față de persoana iubită, se află un ego care dorește să-și impună în fața celuilalt voile sale, să-și satisfacă prin celălalt dorințele sale.

De aceea și Părintele Porfirie spunea adesea că părinții de azi „nu știu să iubească, și de aici pornește problema, de aceea și copiii sunt cum sunt”. Și câți nu veneau la Gheronda să se plângă de copiii lor, mai ales mamele: „Copilul nu mă ascultă”, „Copilul este neastâmpărat”, „Copilul meu este dezordonat”, „Nu mă pot înțelege cu copilul meu” etc. etc.! La care Părintele Porfirie replica: „Tu ești de vină! Mai întâi tu trebuie să fii bună, dacă vrei ca și copiii tăi să fie buni! Trebuie mai întâi tu să te sfințești, dacă vrei ca copiii tăi să ducă o viață mai bună!”. De multe ori, mamele plecau plângând, nemângâiate. Multe nu pricepeau și protestau: „Ce vină am eu? Am făcut tot ce am putut pentru copilul meu, m-am străduit, de ce sunt eu de vină?”. Dar erau și mame care înțelegeau și foarte mișcate și cu pocăință, primeau acel cuvânt al Părintelui.

Gheronda Porfirie preda pedagogia lucrării duhovnicești și a exemplului propriu, nu o pedagogie a poruncilor și a controlului. Ceea ce contează nu este atât cuvântul pe care îl spui cu gura, ci duhul cuvântului tău, energia-lucrarea lui, care izvorăște din starea ta duhovnicească. Poți să-i spui copilului tău un sfat bun, dar el să fie încărcat de un duh rău, de o energie rea. Și, în ultimă instanță, această energie este cea care atinge sufletul celuilalt. Or, acest duh depinde de relația noastră cu Dumnezeu, cu soțul sau soția, de dorințele noastre, de trăirile noastre, de modul nostru de viață. De pildă, dacă eu sunt plin de mânie, cum va învăța copilul meu să fie liniștit? Dacă eu am gânduri și patimi trupești, cum va învăța copilul meu să fie înfrânat și să nu cadă în păcate la vârsta adolescenței?

O pedagogie hristocentrică

Un alt subiect este acela că părinții încearcă să le transmită copiilor propriile dorințe, propriile proiecte de viață, propriile lor vise, pe care ei înșiși nu au putut să le realizeze și acum vor să și le împlinească prin intermediul copiilor lor. „Copilul meu vreau să devină medic!”. „Copilul meu vreau să fie avocat!”. Nu-l întreabă și pe el ce vrea să devină, nu încearcă să afle ce vocație are copilul lor.

Dimpotrivă, omul hristocentric, al cărui centru de referință în orice gând, în orice cuvânt și orice faptă este Hristos, își pune mereu întrebarea: „Oare acest lucru este bineplăcut lui Hristos?”. Nu sunt nici pe departe suficiente aspectele exterioare ale evlaviei, ci o permanentă raportare la Hristos, o permanentă prezență a noastră înaintea Lui. Astfel se transfigurează și dragostea noastră, devine jertfelnică, o dragoste răstignită pentru celălalt, așa cum Hristos este Dragostea răstignită. Ajungi astfel să-ți jertfești și să-ți răstignești voile și dorințele, ca să te poți pune în locul celuilalt, ca să-l înțelegi și să-l simți. Numai în starea aceasta îi vom putea vorbi copilului nostru despre Hristos, numai în starea aceasta îi putem spune ce să facă, cum să fie respectuos și ascultător, numai în starea aceasta îi vom putea da povețe.

În pedagogia creștină, trebuie să urmărim două lucruri: că copiii noștri nu sunt ai noștri, nu sunt proprietatea noastră. Sunt copiii lui Dumnezeu! Și al doilea lucru este că Dumnezeu i-a dăruit omului multe daruri, dar cel mai mare dar pe care Dumnezeu l-a dat omului este liberul arbitru, libertatea personală, pe care Dumnezeu Însuși niciodată nu ne-o încalcă. Decât să ne încalce libertatea, Dumnezeu preferă să ne lase să facem răul, preferă chiar să riscăm iadul. De aceea, și pe copiii se cuvine să-i creștem respectându-le libertatea.

 Fără înțelegerea acestor două lucruri nu putem face educație!

(va urma)

Traducere de Ana Gheorghiu


Articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 179 (decembrie 2023)

Revista poate fi achiziționată din:

De asemenea, te poți abona la revistă, individual (un singur abonament) sau colectiv (până la 10 abonamente la aceeași adresă – reducere de până la 40%) pe un an sau pe șase luni

  • la revista în format digital online, de AICI
  • în format tipărit, cu livrare în România, de AICI
  • în format tipărit, cu livrare în străinătate, de AICI

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Trackbacks and Pingbacks