Lecția de istorie

Genocidul de la Fântâna Albă, istoria martirică a neamului românesc

de

Pătimirile neamului românesc sunt prea puţin cunoscute generaţiilor de astăzi. Manualele de istorie prezintă, de obicei, o versiune corect politică. Mai ales în contextul actual, care este unul extrem de sensibil, pare să fie cu totul neprielnic să scoatem la lumină adevărul istoric despre moartea martirică a românilor bucovineni în 1941. Şi adevărul istoric poate fi socotit un „discurs intolerant”, pentru că documentele şi mărturiile existente pun masacrul de la Fântâna Albă pe seama grănicerilor sovietici, în majoritatea lor ucraineni. Cunoscând aceste evidenţe istorice şi afirmându-le, nu facem decât să păstrăm memoria jertfelnică a neamului românesc, care a fost urgisit de-a lungul timpului atât de ucraineni, cât şi de ruşi. (S.C.)

La 26 iunie 1940, ora 22:30, U.R.S.S. a adresat un ultimatum guvernului român, prin care impunea, sub ameninţarea conflictului armat, cedarea în patru zile a Basarabiei, a Nordului Bucovinei şi a Ţinutului Herţa. Neavând sprijinul politic necesar, guvernul român a înţeles că nu se poate opune sovieticilor decât cu uriaşe pierderi şi a luat decizia cedării teritoriilor, cu condiţia fixării unor etape de evacuare a armatei, a administraţiei şi a românilor care nu-şi doreau să rămână sub ocupaţie străină.

Dar sovieticii nu au respectat condiţiile evacuării (cele patru zile), încercând în repetate rânduri să provoace armata română să reacţioneze, în scopul declanşării unui conflict armat. Mulţi dintre români s-au trezit peste noapte sub ocupaţie sovietică, neavând timpul necesar pentru a se repatria. Experienţa ocupaţiei a fost una neaşteptat de grea şi mulţi dintre românii din Basarabia, Nordul Bucovinei şi din Ţinutul Herţa, care erau în jur de trei milioane, înţelegând că libertatea lor va restricţionată din ce în ce mai tare, au încercat să treacă graniţa trasată recent. Până la finalul anului 1940, peste 7.000 de bucovineni au reuşit fugă în România. Reuşita aceasta a determinat autorităţile sovietice să aducă mai mulţi soldaţi care să păzească graniţa şi să provoace valuri succesive de deportări în Siberia a celor care aveau rude în România şi a rudelor celor care încercau să evadeze.

O naraţiune (neo)sovietică

În 2021, pe pagina de Facebook a Administraţiei Regionale de Stat Cernăuţi, era publicat un videoclip care prezenta masacrul de la Fântâna Albă ca fiind o acţiune „planificată şi organizată conştient de către serviciile speciale româneşti împotriva locuitorilor Bucovinei”. Mistificarea grosolonă se cerea imediat amendată. De altfel comunitatea românească din Nordul Bucovinei, dar şi Ambasada României la Kiev au reacţionat, susţinând ferm respectarea adevărului istoric.

Însă adevărul istoric a rămas captiv în lagărul ideologic decenii de-a rândul. Documentele păstrate conţineau doar rapoarte „dictate”, iar arhivele deţinute de KGB în această problemă nu au fost desecretizate. Naraţiunea răspândită de agenţii NKVD, la început, apoi de KGB, a fost aceea că nu a avut loc nici un masacru. De altfel, accesul în împrejurimile de la Fântâna Albă a fost interzis de către autorităţile sovietice. Vreme de cinci decenii, tragedia neamului românesc din Nordul Bucovinei s-a astupat cu o lespede ideologică. Istoria oficială a tăcut în această privinţă, fiind consemnate faptele în chip mincinos: „În cursul lunii martie 1941, sub influența zvonurilor răspândite de agenții serviciilor speciale ale Germaniei fasciste și României regale despre colectivizarea forțată și luarea averii, deportarea în Siberia a persoanelor care nu doresc să intre în colhoz, s-au intensificat încercările de trecere în România a cetățenilor de naționalitate română din majoritatea raioanelor regiunii Cernăuți”.[1]

Naraţiunea sovietică arăta cum mulţimea românilor a tras în rafale asupra soldaţilor Armatei Roşii, omorând 23 de oameni şi rănind alţi 43. Această istorie mistificată a tot fost repetată, ca să intre în memoria colectivă o idee odioasă, anume aceea că românii au fost cei care i-au ucis pe soldaţii sovietici şi tot românii au fost cei care, răspândind zvonuri false, au provocat tentative de evadare care au avut unele consecinţe nefaste, însă nu aşa cum arată „propaganda românească”, care avansează ideea că ar fi murit mii de români.

