Școala părinților

Când începe educația copilului?

de

Un monah aghiorit, ucenic al Sfântului Porfirie, ne dă un răspuns surprinzător la această întrebare. La fel de surprinzătoare este și viziunea teologică asupra educației copiilor, pentru că, dacă părintele și dascălul nu au ei înșiși limpede în minte care este menirea finală a omului, orice strategie de parenting, orice psihoterapie sau metodă pedagogică poate deveni inutilă, ba chiar vătămătoare. (A.G.)

Cum vă spuneam, copiii noștri nu sunt ai noștri, ci ai lui Dumnezeu. Și ca să întăresc acest lucru, voi aminti un cuvânt al Sfântului Grigorie al Nissei, care spune așa: „Dumnezeu îi are în mintea Sa, mai înainte de toți vecii, pe toți oamenii pe care voiește să-i aducă în viață. Și până ce nu se vor naște toți cei pe care Îi are El în minte, nu va avea loc a Doua Venire”. De aceea și Eva, deși l-a născut pe primul ei copil după cădere, fiind însă în apropierea Raiului și viețuind lângă grădina cea din Eden, conștientiza aceste lucruri mai mult decât noi. Astfel, îndată ce a născut, a zis: „Am dobândit om de la Dumnezeu” Facere 4:1, cu alte cuvinte: „Împreună cu Dumnezeu am zămislit un om nou”. Ea s-a văzut pe sine ca pe un instrument al lui Dumnezeu, ca împreună-lucrătoare cu El pentru a aduce la existență un copil al lui Dumnezeu, un om nou.

De altfel, scopul de căpătâi al fiecărui părinte și chintesența educației pe care o dăm copilului este de a-l învăța cum să devină împreună-lucrător, iconom al lui Dumnezeu, cum să purceadă de la după chip la după asemănare. Ce înseamnă însă după chipul și ce înseamnă după asemănarea? Este important să înțelegem acest lucru, absolut necesar în pedagogia noastră. După chipul se referă la anumite însușiri pe care Dumnezeu le-a dat omului, de la Adam și Eva până astăzi. Sunt însușiri pe care Dumnezeu Însuși le are. De pildă, ne-a dat minte (νοῦς) ca să vedem cele duhovnicești, ne-a dat liberul arbitru ca să putem alege binele de rău, ne-a dat rațiune și gândire ca să înțelegem tot ce ține de lumea aceasta, ne-a dat inimă care să iubească. Ne-a dat asemenea însușiri, pe care Însuși Dumnezeu le are. Dintre toate ființele, numai pe om l-a făcut după chip. Desigur, prin cădere, după chipul s-a pervertit, s-a înnegrit, s-a întunecat, s-a îmbolnăvit. Dar ne-a dăruit Botezul care restaurează în noi după chipul. Cu alte cuvinte, prin Sfântul Botez Îl reașază pe Hristos în inima noastră, iar prin Mirungere primim toate harismele Duhului Sfânt. Astfel, fiecare copil botezat are după chipul restaurat și, în potențialitate, accesul la după asemănare, adică posibilitatea de a se asemăna cu Dumnezeu. Desigur, rămân în firea copilului caracteristici ale firii căzute, rămân anumite trăsături ereditare, bune sau rele, și este și influența mediului care, toate, îi determină personalitatea.

Pământul, aeroport către Cer

În primii ani, până ajunge la 7-8 ani, copilul nu are minte să gândească, nu poate să se dezvolte independent, ci toate câte face depind de trăirile, stările și experiențele noastre, ale părinților, dascălilor, mentorilor și mediului său. Dacă îl pregătim corect, cu experiențe bune, atunci când va crește, ne vom putea adresa de-acum rațiunii lui și vom discuta cu el, ca să-l ajutăm să facă alegeri corecte și să-și dezvolte propria personalitate. În felul acesta, îl respectăm ca persoană, ca personalitate, și îl creștem cu respect, ca pe unul a cărui destinație este Cerul, iar nu pământul. Rostul lui nu este să trăiască ca un vierme al pământului, ci, dimpotrivă, pământul să-i fie aeroport către Cer. Aceasta este datoria noastră față de copii – a fiecărui părinte, a fiecărui profesor, a fiecărui creștin, în genere.

