Este obligatorie vaccinarea copiilor? (III)
Legalizarea căsătoriilor între persoane de același sex în Grecia
Lumea de astăzi vorbeşte mult despre pace, dar, dincolo de vorbe, parcă totul se împleteşte cu războiul. Avem războaie ale armelor, războaie culturale, mediatice, consumiste sau ca o sinteză, războaie fără precedent ale patimilor. Şi, cu toate că sufletul omului caută pacea mai mult decât orice altceva în lumea aceasta, tot mai puţină pace se sălăşluieşte între noi.
Avem însă prilejul să primi o adevărată lecţie despre pacea duhovnicească în cuvintele Părintelui Galaction. El ne sfătuieşte, ne învaţă cum să umblăm pe calea păcii, luptându-ne pentru aceasta cu armele duhului, cu lucrarea smereniei, spre dobândirea Duhului Sfânt. (V.G.)
– Părinte Galaction, în slujbele Bisericii și în Sfinta Scriptură auzim adeoseori cuvântul „pace”. Despre ce pace este vorba și de ce este așa de importantă?
– Da, Biserica este într-adevăr un loc de refugiu și este palat al păcii, unde omul găsește pacea cu Dumnezeu, găsește pacea cu sine însuși și cu toată creația. Într-adevăr, în fiecare ectenie există cel puțin o referință despre pace. Ne rugăm pentru pacea a toată lumea, pentru pacea cea din afară, dintre popoare, dar și pentru pacea lăuntrică, pentru pacea de Sus care covârșește toată mintea. Pacea lumii este fragilă și este destul de greu de păstrat pacea cea din afară – se poate menține doar în cadrul unor granițe, se poate menține într-un anumit spațiu, într-un anumit timp, dar nu este o pace permanentă. Pe când pacea lui Hristos este nesfârșită. Este pacea care trece dincolo de moarte, care transcede timpurile, care nu ține de regimuri politice.
– Sfântul Serafim spunea așa de frumos: „Dobândește pacea și mii de suflete se vor mântui în jurul tău”. De ce omul care a dobândit pacea sufletească are o așa mare putere?
– Scrierile Sfinților Părinți ne învață că liniștea, pacea sau isihia reprezintă un firesc al omului și dobândirea liniștii interioare este semnul sănătății sufletești. Pacea este scopul tuturor nevoințelor duhovnicești. Cel care atinge pacea înseamnă că are o relație corectă cu Dumnezeu și, dacă are o relație corectă cu Dumnezeu, are o relație corectă și cu semenii. Iar absența păcii este un semn care arată zdruncinarea acestei comuniuni. În inima celui care a dobândit pacea stă Hristos și acela poate să zică, cum spune și Sfântul Apostol Pavel, „Nu eu trăiesc, ci Hristos trăiește în mine” Galateni 2:20. Omul în care trăiește Hristos radiază. Ce ne atrage la Sfinții Părinți, ce ne atrage la oamenii duhovnicești? Nu neapărat elocința cuvântului, retorica şi nici măcar faptul că făceau minuni. Poate și asta, dar nu minunile ne conving. Oamenii duhovnicești ne atrag pentru pacea și pentru dragostea pe care le simțim la ei. Sfântul Paisie Aghoritul primea zilnic în Sfântul Munte Athos câteva sute de oameni, iar când cobora la Mănăstirea Suroti, chiar mai mulți. Și unul dintre ei mărturisește că atâta dragoste și atâta pace a simțit în jurul lui, că a spus: „Dacă aș ști că Dumnezeu este măcar la fel de bun cum este și părintele acesta, nu mă mai tem de nimic”. Da, pacea și dragostea îi schimbă pe oameni. Și vedeți că pacea, dragostea și bucuria sunt legate între ele și asta te atrage la un om.
În ziua de astăzi pe cine apreciază oamenii în jurul lor? Apreciază oamenii de acțiune, nu? Oamenii care au reușit și au ajuns în vârful unor ierarhii ale societății, influencer-ii, oamenii de succes, dar uită că adevărații eroi sunt cei ai credinței. Și vedem că, deși nu aveau mijloacele de promovare pe care le avem noi astăzi, acești sfinți, acești cuvioși atrăgeau mii de oameni. Atrăgeau mii de oameni, deoarece cuvintele lor erau pline de duh, te odihneau și veneau din liniștea Raiului și-ți transmiteau și ție liniștea pacea lor.
