„Dumnezeu dă câte un har fiecărui om”

Am revenit cu drag în atelierul Silviei Radu, unul dintre artiștii plastici de o mare complexitate ai neamului nostru, care a avut numeroase vernisaje în lunga sa carieră. Una dintre cele mai cunoscute expoziții se numește „Grădina cu îngeri”, care îmbină pictura, grafica și sculptura. La aproape nouăzeci de ani, este la fel cum am cunoscut-o, cu mulți ani în urmă: o persoană care transmite putere, vitalitate și bucurie. Ucenică a Părintelui Sofian Boghiu, vorbește cu multă însuflare despre ceea ce o apropie de Dumnezeu: jertfa martirilor, rugăciunea cu simțire, încredințarea că Domnul este întotdeauna cu noi. (I.M.)

– În februarie, la Muzeul Ţăranului Român, aţi prezentat expoziția „Chipuri ale suferinței, chipuri ale bucuriei. Mucenicii temnițelor comuniste”. Cum a apărut ideea acestei expoziții?

– Mie mi se pare că cea mai mare avere a României sunt martirii, pentru că a fi martir înseamnă în primul rând să-L iubești pe Dumnezeu, în al doilea rând să-ți iubești țara. Și să ai atâta dragoste și pentru Dumnezeu, și pentru țară, încât să fii în stare să-ți dai viața pentru Dumnezeu și pentru țară. Nu există lucru mai minunat decât să fii în stare să faci asta. Și uitaţi ce mulți martiri are România. Nu este impresionant?

– Cum ați ales martirii pe care i-aţi zugrăvit?

– Părintele Dosoftei de la Putna mi-a trimis, o perioadă lungă de timp, câte o fotografie și viața martirilor respectivi. Pentru mine, perioada aceea în care a trebuit să desenez aceste chipuri nemaipomenite a fost cu totul și cu totul deosebită. Plângeam și lucram. Cum să îndrăznești tu, un amărât de om care eram și sunt, să treci cu creionul peste sprâncenele, ochii, gura acelui martir, gândind că omul acela, într-un fel, a murit și pentru tine. Pentru mine, o păcătoasă. Și-i rugam: „Iertați-mă, vă rog, că îndrăznesc eu, o păcătoasă, să fac lucrul ăsta, să vă desenez!”.

„Ne-au dat o forță pe care nu știam că o avem”

– Ar trebui să fim mai recunoscători noi, ca neam, acestor martiri. Nu este de ajuns să le cinstim memoria doar prin niște vernisaje.

– Este foarte greu să fii recunoscător. Pentru aceasta trebuie să ai o anumită simțire, adică să înțelegi într-adevăr de ce au fost în stare acești oameni. Dacă nu înțelegi, e ușor să zici: „Ce mare lucru au făcut?”. Au făcut enorm. În primul rând că ne-au întărit pe noi, ca neam. Ne-au dat o forță pe care nu știam că o avem, pentru că îi vezi pe ei că s-au jertfit și tu, dintr-o dată, te schimbi. N-ai cum să nu te schimbi.

– Expoziția se numește „Chipuri ale suferinței, chipuri ale bucuriei”. Ați descoperit bucurie în suferința lor?

– Bineînțeles! Martirii au fost fericiți! Bucuria e un cuvânt cam slab. Mie fericirea mi se pare un cuvânt mult mai puternic, mult mai elocvent. Au descoperit fericirea în faptul că a-ți da viața pentru Dumnezeu și pentru neam a fost cel mai întăritor lucru. Adică sufletul lor s-a întărit foarte puternic, că au avut această putere, să-și dea viața pentru Dumnezeu și pentru neam. Și asta-i face de o frumusețe interioară pe care noi doar o simțim, așa, puțin, dar nu putem s-o simțim de-adevărat, pentru că nu suntem în stare.

– L-ați portretizat, fireşte, şi pe Părintele Sofian, care a fost duhovnicul dumneavoastră…

– Dacă n-ar fi existat Părintele Sofian, n-aş fi existat nici eu, și nici Vasile Gorduz, soțul meu. Noi suntem, ca să zic așa, creația dânsului. Știți când a fost singura dată când Părintele Sofian m-a sărutat pe frunte? Când i-am spus: „Părinte, atât de mult aș vrea să fiu și eu mai smerită!”. Smerenia e cel mai minunat lucru. Să fim smeriți, adică să ne dăm seama că fără Dumnezeu n-am fi nimic. Să-I mulțumim tot timpul: „Doamne, Îți mulțumesc că mi-ai dat asta și asta! Doamne, Îți mulțumesc că sunt așa și așa!”. Adică smerenia mi se pare cel mai bogat lucru pe care putem să-l avem. Atunci a fost singura dată când Părintele Sofian m-a sărutat pe frunte. Când i-am spus: „Părinte, aș vrea așa de mult să fiu și eu mai smerită!”. Am fost tare fericită.

