„Țara asta a fost nespus de bogată și mereu râvnită de alții!”

Probabil că știrea cu impactul emotional cel mai mare de la sfârșitul lunii ianurie a fost furtul Coifului de la Coțofănești, artefact de o valoare inestimabilă, alături de mai multe piese din Tezaurul Dacic, dintr-un muzeu provincial al Olandei. Convorbirea pe această temă cu Domnul Mihai Neamțu, Președintele Comisiei pentru Cultură din Camera Deputaților, este un dialog nu doar despre tezaurul nostru național, cât mai ales despre o cultură a memoriei pe care este nevoie să o (re)descoperim.(R.T.)

– Domnule Mihai Neamțu, pentru început, vă rog să evidențiați contextul și cauzele furtului Coifului de la Coțofenești, un important element de tezaur național.

– Mi-aș fi dorit să nu fie nevoie de scandalul coifului dacic pentru ca românii să redescopere cultura memoriei. Suntem un popor care, spre deosebire de americani sau canadieni, chiar poate revendica o vechime excepțională. Avem un stat modern, dar o cultură arhaică. Dacă maghiarii se laudă cu o istorie de circa 1000 de ani, spațiul carpato-danubiano-pontic are două milenii și jumătate de istorie atestată epigrafic. Dacă proto-românii vorbitori de latină vulgară pot fi situați într-o matrice culturală veche de aproape 1700 de ani, memoria culturii dacice ne duce în secolul V î.Hr. Geografia noastră include Sarmisegetuza Regia. Iar dacă am fi investit și mai mult în arheologie, probabil că tezaurul nostru ar fi fost și mai cuprinzător. Din păcate, banii publici ai statului sunt cheltuiți pentru chermeze, festivaluri și petreceri cu gust îndoielnic. Se investesc, apoi, miliarde de euro în operațiunile unor servicii speciale. Avem tot mai puțini filologi și arheologi capabili să ne explice fascinația Romei pentru cultura militară a străbunilor daci sau natura sacrală a veșmintelor marilor războinici. N-am o expertiză academică în acest domeniu, dar înțeleg prea bine, poate și pentru că l-am citit pe Eliade, greutatea pierderii Coifului de la Coțofănești. Să expui furtului o componentă esențială din tezaurul dacic este o probă de incompetență managerială, dar și de indolență generalizată.

Dezbaterile din Comisia de cultură a Camerei Deputaților au scos la iveală, de fapt, câteva elemente șocante. Partidele-sistem (sau cartelul politic aflat la conducere) au numit secretari de stat la Ministerul Culturii fără nicio competență în domeniul patrimoniului. Cine să coordoneze, atunci, acțiunile fostului director al Muzeului Național de Istorie a României care, timp de șase luni de zile, nu a pus olandezilor nicio întrebare despre condițiile de securitate ale expoziției. Dimpotrivă. Expoziția a fost gândită pentru a urgenta intrarea țării noastre în Schengen. E aiuritor!

„Strămoșii ne cheamă…”

– Având în vedere că valorile neamului sunt aruncate la coșul de gunoi, conștientizează românii cât de gravă este această pierdere?

– Discuția noastră ar trebui să plece de la o simplă observație: cunoaștem ceea ce iubim și iubim ceea ce cunoaștem. Coiful de la Coțofănești are în primul rând o valoare intrinsecă. Nu e vorba numai despre 800 gr de aur atent modelat. Vorbim despre memoria unei culturi cu rădăcini preistorice, venerată chiar și de către romani (cultul cavalerului tracic). Foarte probabil, aurul coifului venea din Transilvania. Voi repeta un truism, dacă vă spun că Împăratul Traian s-a hotărât să cucerească Dacia râvnind la resursele metalurgice ale acesteia. Cronicarul Dio Cassius ne spune că aurul prăduit de romani a putut finanța construcția de imense edificii la Roma, pe lângă cele 123 de zile cât a durat petrecerea oferită de Traian Romei după învingerea Daciei. Când trecem prin Zlatna, Roșia Montana, Valea Ampoiului sau zona Arieșului, este bine să ne amintim acest lucru. Până recent, existau țărani care mai descopereau firicele de aur în chiar albia râurilor noastre. Țara asta a fost nespus de bogată și mereu râvnită de alții! N-am știut să-i prețuim nici valorile umane, nici resursele materiale. După atacurile de ordin economic din ultimii 35 ani, care au spulberat branduri consacrate, cum ar fi ARO Câmpulung sau Electroputere Craiova, iată-ne loviți chiar și-n structura profundă a memoriei noastre naționale. Coiful purtat de Amza Pellea în filmul Dacii s-ar putea găsi, astăzi, într-o locuință privată a unui miliardar saudit.