Dar când începe educația copilului? Începe atunci când copilul poate vorbi, gândi și înțelege? Nu, este deja foarte târziu. Începe când se naște? Nu, și atunci este cumva târziu. Îmi veți răspunde: „Înseamnă că începe în pântecele mamei, în perioada sarcinii!”. Și atunci este cam târziu! Educația copilului începe înainte de zămislire. Ține de felul cum se pregătesc părinții pentru a zămisli un copil, iar acest lucru are o foarte mare importanță pentru a avea un copil bun. Este un lucru pe care ar trebui să-l știm, mai ales cei care sunt tineri și se pregătesc să aibă copii. Despre acestea ne-a învățat Cuviosul Porfirie într-un chip uimitor, prin dumnezeiescul har, ne-a ridicat în Lumină necreată pentru a ne tâlcui taina zămislirii și nașterii pruncului. Sunt lucruri de o însemnătate uriașă!

Dar înainte de a mă referi la acestea, aș vrea să vă spun câte ceva despre harismele lui Gheronda. V-am spus că ne-a înălțat la Lumina necreată. Ce este Lumina necreată? Nu este nici lumina becului, nici lumina soarelui, și nici o altă lumină din natură. „Necreată” sau „nezidită” înseamnă că nu a fost creată vreodată, ci izvorăște din Dumnezeu Însuși, adică este Dumnezeu Însuși, lucrarea-energia lui Dumnezeu Însuși. Și prin această Lumină, prin această energie Îl cunoaștem pe Dumnezeu Însuși, Care este Lumină, este Dragoste dumnezeiască și duhovnicească, este Raiul însuși. Această vedere este scopul și destinația noastră ca oameni. Când te ridică Părintele tău duhovnicesc la acea Lumină, îți poate spune un cuvințel prin care să-ți dăruiască atâta cunoaștere, încât să ai impresia că ai fi citit mii de volume de cărți, și încă mai mult de-atât, pentru că te ridici la un alt stadiu de cunoaștere. Avea Cuviosul Porfirie posibilitatea să-l ridice pe om la Lumina necreată? Da, de multe ori l-am văzut, dau mărturie personală, pe el însuși devenind Lumină. Vi-l amintiți pe Moise care cobora de pe Muntele Sinai și se îndrepta către popor purtând în mâini tablele Legii. Chipul lui avea o asemenea strălucire, încât evreii nu sufereau să-l vadă. Și Moise a fost nevoit să-și pună un văl pe față, ca poporul să poată suporta să-l vadă. Această strălucire nu era a lui, ci era Dumnezeu Însuși Care lumina poporul prin Moise. La Schimbarea la Față, când Domnul i-a urcat pe cei trei ucenici – Ioan, Petru și Iacov – pe Muntele Thabor, Fața Lui a strălucit cu o Lumină atât de puternică, încât ucenicii au căzut la pământ. Nu suportau să-L vadă. În cazul lui Hristos, Lumina era a Lui, pentru că El este și Dumnezeu.

Un asemenea purtător de Dumnezeu era și Cuviosul Porfirie. Îmi aduc aminte, odată era lângă mine și s-a sculat în picioare, apoi s-a ridicat de la pământ și a devenit tot Lumină, o Lumină albăstruie, atât de pătrunzătoare încât ochii mei nu o suportau. Mi-am plecat privirea la pământ, pentru că te orbea, dar în același timp era atât de dulce și de frumoasă, încât, pe de altă parte, nu sufereai să nu o vezi, să nu o sorbi toată. Și firește, cine vede această Lumină suferă o mare preschimbare înlăuntrul său, se transformă mult însușirile sale, primește forțe noi, experiențe noi, posibilități noi, se transfigurează, și omul său cel vechi se înnoiește. Devine om nou.

Menirea ultimă a omului este să devină Lumină

Se cuvine să spun aici că adevăratul scop al oricărui monah este să ajungă în punctul de a vedea această Lumină, ca să poată deveni dumnezeu după har. Cu alte cuvinte, scopul creștinului, al oricărui creștin, nu este pur și simplu de a face fapte bune, ci de a deveni dumnezeu după har, de a deveni asemenea lui Dumnezeu. Menirea ultimă a omului este să devină și el Lumină, să devină „om ceresc”. Și aceasta este posibilitatea pe care au atins-o mulți sfinți care au fost și ei oameni ca noi. Și ei erau păcătoși, și ei erau neputincioși, dar L-au iubit pe Hristos și au ajuns până acolo. Poate să vi se pară paradoxal, dar toate aceste lucruri au o mare însemnătate în educație. 