 Când m-am dus prima dată la dânsul, i-am spus: „Părinte, să știți că mie îmi place foarte mult să mă ocup de alții, să am grijă de alții.” Părintele s-a uitat la mine așa, cu o milă teribilă, și a zis: „Doamnă, eu vă sfătuiesc să aveți grijă întâi de dumneavoastră.” Eu eram cea bolnavă, nu ceilalți. Eu aveam grijă de alții, eu eram grozavă! Nu eram nimic, eram o păcătoasă amărâtă, dar eu aveam grijă de alții. Eram nemaipomenită. Dar, de fapt, eram ridicolă.

Să simți că te doare sufletul atunci când te rogi

– Martirii și-au dat viața pentru un crez și pentru neamul nostru, pentru dragostea de țară. Noi, astăzi, nu mai reacționăm la atâtea ideologii care ne sunt impuse cu forța din afară. Cum vă explicați acest lucru?

– Nu este ușor! Sunt și momente. Dumnezeu trimite momentele astea. Dumnezeu îi întărește pe oameni să facă ceea ce trebuie să facă. Probabil și din cauză că în momentele respective sunt mai mulți oameni care se roagă. Adică trebuie să fie ceva, un impuls, venit de la Dumnezeu. Să nu uităm că tot ce se întâmplă în lumea acesta depinde de El. Și putem să obținem, dacă El crede că e necesar, orice – prin rugăciune. Dar o rugăciune în care să simți că te doare sufletul când o faci. Adică n-o faci așa, repeți niște cuvinte și habar n-ai ce spui. Să simți că te doare sufletul atunci când te rogi, că de asta depinde nu soarta ta, ci soarta mai multor oameni, că în felul acesta suntem ajutați toți.

Știți ce mi se pare mie foarte important? Ca istoria să fie predată ca lumea în școală. În general, tinerii din țara asta, nu cunosc istoria şi de aceea pleacă. Dacă nu cunosc istoria țării – ce-i cu neamul ăsta? Cine au fost conducătorii noștri? Ce domnitori am avut noi! Noi avem o istorie absolut minunată. Un neam cu atâtea posibilități sufletești, care a avut atâtea ispite și peste care a trecut, până la urmă, le-a înfrânt.

Soțul meu, Vasile Gorduz, a fost basarabean. Un ținut minunat. Mi-aduc aminte când ne-am dus prima dată la el acasă. El a plecat când avea doisprezece ani din Basarabia, a venit în România. Avea treizeci și ceva de ani când s-a întors în Basarabia, la familia lui, și m-a luat și pe mine. Și știți cum a fost întâlnirea? A venit tot satul la familia lui și toți plângeau. Un sat întreg care plânge – e teribil! Își plângeau amarul lor, adică nefericirea lor în toată perioada când n-avuseseră ce mânca, când fuseseră tratați ca niște câini; a fost ceva groaznic. Și-n loc să se bucure, plângeau.

– Vorbeam de credință. Cum v-a ajutat credința în desăvârșirea dumneavoastră ca artistă?

– Aveam o prietenă care spunea așa: „Dragă, dar noi suntem artiști!”. Zic: „Ce vorbești? Dacă nu ne-ar fi dat Dumnezeu harul ăsta?”. Dumnezeu dă câte un har fiecărui om. Nu există om fără un har, nu există! Dumnezeu este drept cu toți. Fiecare om, și măturătorul de stradă are un har. Dar trebuie să-l folosești cum se cuvine. Adică nu există haruri mai mici sau mai mari. Asta trebuie s-o înțelegem, adică să nu ne fălim, că „Eu sunt artist!”. Ce mare scofală că ești artist? N-ai fi nimic, dacă nu ți-ar fi dat Dumnezeu harul Său. Așa trebuie să muncești, conform harului care ți-a fost conferit cu larghețe.

– Ați auzit, desigur, de inteligența artificială care câștigă tot mai mult teren. Credeți că va fi capabilă inteligența artificială să creeze tablouri, sculpturi, spectacole, artă?