„Doamne, fie voia Ta!”
-Pacea sufletului este darul lui Dumnezeu sau trebuie să facem și noi puțină osteneală?
– Și una, și alta. Nu există o tehnică anume pentru pace. Nu poate fi implementată pacea nici prin anumite legi, nu se predau în școală ore despre pacea sufletească. Pacea, într-adevăr, așa cum ați spus, este un dar al lui Dumnezeu, este o roadă a Duhului Sfânt, după cum spune Sfântul Apostol Pavel la Galateni. Dar este un dar care vine odată cu sporirea în credință. Sunt astăzi fel de fel de oferte care ne promit pacea și ne invită să facem fel de fel de exerciții şi de meditații. Dar căutarea păcii în afara lui Hristos este o muncă în zadar. Pacea se dăruiește de Dumnezeu, dar se naște și din împreună lucrarea omului cu Dumnezeu, cere puțină jertfă. Putem dobândi pacea chiar și în întristări, chiar și în mijlocul unor necazuri. Avem mărturii ale sfinților închisorilor. Părintele Dimitrie Bejan ne vorbește despre bucuriile suferinței. Sau sunt oameni care au ieșit pe poarta închisorii cu lacrimi în ochi, gândind că acolo au avut cea mai intimă întâlnire cu Dumnezeu.
– Părinte, dar, concret, cum se dobândește pacea sufletului?
– În primul rând cred că putem dobândi pacea, dacă știm să ne predăm în voia lui Dumnezeu. Dar voia noastră, dorințele noastre neîmplinite ne produc amărăciune, ne aduc frustrări, ne aduc stres. Dacă am reuși să spunem: „Doamne, fie voia Ta! Cum vrei Tu, așa să fie!”, atunci vine și pacea. Chiar și într-o boală, dacă reușim să o înfruntăm corect, dacă am reuși să-i spunem lui Dumnezeu: „Doamne, tu știi de ce mi-ai dat boala asta. Înseamnă că-mi este de folos”. Chiar și într-un necaz, știe Dumnezeu de ce îl îngăduie. Și dacă nu ne lăsăm în voia lui Dumnezeu, nu avem pace.
Și cum mai dobândim pacea? Prin smerenie, căci smerenia este temelia vieții duhovnicești fără de care nu putem avea duhul păcii. Ce ne spune Hristos? „Învățați de la mine, că sunt blând și smerit și veți găsi odihnă sufletelor voastre” Matei 11:29. Deci fără smerenie nu putem dobândi pacea. Mândria ne face să ne revoltăm, mândria ne face să ne tulburăm că nu suntem apreciați, ne face permanenți nemulțumiți. Mândria ne închide în noi și ne rupe de Dumnezeu și trăim un iad interior. Smerenia este cea care ne eliberează și care ne face să ne încredințăm cu totul lui Dumnezeu. Apoi, ce ne mai ajută să avem pace? Sfânta Liturghie. Sfânta Liturghie este o punte prin care pășim în Împărăția lui Dumnezeu și prin care trăim încă de aici Împărăția Păcii. Sfânta Liturghie ne curățește de imaginile urâte pe care le acumulăm și de toate senzațiile care ne neliniștesc.
La dobândirea păcii ajută, desigur, și Sfânta Împărtășanie, cea care care ne arde gândurile rele și ne sfințește sufletele, așa cum spunem în rugăciunea de dinainte de Împărtășanie.
Mai avem apoi la îndemână rugăciunea. Sfântul Ioan Scărarul spune: „Rugăciunea este o bucurie care înalță mulțumire”. Noi știm că rugăciunea aduce pacea, dar să nu folosim rugăciunea doar așa ca pe o tehnică, ca pe o pastilă care ne aduce pace imediat. Rugăciunea este un strigăt după Dumnezeu și este un sentiment de recunoștință față de Dumnezeu.
