Dreptul la identitate

Cine nu-şi doreşte să fie cineva în viaţa aceasta? Adică să ocupe şi el un loc în lumea aceasta mare, să fie recunoscut, să se simtă util, să se simtă iubit. Ba mai mult, să aibă conştiinţa că este cineva, pentru că are o identitate, un nume, are ceva de spus lumii şi lumea are nevoie de el.

Iar toate acestea, pentru că aşa am fost creaţi noi toţi, pentru că dintru început Dumnezeu a dat nume omului, l-a făcut cunună a creației, l-a pus mai mare peste toate viețuitoarele pământului, peste păsările cerului şi peştii apelor. Omul dintru început a primit darul acesta de a fi stăpân. Şi are sentimentul că aşa trebuie să fie. Iar atunci când este cu adevărat fiu şi asemănare a Părintelui său ceresc, toate fiinţele acestei lumi i se supun ca unui adevărat stăpân.

Iar această stăpânire, această demnitate de fiu al lui Dumnezeu se răsfrânge, se pare, în tot ceea ce se întâmplă cu noi în lumea aceasta, în tot ceea ce ne dă o identitate, un sens, o lumină pentru a putea merge mai departe. Dacă însă pierdem această demnitate, dacă nu am crescut, nu am fost educaţi în această înţelegere şi înţelepciune a menirii noastre de Dumnezeu rânduite, devenim foarte trişti fără să înțelegem de ce şi căutăm în alte lucruri sentimentul stăpânirii şi al părerii că suntem cineva. Astfel, amăgiţi de lumea de astăzi, cei mai mulţi cred că-şi împlinesc această sete de a fi prin bogăţiile, carieră sau lucrurile cu care se înconjoară. Alţii se amăgesc cu înfăţişarea exterioară, cu retorici şi emfaze, cu accesul la distracţii şi mode care le dau recunoaşterea pe care şi-o doresc.

De fapt, se poate constata uşor o golire de conţinut sufletesc  a omului modern. Şi în virtutea acestui mare gol fiinţial, lumea este tristă, tot mai tristă, având nevoie de o terapie specială, de un medicament pentru a putea continua drumul în viaţă. Acesta este, după cum constatăm, drogul sau dependenţele, divertismentul anesteziant pentru simţul raţiunii şi sensul căutării, nimicul în toată splendoarea sa.

Drept este că toată tehnologia şi tehnica, toate ideologiile şi nenumăratele studii psiho-sociale au fost puse în slujba acestui scop nobil după unii, de a transforma lumea într-o masă – o masă de carne fără simţirea absolutului, o masă de indivizi fără idealuri, fără iubiri, fără trecut şi fără viitor. Generoşii arhitecţi ai lumii de astăzi rezervă omului doar dreptul de a fi un consumator al prezentului, al clipei, lipsit însă de orice perspectivă, la cheremul celor care trag sforile şi îl cufundă tot mai mult în mlaştina desfrâului, a nonsensului făcându-l să fie un om de nimic.

Războiul împotriva identității

Unul dintre cele mai bune mijloace pentru a-şi atinge scopul de înrobire a populaţiei lumii, lipsit de şansa de a fi cineva, de a-şi reclama dreptul de a fi, nu este altul decât anihilarea oricărui proces de formare şi dezvoltare a identităţii umane. Da, din păcate, nu numai că ni se iau banii şi suntem cu toţii îndatoraţi în bănci, dar ni se fură şi dreptul de a avea o identitate, de a fi cu adevărat cineva.

Copiilor li se răpeşte dreptul la propria copilărie trăită în inocenţă, în mirarea de a descoperi lumea, abandonați chiar de părinţii lor hipnozei micilor ecrane. Adolescenţilor li se fură posibilitatea de a iubi, oferindu-li-se în schimb senzaţia sexului liber fără nici o responsabilitate, dar şi fără bucuria unei familii, a naşterii de copii. Băieţilor li se confiscă dreptul la bărbăţie, lipsiţi de posibilitatea experienţelor proprii firii bărbăteşti. Fetele sunt amăgite să asume în întregime rolurile băieţilor, lipsindu-se astfel de bucuria gingăşiei, a delicateţii, a inocenţei şi virtuţii pe care se zideşte o dragoste şi o căsnicie, maternitatea şi o viaţă frumoasă de familie. Astfel că băieţii se simt şi se comportă tot mai mult ca şi cum nu ar fi băieţi, iar fetele ca şi cum nu ar fi fete şi încetul cu încetul nici nu mai ştiu ce sunt.

