Nu putem vorbi despre noi fără a-i pomeni pe cititorii noştri, fără a-L pomeni pe Bunul Dumnezeu. Aceasta pentru că revista s-a născut dintr-o nevoie, dintr-un fapt de comuniune. Adică a împărtăşi împreună un anumit mod de a cugeta şi a simţi, cât mai apropiat de ceea ce se numeşte firea omului, aceea pe care Părintele Rafail Noica o numea Ortodoxie.
În granițele acestui firesc am încercat să ne mişcăm, împreună cu cititorii noştri, în ultimii patru ani – fie învățând cum să ne creştem copiii, fie cum să ne menţinem sănătatea dăruită de Dumnezeu, fie aflând care sunt problemele reale ale lumii în care trăim, ale vieţii noastre lăuntrice.
Da, revista Familia Ortodoxă este şi un fel de incursiune în interiorul fiinţei omului contemporan; a căderilor, dar şi a învierii sale sufleteşti; a necazurilor, dar şi a bucuriilor sale. Este, poate, un drum invers decât al celei mai mari părţi a presei zilelor noastre, din afară spre înăuntru, de la risipire către adunarea minţii şi concentrarea ei în rugăciune.
Şi, mai mult decât toate, Familia Ortodoxă este o poveste de dragoste, potrivit logicii după care fiinţează tot ceea ce există cu adevărat în lumea noastră. Nu de presă au nevoie românii astăzi, ci de dragoste – iar dragostea nu poate să existe decât atunci când eşti împreună cu ceilalţi, în familie, fie că este vorba de mica familie în care ne-am născut fiecare dintre noi, fie de „marea familie” a Bisericii. Şi, într-adevăr, de-a lungul timpului, pe nesimţite, revista a început să fie tot mai mult o familie. Dar nu una virtualizată pe Internet, ci sedimentată, cu răbdare, în ritmul epistolei vechi de când e lumea. Scrisori în care durerea şi dragostea găsesc răgazul atât de necesar astăzi de a se maturiza şi a se împlini.
Încet, încet, prin jertfa împreună pentru cititorii noştri, Familia Ortodoxă a ajuns să devină tot mai mult o realitate. Am învăţat unii de la alţii ce este dragostea, cum e să fii sau să nu fii căldicel, i-am cunoscut pe eroii de acasă, am aflat cu bucurie cum mulţi dintre noi am ajuns la credinţă, am trăit cu sufletul la gură ultima zi din viaţă, totul împreună… Am privit chipurile inocente ale copiilor noştri, uneori bucuroase, alteori uimite, am sărutat mâinile de mamă care i-au crescut, am căzut pe gânduri, cu privirile pierdute în lumina lină pătrunsă prin ferestre de biserici…
Ar fi trebuit, poate, în acest cuvânt de prezentare să spunem mai multe despre noi, cei care scriem aici la revista Familia Ortodoxă, despre sensul pe care-l vedem în această lucrare şi altele cuvenite unei pagini de prezentare. Dar, după ani de frământări, am înţeles că, până la urmă, cel mai important lucru care rămâne după noi este cât am iubit şi cât am reuşit să înmulţim iubirea în lumea în care trăim. Iar dacă în paginile revistei apar şi lucruri mâhnicioase, este pentru că întotdeauna în ecuaţia dragostei intră şi durerea, şi compătimirea pentru celălalt, dar totodată şi Adevărul. Acestea am vrea să fie şi coordonatele după care ne călăuzim în alcătuirea acestei reviste, şi credem că acelaşi lucru îl simt toţi cei cu care ne-am întâlnit în ultimii ani la bogata masă a Familiei Ortodoxe.