„Lumea ne dă o pace mincinoasă”
– Părinte, se poate oare vorbi și despre o pace falsă?
– Da, cred că se poate ajunge la o pace falsă, la o pace contrafăcută, dacă nu avem smerenie și dragoste. Se poate ajunge la stări bolnăvicioase. Există o întâmplare frumoasă, în cartea „Maica Gavrilia, asceta iubirii” (au canonizat-o recent). Acolo este descris un episod când maica era în India, într-un așram, şi cineva preda o lecție despre pace. Și în momentul în care acela făcea teoria păcii, vântul a bătut și a trântit o fereastră. Și atunci, acel om care popovăduia pacea atât de frumos, deodată și-a schimbat starea de spirit, s-a enervat și a început să ridice tonul. Și atunci Maica Gavrilia și-a dat seama că nu era o pace autentică, era o pace contrafăcută. Adică noi nu căutăm să avem pace, doar de dragul păcii. Pentru că dacă păzim poruncile într-un mod formal, riscăm să rezumăm duhul Evangheliei, care este duhul dragostei, la o simplă morală creștină și nu găsim pacea. Și atunci, dacă nu găsim o pace autentică, căutăm să o suplinim din alte surse. Deci pacea nu este o stare morală, ci este o stare duhovnicească care vine ca un rezultat al unirii omului cu Dumnezeu și care se răsfrânge și asupra oamenilor și îi unesc unul pe altul. Se vorbește în zilele noastre atât de mult de pace, sunt conferințe și fel de fel de manifestări pentru pace, care sunt patronate de diferite forțe, dar care ajung să se războiască între ele. Și toți spun că slujesc aproapelui, toți spun că ei caută binele oamenilor. Dar câte crime nu se fac în numele unui astfel de bine și se scandează lozinci că primează interesul poporului sau lozinci că se fac anumite lucruri în numele democrației sau al libertății. Deci, fără Hristos nu există pace. Și cei care ies pe ecranele televizoarelor și cei care strigă în văzul mulțimii că vor pace, ar trebui să facă mai întâi pace în familiile lor și în casele lor, să dovedească că sunt ei oameni făcători de pace și apoi să facă pace și în exterior. Lumea ne dă o pace mincinoasă, o pace a bunului trai, a belșugului.
Era un dicton acuma câțiva ani: „Make love, not war!” Sună tentant așa, dar de fapt propovăduiește o falsă pace, o pace fără Dumnezeu, o pace a plăcerii, o pace a desfătării: mall-uri care îți promit o stare de bine, medici, saloane de înfrumusețare care promit tinerețe veșnică, farmacii care spun că au grijă de sănătatea noastră și uităm că asta nu este pacea pe care ne-o promite Hristos. Ci este doar un drog al plăcerii, al iubirii de sine care ne anesteziază pe moment. Pacea vine odată cu sporirea în credință și viața în Hristos. Și pacea asta pe care ne-o dă Hristos este cu mult, cu mult mai mare decât pacea pe care ne-o dă lumea.
– Părinte, se întâmplă să ne tulburăm adeseori din lucruri de nimic și atunci ne pierdem pacea. De ce cădem în astfel de ispite și ce să facem pentru a le evita?
– Ne tulburăm, pentru că nu-i statornicită pacea în noi. Pentru că nu am reușit să nu ne mai punem pe noi pe primul loc, să nu mai fie eu-ul meu pe primul loc. Ci să punem pe Dumnezeu și pe aproapele pe primul loc. Părintele Teofil Părăian spunea: „Dacă Dumnezeu nu este pe primul loc, înseamnă că nu este pe nici un loc”.