Şi lucrurile nu se opresc aici. Războiul dus împotriva identităţii se continuă până la cele mai mici detalii ale identificării cu ceva sau cineva, mai ales cu Hristos sau cu neamul din care faci parte. Nici om deplin nu ţi se mai îngăduie să fii, din moment ce animalele devin mult mai preţioase, iar omul nu mai este el însuşi socotit ceva, ci doar un număr, un agent de poluare, o povară pentru sistemele de asigurare socială sau de sănătate, în fond un nimeni în simfonia universală a nimicului proiectat pe ecranele lumii.

Din nefericire, în ultimii 35 de ani, odată cu căderea comunismului, fără să-şi dea seama, românii au fost încrişi pe această orbită a nimicirii fiinţei naţionale, a conştiinţei de sine, a tuturor valorilor culturale şi istorice pe care le aveau. Mai mult decât oricăror altor popoare europene, nouă ni s-au sabotat constant dreptul de a fi cineva în istorie. Istoria românilor a fost contrafăcută de nişte oameni de nimic în aplauzele unei intelectualităţi vândute străinătăţii. Cultura română, valorile noastre au fost dispreţuite, ironizate, batjocorite chiar de ai noştri conducători. Iar politicile au fost parcă făcute ca să ne anihileze orice drept de a fi cineva în simfonia reală a popoarelor lumii.

Astăzi războaiele nu se mai duc cu armele decât în cazuri excepţionale. Mai ieftin este să investeşti câteva milioane de dolari anual în anihilarea identităţii de neam şi credinţă, în distrugerea valorilor simbolice ale neamului, în îndepărtarea omului de Dumnezeu, în avorturi şi pornografie, decât în războaiele convenţionale. Fără identitate, fără virtute un popor nu se va apăra, chiar şi numai pentru că nu mai are ce să apere.

După 35 de ani, putem spune că s-a înaintat foarte mult pe acest drum al aneantizării românilor, poate cel mai vechi popor al Europei, poate cel mai răspândit neam al lumii antice, primul creator de cultură materială şi spirituală din acest continent.

Unde s-a ajuns astăzi? Idealul de a fi român nu mai este un ideal. Dimpotrivă, multor români din străinătate le este ruşine să spună că sunt români. Le este ruşine cu această identitate şi din acest motiv nici nu-şi mai învaţă copiii româneşte, nu mai vor să se adune cu românii pentru a face ceva împreună pentru neamul lor, pentru a se reîntoarce cândva în patria lor, acasă.

A venit momentul să ne trezim!

Cum s-a ajuns practic aici? Mai toată mass-media a contribui masiv la acest fenomen, spunându-ne permanent cât suntem de proşti, că nu suntem nimeni în raport cu strălucitorul şi eficientul Occident.

Statul ne-a sărăcit, vânzând România pe nimic primilor veniţi, ca şi cum nu am fi avut nici o valoare, astfel că am ajuns ca nişte cerşetori la porţile Europei şi ale lumii, noi care din veac suntem stăpâni peste acest minunat pământ românesc.

Dar nici educaţia nu s-a lăsat mai prejos. Au fost minimalizate sau scoase complet din manualele şcolare faptele eroice ale domnitorilor români, ale unui neam care a stat de strajă la porţile Europei, confruntându-se cu toate hoardele barbare care au năpustit peste ea. Dar nu numai atât! Numărul orelor de istorie pe care copiii românilor le au la şcoală a fost micşorat tot mai mult. În condiţiile în care în mai toată Europa acestea sunt în medie 3-4 pe săptămână, la noi au fost reduse la doar una, iar acum Ministrul David Daniel cere să se renunţe şi la această singură oră  în ultimile două clase de la liceu. Probabil că am ajuns deja la momentul în care, pe faţă, statul român dorește să facă pasul de a renunţa complet la apărarea şi promovarea istoriei şi identităţii neamului nostru.

În aceste condiţii, nu poţi să nu te gândeşti că stăpânii nu mai vor ca în România să continue să trăiască românii. De altfel, exodul românilor din ultimele decenii nu poate fi socotit decât parte a unui mare plan de nimicire a românităţii, de înlocuire a românilor cu o altă populaţie sau alte populaţii, astfel încât România să poată fi preluată şi stăpânită uşor, așa cum s-a întâmplat cu întreaga industrie, agricultură românească în ultimii 35 de ani.