Toată această poveste, regizată pe calapod sovietic, avea să răzbată la lumină într-o nouă istorie, cea de după căderea regimului sovietic. Astfel, la 2 aprilie 1991, publicaţia „Timp nou” relua toată naraţiunea de-a fir a păr, ca şi cum nimic nu s-ar fi schimbat. Trebuiau reconectate epocile şi afirmat, chiar în zorii unei noi epoci, că nu exista alt adevăr istoric decât cel livrat de vechea istorie sovietică. Nimeni nu-şi asuma vreo vină. Aceasta şi voia să transmită publicaţia – că nu ucrainenii sovietici sunt vinovaţi.

De altfel, cu toate reacţiile româneşti, videoclipul din 2021 nu a fost dezminţit oficial de autorităţile ucrainene. Acest gest a confirmat înaintarea pe vechea linie ideologică – că istoria se scrie la ordin chiar şi în plină epocă de integrare europeană şi euro-atlantică.

Nădejdea repatrierii

Când un stat vecin declară prin preşedintele său, chiar în anul centenarului Marii Uniri, că România a ocupat samavolnic Nordul Bucovinei în 1918, atunci se ivesc serioase îndoieli cu privire la principiile democratice ale acelui stat. Când în şcolile din Ucraina milioane de elevi studiază o istorie mincinoasă pe tema tragediei de la Fântana Albă, cu oblăduirea autorităţilor, atunci se dezvăluie perspectiva justă a sfidării adevărului istoric.

Chipul autentic al evenimentelor a fost păstrat însă în memoria colectivă. La 10 mai 1942, la mai bine de un an de la masacru, sătenii din Suceveni s-au strâns la şcoală alături de Părintele Simion Ivaniuc şi au început să povestească jurnalistului Ion Dominte cum s-a întâmplat de fapt istoria. De faţă era şi preşedintele Tribunalului din Cernăuţi. Astfel, istoria a fost chemată la judecată. „Toată această operațiune – mărturisea Părintele Simion – a fost rezultatul unei mari provocări pricinuite de lansarea zvonurilor că se vor face înscrieri pentru plecarea în România, zvonuri lansate de cei de la NKVD, cu scopul de a depista mai ușor pe cei ce nu sunt loiali regimului sovietic. Și care ar fi fost motivul mai sigur pentru o eventuală deportare, decât cererea personală prin care se exprima dorința scrisă de a pleca în România?”.[2]

Mulţi români doreau să plece din satele bucovinene aflate sub ocupaţia sovieticilor din cauza nesiguranţei în care-şi duceau viaţa, a sărăcirii accentuate prin impunerea de cote obligatorii în bani şi în natură. Oamenii erau siliţi să muncească în duminici şi sărbători, copiii erau învăţaţi că nu există Dumnezeu, iar primăria urmărea să facă din casa parohială club. Astfel, „în dimineața acelei zile [1 aprilie 1941], s-au adunat grupuri de oameni din satele Cupca, Pătrăuții de Sus, Pătrăuții de Jos, ce au pornit grupuri, grupuri, coborând pe drumul ce duce spre Suceveni. Aici s‑au întâlnit cu alte grupuri ce au venit din Carapciu, Iordănești, Ropcea, Mihuceni, Trestiana și Petriceni. Coloana de oameni se întindea pe o distanță de aproape 2 km, apreciindu-se că ar fi fost vorba de 2.000-2.500 de oameni. La Suceveni s-au alăturat mulți localnici ce au pătruns în biserică și au ridicat, cu știrea preotului Simion Ivaniuc, un număr de trei cruci pe care le-au dat unor oameni mai tineri ce se găseau în fruntea coloanei, unde se mai găsea un steag alb, care să arate caracterul pașnic al demonstrației, și un steag în trei culori, care avea menirea să semnaleze grănicerilor români că este vorba de un grup de români ce dorește să se repatrieze în România”.[3]