Într-o astfel de stare fiind, a vrut să ne învețe despre taina zămislirii și a nașterii. Iarăși se afla într-o astfel de Lumină, am urcat și noi în această stare, și a început să vorbească despre Iacov. Vă amintesc că Iacov lucra la socrul său și acela îl exploata. Și Iacov muncea atât de mult, fără să primească răsplată, iar când a cerut, socrul i-a spus: „Ale tale să fie toate oile și caprele pestrițe sau tărcate!”. Ei câte oi să nască miei tărcați într-o turmă? Foarte puține! Și ce face Iacov? Acolo unde se duceau să bea apă oile, el le pune nuiele pestrițe în apă și ele nășteau miei pestriți. Aceasta nu este o minune pe care a făcut-o Dumnezeu? Iacov a făcut minunea prin harul lui Dumnezeu. A fost în stare să modifice genele din oi și să se nască miei pestriți. cf. Facere 30:29-43 Și mi-a zis Gheronda: „Îți amintești de vremurile vechi când, în casa unde era o femeie însărcinată, puneau icoane cu îngeri, deoarece credeau că dacă văd acei îngerași vor naște copii frumoși”. „Bine”, l-am întrebat eu, „dar acestea nu erau superstiții?”. „Nu”, mi-a răspuns Părintele, „pentru că atunci când femeile văd copii frumoși, chipul lor li se întipărește în suflet și pot cu adevărat să nască copii frumoși!”. De ce? Vă amintiți de spusa Evei: „Cu Dumnezeu am născut om!” cf. Facere 4:1. Harul lui Dumnezeu împreună-lucrează într-un chip tainic în sufletul bărbatului și al femeii în timpul zămislirii și al sarcinii, și poate să aibă influență. Dacă aceste simple aspecte exterioare pot influența copilul, imaginați-vă cât de mult îl poate influența starea sufletească a părinților din timpul zămislirii.

Aceste exemple ni le-a dat Cuviosul Porfirie, ca să ne învețe ceva serios. Ce trebuie să facă un cuplu înainte de zămislire? Să se problematizeze și să aibă starea sufletească cuvenită pentru a zămisli om nou în lume, așa încât să fie un copil frumos, deștept, ascultător și, și, și… Înainte de toate și mai presus de toate, ceea ce contează este relația pe care această pereche o are cu Dumnezeu Însuși. Pentru că nici zămislirea, nici nașterea nu pot avea loc fără harul lui Dumnezeu. Dacă omul încearcă să facă același lucru fără harul lui Dumnezeu, nu va avea parte decât de eșecuri. Dacă perechea nu ține legile lui Dumnezeu, dacă au trăit de tineri în păcat și în toate desfrânările, fără să se pocăiască, și vor să zămislească după vreo beție, după o necurăție, ce va rezulta? O ființă amețită, confuză, atrasă de desfrânări și neorânduieli. Altfel stau însă lucrurile dacă perechea ține legile lui Dumnezeu, merge la biserică, se spovedește, ca să scoată dinlăuntrul lor rădăcinile păcatului, respectă înfrânarea pe care o rânduiește Biserica noastră, fără nici o relație trupească înainte de căsătorie, nici după logodnă, pentru că logodna nu este nuntă – ci numai după nuntă și după cum îi povățuiește Părintele lor duhovnicesc, dacă între ei, înainte de toate, au relații armonioase. Și acest lucru are importanță, să aibă între ei relații armonioase! Să aibă pace, să aibă dragoste, pentru că, dacă sunt tulburați și trăiesc în certuri și scandaluri, vor avea un copil agitat și tulburat. Dacă însă între ei este pace, dragoste și armonie, acest lucru va influența și genele pruncului lor, care va fi bun și ascultător. Desigur, toate acestea au o uriașă influență! Firește, părinții trebuie să respecte aceste rânduieli nu doar înainte de zămislire, ci pe tot parcursul creșterii și maturizării copilului.

Această învățătură despre adevăratele baze ale educației, în înțelegerea Cuviosului Porfirie, este, firește, învățătura Bisericii, și este în acord și cu tradiția noastră populară elenă, pentru că atât timp cât creștinii de rând, de-a lungul veacurilor, au fost sinceri, curați și aproape de Biserică, Ortodoxia a intrat în ADN-ul poporului nostru.[1]

(va urma)

Traducere de Ana Gheorghiu


[1] Materialul este preluat de pe: Π. Ακάκιος Καυσοκαλυβίτης, «Η Παιδαγωγική του Γεροντος Πορφυρίου», Cipru 2011, https://www.youtube.com/watch?v=e2A3JgKb2fs.


Articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 180 (ianuarie 2024)

Revista poate fi achiziționată din:

De asemenea, te poți abona la revistă, individual (un singur abonament) sau colectiv (până la 10 abonamente la aceeași adresă – reducere de până la 40%) pe un an sau pe șase luni

  • la revista în format digital online, de AICI
  • în format tipărit, cu livrare în România, de AICI
  • în format tipărit, cu livrare în străinătate, de AICI

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Trackbacks and Pingbacks