– E ceva de-a dreptul idiot! În primul rând că inteligența artificială este o nenorocire. Sunt aceste telefoane inteligente. Dacă dai unui copil mai mic telefonul în mână, l-ai nenorocit! Deci asta este o armă împotriva omului. Inteligența artificială este o armă. Cu un nenorocit de telefon poți să distrugi o mulțime de copii minunați, care puteau să ajungă artiști, puteau să ajungă savanți, puteau să ajungă oameni credincioși! Pentru că se distrug complet, zicând că reușesc să aibă o inteligență artificială. Nu există așa ceva! Dacă nu înțelegem, e ceva dramatic, adică ne distrugem copiii și neamul. Cum spuneam la început: dacă nu ne cunoaștem istoria – și istoria noastră n-are nici o legătură cu asemenea lucruri abominabile! Astea nu sunt lucruri normale, sunt lucruri total anormale, care nu vor duce niciodată la nimic bun, decât la lucruri spectaculoase, care nu servesc nimănui. Spectacolul de proastă calitate nu servește nimănui. Noi nu suntem spectatori ai vieții. Suntem viețuitori adevărați. Trebuie să trăim o viață adevărată, condusă de Dumnezeu. El ne-a făcut, pe El trebuie să-L iubim, Lui trebuie să ne rugăm, pentru că fără El nu există nimic. Absolut nimic! Cui să mă rog altcuiva decât Mântuitorului? Și rugăciunea cea mai frumoasă este: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”. Pentru că în primul rând îți arăți smerenia și aceasta-i rugăciunea cea mai minunată. Părintele Sofian a făcut un atac cerebral, la un moment dat, și știți cum i-a trecut? Trei zile în șir a spus Psalmul 50: „Miluiește-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta…”.

– Vă emoționează mult acest psalm, văd că plângeți.

– Normal! Păi, cum să nu plâng, când mi-aduc aminte de Părintele Sofian. Nu-i normal?

– Simțiți rugăciunea Părintelui?

– Tot timpul mă gândesc că mă ajută. Cum să nu mă gândesc?! Sunt convinsă că mă ajută! N-am nici un fel de îndoială!

– Ne puteţi relata un moment mai dificil din viaţa dumneavoastră şi cum l-aţi depăşit?

– Când a început Revoluția i-am spus soțului meu (auzisem că a început Revoluția): „Trebuie să mergem și noi acolo.” Și am mers noi ce am mers, până am ajuns în fața palatului, unde era un grup de scutieri. Și soțul meu întreabă: „Dar ce se întâmplă acolo?”. Și scutierii: „Vrei să știi ce se întâmplă acolo?”. Și-l prinde unul de-un cot, altul de celălalt cot și-l aruncă într-o dubă. Eu am început să țip: „Ce faceți, tovarăși?” (așa se vorbea atunci, tovarăși). Acela a fost momentul care ne-a salvat. Pentru că dacă nu-l arestau pe soțul meu – ca să vedeți ce înseamnă Dumnezeu și cum lucrează! – ajungeam acolo, la palat, și acolo au murit împușcați sute de oameni. Pe soțul meu l-au arestat, eu m-am dus acasă. Pe vremea aceea nu existau telefoane din astea mobile. L-am sunat pe telefonul fix pe Domnul Dan Hăulică. Dânsul i-a telefonat doamnei care era Ministrul Culturii, care fusese la noi în atelier şi ne cunoștea. Şi soţul meu a fost eliberat. Pe Gorduz l-au luat cu mașina și au trecut pe la mai multe posturi de poliție, de unde mai ridicau alți arestați. Și la toate posturile de poliție unde se opreau acești arestați, li se dădea de mâncare. Nu e interesant? Lor, care erau împotriva sistemului. Și când au ajuns la locul unde erau duși toți cei închiși, ce credeți că s-a întâmplat? Toți voiau să se ducă la WC. Și-n fața WC-ului știți ce era? Un dulău înfiorător care, când tu voiai să intri acolo, ăla făcea: „Hrrrr!” și dacă intrai, te sfâșia. Mie mi se pare chestia asta de o abjecție infernală! Să chinui un om în halul ăsta! Adică îi dai mâncare (cei care le-au dat mâncare le-au dat-o cu bunăvoință, cu drag) și dacă mănânci, să fii pus într-o situație oribilă! Asta înseamnă că din oameni putem deveni neoameni. ….

(fragment)

Interviu realizat de Ioana Maxim

Articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 184 (mai 2024)

Revista poate fi achiziționată din:

• Platforma digitală – în format digital online
• Magazin România – în format tipărit, cu livrare în România
• Magazin străinătate – în format tipărit, cu livrare în străinătate

De asemenea, te poți abona la revistă, individual (un singur abonament) sau colectiv (până la 10 abonamente la aceeași adresă – reducere de până la 40%) pe un an sau pe șase luni

• la revista în format digital online, de AICI
• în format tipărit, cu livrare în România, de AICI
• în format tipărit, cu livrare în străinătate, de AICI