Erau familii întregi, de la bătrâni până la mame cu prunci în braţe, care se puseseră în mişcare, încredinţaţi fiind că zvonul repatrierii este unul adevărat. Nădejdea lor se întemeia şi pe faptul că nemţii şi polonezii fuseseră repatriaţi cu câteva luni înainte, iar acum socoteau că venise şi rândul românilor. Înainte de a se pune în mişcare mulţimea, un ţăran a rostit tare rugăciunea, iar toţi ceilalţi, îngenuncheaţi, au repetat după el: „Doamne Dumnezeul nostru, Ființă Preaînaltă, nefăcută, neînchipuită, fără de început și fără de sfârșit; Tu, Cel ce ai zis și ai făcut toată făptura și dai viață zidirilor Tale, prin ale Cărui puteri se mișcă libere toate vietățile de pe pământ și le hrănești până în crăpăturile pietrelor, nu întoarce Fața Ta de la noi, păcătoșii, ci ridică sabia mâniei Tale de peste noi și ne mântuiește, că Tu ne-ai zidit și numai Tu ne poți mântui. Ascultă, Atotputernice, lacrimile noastre și ne ajută ca să scăpăm de stăpânirea păgână care ne chinuiește și ne distruge Biserica Ta. Nădejdea noastră este Tatăl, scăparea noastră este Fiul, acoperământul nostru este Sfântul Duh, Treime Sfântă, slavă Ție. Amin!”.[4]

Genocidul nerecunoscut

Coloana celor peste 2000 de români se îndrepta spre graniţă, însă, pe neaşteptate, au fost întâmpinaţi de miliţieni şi ostaşii grăniceri. Unul dintre soldaţi a lovit cu sabia una dintre crucile purtate de ţăranul Ilie Şcrobaneţ din Suceveni. „Dar în momentul respectiv se săvârșește o adevărată minune, căci calul soldatului, care a atacat crucea din fața coloanei, s-a speriat, a sărit în lături, iar soldatul, neputându-l stăpâni, a căzut de pe cal și s-a lovit cu capul de bordura de beton din marginea drumului și a rămas mort în șanț. Acest fapt a descumpănit restul soldaților, care au bătut în retragere”.[5]

Înaintând, românii au ajuns la Hliboca. Autorităţile raionale i-au sfătuit pe oameni să se întoarcă la vetrele lor, fiindcă nu le pot soluţiona cererea de repatriere. Ofiţerii NKVD, prezenţi acolo, înţelegeau că aceştia erau românii vehemenţi care căzuseră în capcana zvonisticii pe care ei o lansaseră. Le-au fost traduse chiar cuvintele aspre, dar juste ale românilor: „Noi nu v-am chemat aici și nici nu v-am votat la alegerile voastre. Acestea sunt pământurile noastre lăsate moștenire de Marele Ștefan, așa că ori plecați, ori lăsați-ne să plecăm noi peste graniță și vă lăsăm gospodăriile noastre cu vite cu tot! Noi vrem Patria noastră românească și Biserica noastră strămoșească, de care voi vă bateți joc! Noi nu putem schimba libertatea noastră pe jugul vostru de oțel!”.[6] La aceste cuvinte, unul dintre ofiţeri a răspuns: „Da, oameni buni. Ce? Vă ține cineva cu forța? Dacă doriți să plecați, plecați, asta e treaba voastră!”.[7]