Necazurile și neîmplinirile vieții de zi cu zi nu trebuie să ne risipească pacea, pentru că pacea se temeluiește pe Hristos. Dacă necazurile ne risipesc, dacă ne pierdem pacea din cauza necazurilor, înseamnă cămai avem încă de lucru cu noi. Atmosfera vieții creștine pe aceasta se întemeiază: pe dragostea de Hristos și pe smerenie. Dar vedeți că ne tulburăm. Trăim într-o societate a îmbelșugării, o societate care imprimă omului un fel de a fi. Ne dă un imbold lăuntric de a te uita tot timpul la ce face cel de lângă tine, la cât are și ne îndeamnă și pe noi să adunăm. Și problema este că omul nu se satură cu nimic. Cu cât are mai mult, cu atât adună mai mult, cu atât vrea mai mult. Strâng oamenii atâtea haine că nu le ajung o viață întreagă să le poarte. Şi tot ei sunt cei care stau nemulțumiți în fața dulapului de haine și se gândesc că nu au cu ce să se îmbrace. Cu un dulap plin de haine! Nu le convine nimic. Nu le convine aspectul fizic. Sunt adolescenți, tineri, chiar oameni maturi care fac o întreagă dramă din felul în care arată. Nu le convine locul de muncă, nu le convine cum este amenajată casa lor sau că nu este modernă. Și atunci aleargă, se împrumută, se înrobesc la bănci și fac din viața lor un chin sisific, așa, pentru nimic. Și oamenii nu-și dau seama că sunt manipulați. Li se inoculează fel de fel de vise, de false nevoi, pentru a munci și a se irosi pentru himere. Pentru haine scumpe, pentru o tabletă, pentru un telefon, pentru funcții, pentru recunoașterea celorlalți. Și așa ne îndepărtăm mult de chemarea noastră.
„Să ne simplificăm viața și va dispărea stresul”
Omul ajunge să nu mai fie chip al lui Dumnezeu, ci un produs fabricat de ingineriile acestea genetice și sociale. Sunt în societatea aceasta fel de fel de idei care ne ademenesc, de dresori de minți, care vând iluzia unei vieți fericite și ne spun că au soluții la toate problemele noastre și ne promit tot binele. Păi, n-au de unde să-l dea. Și ce este mai grav, din ce am văzut în jur, că oamenii s-au obișnuit așa. S-au obișnuit să alerge, nu mai au liniște, nu le tihnește pacea. Ajung la noi la mănăstire, se închină și spun: „Vai, Părinte, dar ce pace, dar ce liniște este aici”. Iar în următoarea clipă ies afară, scot telefon și sună. Încep să vorbească, să se intereseze ce se mai întâmplă prin lume? Fac poze pe care le postează pe internet. Și atunci îi văd că ei nu știu ce să facă cu pacea asta, nu știu ce să facă cu liniștea asta, nu au exercițiul de a medita ce vrea Dumnezeu de la ei, către ce se îndreaptă, de unde vin? Spune în Psalmul 45: „Opriți-vă și cunoașteți că Eu sunt Domnul”. Să ne oprim un pic din alergarea aceasta zadarnică și să ne lipim inima de Hristos, nu de cele trecătoare. Și când vine Hristos în viața noastră se schimbă prioritățile. Cele ce ne atrăgeau mai înainte, acuma le vedem că sunt fleacuri, că sunt nimicuri. Nu ne spune nimeni că n-ar trebui să acordăm o importanță și celor materiale, dar să avem o dreaptă socoteală, să avem o ierarhie, pentru că dacă ne înconjurăm de grija aceasta a lumii, nu mai putem avea și grija lui Dumnezeu. Îi ademenește, îi tentează pe oamenii de azi mitul succesului. Oamenii tânjesc după admirație. Trăiesc într-o cultură narcisistă, urmăresc câte like-uri primesc pe rețelele de socializare, învață tehnici de afirmare. Sunt pline librăriile de cărți de dezvoltare personală. Dar toate acestea ne irosesc. Vedem că nici tehnica și nici progresul nu ne salvează de la depresie. Și nici farmaciile nu ne izbăvesc de moarte. Sfântul Paisie Aghioritul ne îndeamnă să ne simplificăm viața și va dispărea stresul. Adică să știm să ne mulțumim cu ce avem și să fim recunoscători lui Dumnezeu. Nu avem ultimul tip de mașină, dar avem picioare sănătoase, nu avem bogățiile lumii, nu avem funcții, dar Îl avem pe Dumnezeu, cea mai mare bogăție și cea mai mare comoară. Ar trebui să folosim cu discernământ timpul petrecut în ceea ce numim noi social media, adică să ne ținem un pic mai departe de toată tehnica aceasta care ne irosește.