Este adevărat, Dumnezeu a îngăduit toate acestea pentru păcatele noastre ca popor, pentru toate lepădările şi avorturile făcute, pentru toată desfrânarea care a umplut lumea românească, scurgându-se dintr-o spurcată mass-media, din gurile băloase ale formatorilor de opinie neomarxistă şi LGBT-istă.

Dar oare noi trebuie să renunţăm atât de uşor la întreaga moștenire a neamului nostru, la lupta strămoşilor de a trăi creştineşte pe aceste meleaguri sfinţite cu sângele lor? Oare ne va fi mai bine renunţănd la identitatea românească atât de puternic împletită cu credinţa în Hristos, cu Ortodoxia, ajungând astfel nişte nimeni la cheremul unei străinătăţi amorfe, a unor neamuri care nu se pot mândri cu faptul că nu au jefuit niciodată pământurile altora, că nu au omorât, nu au violat niciodată femei şi bărbaţi ale altor neamuri. În Europa şi poate că în lume suntem singurul popor care nu a dus lupte de cucerire ale altor popoare.

Ne va fi oare mai bine, lepădându-ne de tot pentru a dobândi hainele unei alte identităţi, a unui alt neam care nici el nu ştie bine cine mai este şi care nici nu ne primeşte bucuros decât ca pe nişte slugi folositoare în lipsa mâinii de lucru.

Cred că a venit momentul să ne trezim! Trebuie să devenim conştienţi că, dacă nu ne vom lupta pentru a câştiga şi a ne apăra ceea ce este al nostru, vom fi lipsiţi pentru totdeauna de şansa de a deveni cineva în lumea aceasta. Fără identitatea de neam, fără credinţă, fără familie, dar cu atâtea păcate şi patimi asupra noastră, nu vom ajunge decât să câştigăm multă tristeţe şi nesiguranţă, multă frică şi lipsă de bucuria de a avea un sens, un ideal în viaţă.

Recuperarea identității de neam trebuie să înceapă cu recuperarea demnității creștine

Poate că totul trebuie să înceapă de la recuperarea demnităţii virtuţilor creştine, de a fi, de a ne manifesta cu adevărat nobleţea de fii ai Dumnezeului celui Viu. Dar nici lupta pentru valori nu trebuie să o neglijăm, nici creşterea copiilor în sensul valorilor noastre, al bucuriei de a fi urmaşii unui neam bun şi blând, mai omenos şi ospitalier ca nici un altul pe pământ, după cum ne descriau toţi călătorii străini în Ţările Române. Trebuie să recuperăm mândria de a fi urmaşii lui Mircea cel Bătrân şi ai Sfântului Ştefan cel Mare, ai lui Mihai Viteazul şi ai Sfinţilor Brâncoveni, dar şi ai tuturor mucenicilor şi mărturisitorilor din temniţele comuniste. Aceasta nu se poate întâmpla, dacă nu le cunoaştem istoria şi faptele, dacă nu devenim conştienţi de ceea ce înseamnă cu adevărat să fii român.

Măcar de aici să plecăm la drum. Dacă nu vom recâştiga conştiinţa că suntem cineva ca români în istoria lumii, suntem condamnaţi la pierderea identităţii, osândiţi la a deveni oamenii de serviciu ai unei lumi decadente, formate din indivizi supuşi unor vremuri care vor fi din ce în ce mai grele, mai întunecate de păcate şi însingurare, de lipsă de sens şi identitate.

Avem Lumina în faţa ochilor şi aceasta este Hristos. În El putem vedea transparente sensurile, raţiunile pe care le-a pus în omenirea zidită cu mâinile Sale. Iar a avea o identitate, o demnitate şi mândrie că eşti cineva prin neamul tău, prin faptele şi mărturisirea ta în Hristos este poate prima condiţie a fericirii în lumea aceasta şi a nădejdii că vei dobândi şi un loc în Împărăţia ce va să fie.

Virgiliu Gheorghe

Articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 194 (martie 2025)

Revista poate fi achiziționată din:

• Platforma digitală – în format digital online
• Magazin România – în format tipărit, cu livrare în România
• Magazin străinătate – în format tipărit, cu livrare în străinătate

De asemenea, te poți abona la revistă, individual (un singur abonament) sau colectiv (până la 10 abonamente la aceeași adresă – reducere de până la 40%) pe un an sau pe șase luni

în format tipărit, cu livrare în străinătate, de AICI

la revista în format digital online, de AICI

în format tipărit, cu livrare în România, de AICI