Având naivitatea să creadă că aceste vorbe constituie aprobarea mult dorită, românii s-au hotărât să pornească spre Suceveni pentru a trece graniţa. „Spre graniță, că aicea nu mai avem ce sta! – ori viață, ori moarte! – ori libertate, ori mormânt!”.[8] Şi astfel, cântând cântece patriotice, românii s-au întors la Suceveni. Prin ordin raional, podul de peste Siret trebuia iute demontat, pentru ca românii să nu cumva să treacă. Însă ajungând la pod, ţăranii au alungat echipa trimisă şi pe miliţieni, au trecut podul şi şi-au continuat drumul spre Fântâna Albă. După ce au traversat o pădure întinsă de 8 kilometri şi au ieşit în câmp deschis în Poiana Varniţei, au fost întâmpinați de soldaţii grăniceri care aveau ordin să tragă. „Primii care au căzut – povesteşte Gheorghe Crăsneanu, unul dintre supravieţuitori – au fost cei din rândurile din față și cei ce duceau steagurile și crucile. Eu, care mă găseam pe la mijlocul coloanei, la auzul împușcăturilor și a țipetelor disperate a celor din față, m-am aruncat la pământ, fiind atins și eu de un glonte în umărul drept, care mi-a provocat o mare fierbințeală și am început să pierd mult sânge. S-a creat un adevărat vacarm de groază din cauza țipetelor deznădăjduite a celor răniți ce cădeau în toate părțile ca snopii aruncați la întâmplare pe lan. În timpul acesta, treceau și se împiedicau de mine mulți dintre aceia care fugeau și își căutau un adăpost în desișul pădurii de grindina de gloanțe ce în salve repetate mușcau din trupurile acelor oameni speriați de moarte. Când salvele trase de grăniceri se mai întrerupeau, eu mă ridicam și mai făceam câțiva pași și iar mă aruncam la pământ, așa cum am învățat la armată, înaintând în zig-zag spre pădure, care era singura salvare posibilă în acel moment din iadul deznădejdii în care am intrat”.[9]

Au murit foarte mulţi români atunci. Nu se ştie cu exactitate numărul lor. Autorităţile sovietice au redactat rapoarte oficiale în care au minimalizat faptele. Însă adevărul este că acolo, la Fântâna Albă, a fost comis un genocid împotriva românilor. Indiferent de poziţia oficială actuală a Ucrainei faţă de acest eveniment, putem afirma astăzi că s-au adunat prea multe mărturii pentru a mai putea fi ascuns multă vreme adevărul. Genocidul împotriva românilor este încă un Katyn nerecunoscut. „Am fost martor ocular – mărturiseşte Gheorghe Mihailiuc – și am văzut cum s-au desfășurat lucrurile. A fost un adevărat masacru, un genocid. Varnița, locul numit astfel la marginea pădurii dinspre Fântâna Albă, mi-a rămas în amintire ca un simbol al barbariei. În fața mea era un flăcău voinic, purtând tricolorul, care s-a prăbușit într-un lac de sânge. Aud și acum strigătele lui cu groaza morții pe buze: «Fugiți, oameni buni, eu rămân aici să mor pentru libertate!»”.[10]

Dacă unii aveau să reuşească să ajungă în România, rudele aveau să sufere foarte mult. Soţia lui Gheorghe Crăsneanu, Minodora, care rămăsese acasă, a fost condamnată la 20 de ani de lagăr împreună cu fiica de 3 luni. Copilul nu a rezistat şi a murit la vârsta de un an. Autorităţile au demarat imediat o campanie de arestări, deportări şi execuţii militare în rândul celor rămaşi în viaţă: cei ce încercaseră să treacă graniţa şi rudele rămase în satele din Nordul Buvinei. „Copil fiind – mărturiseşte colonelul Petru Huţanu –, am trăit tragedia și barbaria evenimentului de la Fântâna Albă, unde în primele rânduri mi-au rămas împușcați veri și diferite alte rude. Printre ei, în frunte, am fost și noi, dar numai până în satul Suceveni, unde ne-am oprit pentru câteva minute. Doar câteva clipe ne-au salvat de la acea groapă comună, unde mulți au fost îngropați de vii. Puteam și noi să fi rămas în pădure, împușcați de zeloșii apărători ai hotarelor pământului ocupat de hoarde inumane. Gândul nostru (al meu și al tatei) a fost că, după ce vom trece în România, vom cere venirea mamei și a fratelui la noi, adică ne vom întregi familia și vom scăpa de deportarea în Siberia. După acest măcel, a urmat o perioadă de identificare a celor care au participat la eveniment, începând apoi deportarea populației în Siberia”.[11]

Gropile comune

Primele dezvăluiri despre genocidul de la Fântâna Albă au fost făcute de ziarul „Bucovina” în vara anului 1942. Se avansa că ar fi fost ucişi între 2000 şi 7000 de români. Poate că nu au fost mii, ci doar sute. Însă acele sute s-au tot adunat. 400-500 de români bucovineni fuseseră exterminaţi la Lunca, în ianuarie-februarie 1941. Alte sute sau mai bine de 1000 de români ucişi s-au adăugat la Fântâna Albă. Însă acest masacru trebuie înţeles laolaltă cu tot ce a urmat: miile de deportări în Siberia şi în stepele Kazahstanului, miile de victime ale programului de exterminare în lagărele de muncă.