– Sunt războaie în jurul nostru care ne sperie şi ne tulbură. În ce măsură păcatele fiecăruia dintre noi, răutățile, gândurile rele contribuie la războaiele care au loc?
– Da, este o întrebare care cred că pe mulți ne frământă. Războiul este una dintre cele mai grave și îngrijorătoare probleme ale omului în ziua de astăzi. Sunt războaie care se desfășoară pe front. Dar sunt și războaie care au loc în societate, în politică, în economie, în interiorul nostru. Și războiul este întâlnit încă de la căderea primilor oameni. Este o constantă a întregii istorii a umanități și, după cuvântul Evangheliei, războiul va continua până la sfârșitul veacului. La Apocalipsă, capitolul 16, se descrie o luptă între forțele binelui și ale răului care va avea loc pe dealul Armaghedonului.
Războiul cel din afară are cauze sufletești, deci războiul pornește din interior. Dar războiul este odrasla, cum ne spun Sfinții Părinți, este odrasla mândriei și a duhului de stăpânire. Este, ne spun Părinții, un abuz de darul dumnezeiesc al libertății. Omul, când a fost creat, a fost creat să trăiască frumos, a fost creat să trăiască în iubire, să semene cu Dumnezeu. Dar după căderea în păcat, răul intră în om și-l schimonosește. Și când omul se slobozește de patimile lui, nu va mai dori să-l mai lovească pe cel de lângă el. Dacă ar fi pace în inima fiecărui om, nu ar mai fi războaie pe pământ. Vedem asta în istoria poporului evreu. Dumnezeu îngăduia unui popor învecinat, fie că erau filistenii, fie că erau gherghesenii sau iebuseii, să năvălească asupra israelitenilor și să-i lovească. Când? Atunci când poporul ales uita de Dumnezeul cel adevărat și se închina la idoli. Și atunci când își reveneau și strigau la Dumnezeu, Dumnezeu le trimitea izbăvire. Există un pasaj frumos undeva la Ieșire, în capitolul 23, ca să vedeți câtă grijă are Dumnezeu de poporul Lui. Și spune acolo că au năvălit dușmanii peste poporul lui Israel și Dumnezeu îi pune pe fugă cu viespi. Trimite râuri de viespi. Au tăbărât în tabăra dușmanilor și nici nu a fost nevoie de intervenția armatelor israelitene. La fel a făcut Dumnezeu într-un asediu al avarilor asupra Constantinopolului. Dumnezeu a ridicat o furtună, au lovit corăbiile și i-a pus pe fugă.
Hristos, imediat după Înviere, trece prin ușile încuiate și le spune Apostolilor: „Pace vouă!” Și când le spune? Atunci când erau ușile încuiate şi Apostolii credeau că este mort. Asta ne învață și pe noi: chiar dacă ni se par drumurile noastre blocate, chiar dacă ni se pare că ni s-a închis orice portiță, totuși să nu ne pierdem nădejdea. Să avem pace! Hristos are ultimul cuvânt. Ori am uitat ce Dumnezeu avem?
„Eu nu mă grăbesc niciodată!”
– Părinte, dar ați cunoscut oameni care au dobândit pacea inimii?
– Să știți că am cunoscut, și nu numai citind în viețile sfinților. Am întâlnit astfel de oameni în viața de zi cu zi:oameni pentru care familia este mai importantă decât o casă mare cu etaj, oameni pentru care timpul pe care îl petrec cu cei dragi este mai prețios decât timpul petrecut în fața ecranelor sau alergând după bani, oameni pentru care bunul simț este mai important decât diplomele date de o școală sau oameni care apreciază mai mult Sfânta Liturghie și rugăciunea decât divertismentul. Și am cunoscut oameni care nu se lăsau ademeniți de alergătura aceasta a lumii.
Haideți să vă povestesc ceva despre Înaltpreasfințitul Pimen, Dumnezeu să-l odihnească! Eram într-o zi la biroul său și acolo erau mulți oameni cu multe probleme și mai mult decât atât, șoferul Înaltpreasfințitului vine și îi reamintește că trebuie să plece. Și atunci am intrat și eu înăuntru și i-am spus: „Înaltpreasfinția Voastră, știu că vă grăbiți, dar o să sintetizez, să nu vă rețin mult”. La care bătrânul arhiepiscop se uită la mine și îmi spune atât de calm că mi-a rămas întipărit în suflet: „Eu nu mă grăbesc niciodată!” Și mi-a plăcut stăpânirea și pacea Părintelui Arhiepiscop Pimen, care știa să așeze lucrurile în așa fel încât să-și păstreze pacea.
Am mai întâlnit oameni care știu să se bucure și să-I mulțumească lui Dumnezeu pentru fiecare clipă, chiar și în suferință. Chiar zilele trecute am întâlnit un om care a avut un accident și care la un moment dat mi-a spus: „Părinte, nu credeam să ajung să-I mulțumesc lui Dumnezeu pentru că sunt în scaunul cu rotile!”. El avusese un accident, a stat câteva luni la pat și soția lui îl îngrijea, îl schimba și-l hrănea. Și apoi prin ostenilile medicilor a reușit să se așeze într-un scaun cu rotile și să dobândească oarecum o mobilitate și să se poată mișca. Și atunci mi-a pus: „Atât de bucuros eram că mă puteam mișca, chiar și în scaunul cu rotile”. În cele din urmă și-a revenit și s-a ridicat din scaunul cu rotile. Sunt astfel de oameni care știu să mulțumească și să-și păstreze pacea chiar și în mijlocul suferinței și a necazurilor.
– Fericirea a noua spune: „Fericiți făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema”. Cum să devenim făcători de pace?
– Știți cum? Să fim odihnă și să fim bucurie celor din familia noastră, celor din jurul nostru, cunoscuților și la locul unde lucrăm. Dar ca să putem dărui pacea, trebuie mai întâi să o avem. Și pacea este a lui Hristos. Noi doar curățim vasul inimii ca să picure Dumnezeu nectarul păcii și apoi putem îndulci inima celui de lângă noi. Dar pentru asta ne trebuie să avem o anumită noblețe, să vedem frumusețea celuilalt, valoarea lui, să înțelegem că este prețios pentru noi și să învățăm să-i oferim, fără să așteptăm nimic în schimb. Poate nici nu ne gândim noi ce valoare are un zâmbet. Cât de mult poate bucura inima celui de lângă noi o vorbă bună sau câtă pace îi aduci doar dacă-l asculți sau doar dacă îi arăți aproapelui tăi că îți pasă! Dar trebuie un pic să renunțăm la egoismul nostru și la gândul acesta că problemele noastre sunt cele mai importante. Să vedem și suferința celui de lângă noi.
Este un cuvânt frumos la Sfântul Ioan Evanghelistul: „În iubire nu este frică, ci iubirea desăvârşită alungă frica” Ioan 1:18. Frica ne risipește pacea. Dacă avem dragoste de Dumnezeu, nu mai ținem cont de greutăți. Un om pe care-l iubești, nu mai contabilizezi cât te jertfești pentru dânsul. Dar dacă nu avem dragoste, ne gândim mai mult la osteneala noastră. Așadar, dragostea desăvârșită alungă frica și să avem tot timpul gândul acesta că nu suferința, nu frica, nu neajunsurile, nu boala, nu războiul au ultimul cuvânt. Ci Hristos are ultimul cuvânt. Și El ne-a promis că va fi cu noi până la sfârșitul veacurilor.
Interviu realizat de Mihaela Raluca Tănăseanu
Articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 182 (martie 2024)
Revista poate fi achiziționată din:
- Platforma digitală – în format digital online
- Magazin România – în format tipărit, cu livrare în România
- Magazin străinătate – în format tipărit, cu livrare în străinătate
De asemenea, te poți abona la revistă, individual (un singur abonament) sau colectiv (până la 10 abonamente la aceeași adresă – reducere de până la 40%) pe un an sau pe șase luni
Trackbacks and Pingbacks