Morţii şi răniţii de la Fântâna Albă au fost lăsaţi două zile în pădure. Unul dintre martori a mărturisit că, ajungând în Poiana Varniţei, a văzut o femeie moartă, ucisă de grăniceri, al cărei copil încă sugea la pieptu-i.[12] Toţi aceştia, chiar vii fiind unii dintre ei, aşa cum era şi pruncul, au fost aruncaţi în gropi comune şi acoperiţi cu pământ. Pământul „sufla” de răniţi. „Era la căderea nopții – îşi aminteşte Vasile Sucevan – și cei câțiva care au reușit să scape din acel măcel sângeros s-au ascuns în pădure, însă apoi au fost prinși, deportați și întemnițați. A doua zi, au venit lipoveni cu hârlețe și grăniceri cu patul armelor, lovindu-i în cap pe cei care încă erau vii, dar răniți și nu puteau fugi. Călăii bolșevici n-au lăsat pe nimeni să se apropie de locul masacrului, au săpat gropi în poiană și i-au aruncat pe toți grămadă – și pe cei morți, și pe cei vii. Apoi, cu un tractor cu lopată au dat lut peste ei. Din aceste gropi s-au auzit mult timp gemete și vaiete înăbușite. Vreo câteva zile a «umblat» pământul și iarba cu oamenii îngropați de vii. Acolo, la marginea pădurii însângerate, a rămas să zacă pe vecie și tata. Ca să șteargă urma odioasei crime, bolșevicii au arat poiana și au plantat brazi, pădurea crescând pe osemintele martirilor români masacrați”.[13]

Genocidul de la Fântâna Albă are nişte proporţii greu de apreciat. Lazăr Alerguş din satul Cupca mărturisea că, imediat după masacru, a fost încolonat într-un grup de 2500 de deportaţi şi trimis la Altiubinsc. Cei mai mulţi au murit pe drum din cauza epuizării şi a bolilor. Câte alte mii sau zeci de mii de români nu vor fi pierit în astfel de condiţii?

Aceste jertfe ale neamului românesc se cade să fie astăzi cunoscute, afirmând fără ezitare adevărul istoric. Într-o epocă în care minciuna îşi lăţeşte filacteriile şi se aşază în fruntea mesei, se cuvinte ca şi noi să stăm tari, după cuvântul Sfintei Scripturi, „având mijlocul nostru încins cu adevărul şi îmbrăcându-ne cu platoşa dreptăţii” Efeseni 6:14.

      Sergiu Ciocârlan


[1] Marin Gherman, „Naraţiuni sovietice: masacrul de la Fântâna Albă comis de români”, în vol. Fântâna Albă: Golgota neamului, Editura Nicodim Caligraful, Putna, 2022, p. 203.

[2] Ion Dominte, „Un zvon străbate Bucovina”, în vol. cit., p. 39.

[3] Ibidem, p. 18.

[4] Ibidem, p. 19.

[5] Ibidem, p. 20.

[6] Ibidem, p. 21.

[7] Vasile Ilica, „Martiri şi mărturii din Nordul Bucovinei”, în vol. cit., p. 55.

[8] Ion Dominte, „Un zvon străbate Bucovina”, în vol. cit., p. 21.

[9] Vasile Ilica, „Martiri şi mărturii din Nordul Bucovinei”, în vol. cit., p. 77.

[10] Ibidem, p. 92.

[11] Maria Toacă-Andrieş, „Dureri netrecătoare”, în vol. cit., pp. 133-134.

[12] Felicia Nichita-Toma, „Golgota neamului românesc”, în vol. cit., p. 159

[13] Ibidem, pp. 149-150.


Articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 183 (aprilie 2024)

Revista poate fi achiziționată din:

De asemenea, te poți abona la revistă, individual (un singur abonament) sau colectiv (până la 10 abonamente la aceeași adresă – reducere de până la 40%) pe un an sau pe șase luni

  • la revista în format digital online, de AICI
  • în format tipărit, cu livrare în România, de AICI
  • în format tipărit, cu livrare în străinătate, de AICI

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Trackbacks and Pingbacks