Sunt un conservator și pentru că mă fascinează lucrurile vechi. Tot ceea ce a supraviețuit trecerii timpului mă emoționează. Când văd o icoană din secolul VI, automat reflectez la buzele sfinților care au cinstit acel artefact. Când văd un manuscris medieval, mă gândesc la durerea lombară a copiștilor din mănăstiri. Pentru ce au trudit, oare, degetele meșteșugarilor care ne-au oferit nouă, după mii de ani, un coif militar, o monedă, un mozaic sau un sarcofag? Când treci pe lângă altarul de lângă osemintele martirilor de la Niculițel, oare nu merită să te întrebi pentru ce s-au jertfit Zotikos, Attalos, Kamasios și Philippos? Invitați să parieze doar pe divertisment, nu și să aprofundeze cultura neamului din care fac parte, mulți tineri se simit astăzi rupți de strămoși. Cine să le explice diferențele dintre Antichitatea târzie și Evul Mediu timpuriu? Care școli din București efectuează deplasări cu tinerii la Tomis, nu doar la 2 Mai? Orice român care se plânge din pricina traficului de pe Valea Oltului ar trebui să oprească la Mănăstirea Cozia, pentru a vedea ctitoria lui Mircea cel Bătrân. Privește, ascultă și taci! Fie că auzi toaca vecerniilor cu litie, fie că absorbi cântecul matinal al mierlei, la Cozia poți să înțelegi măreția voievodului Mircea: cruciatul fără pereche al veacului XIV, biruitor la Rovine și înfrânt la Nicopole. Iar dacă nu ajungi la Cozia, atunci parcurge, măcar, câteva rânduri din Scrisoarea III a lui Mihai Eminescu!

Tot ce nu e vechi se ofilește rapid. Da, recunosc: m-a fascinat spiritul cuceritor al Americii și realizările fără egal ale civilizației occidentale puternic rivalizată de chinezi. Te pot uimi construcțiile înalte, șoselele suspendate, cartierele pline de zgârie-nori. Totuși, geniul românesc trebuie căutat într-o altă zonă: continuitatea unei civilizații creștine („Bizanț după Bizanț”, vorba lui Iorga) de proveniență ortodoxă, deci cu orgini niceene și calcedoniene. Te poate încânta, așadar, America. Dar, chiar și așa, e bine să nu uiți că-n spațiul românesc, noi, creștinii, am trecut prin multe încercări istorice: invazia slavilor, atacurile mongole, expansiunea tătarilor, agresivitatea Semilunei. Când văd o cruce pectorală bizantină de secol al IX-lea sau când privesc sabia lui Ștefan cel Mare, eu contemplu, de fapt, un simbol al rezistenței și o marcă a continuității. Creștinismul recent n-a trecut deloc testul istoriei. De aceea, vă spun sincer, mă emoționez mai mult într-un cimitir cu niște cruci aplecate și pietre funerare inscripționate, decât pe un stadion cu muzică Gospel. Strămoșii ne cheamă…

– Dar oare, această tragedie nu i-a deșteptat pe conaționalii noștri?

– Iată o trezire foarte costisitoare. Eu, personal, în următorii patru ani mă voi bate ca legea patrimoniului să reglementeze mult mai strict ce iese și ce nu iese din țara noastră. Și, apropos de asta, vă spun că mie mi se pare că tot ce se găsește la Sarmisegetuza Regia ar trebui să rămână acolo. Țineți minte povestea celor 24 de brățări dacice, dintre care 15 au fost furate între anii 2000 – 2001? S-au recuperat 13 brățări până în 2011. Toate aceste elemente de furt flagrant scot la iveală un adevăr șocant. Anume că pe piața neagră aceste produse ajung să coste zeci de milioane de euro. Și dacă așa stau lucrurile, de ce să le plimbi? Gândiți-vă că noi am plimbat sute de artefacte, vreo 700 au fost în Olanda, vreo 800 în Spania și așa mai departe. Nu mi se pare normal, atunci când vorbim despre Coiful de la Coțofănești, să trimiți originalul, mai ales dacă poți confecționa o copie fidelă. Așa că eu consider oportună o lege a patrimoniului care să protejeze ceea ce deja este păstrat la noi în țară. Și evident ar mai trebui să facem un lucru, să stimulăm turismul cultural, pentru că eu sunt convins că foarte mulți oameni în această epocă a globalizării ar veni cu mare drag să ne viziteze, dacă ar ști ce avem noi.

„Trebuie să ne educăm elitele culturale”

– Noi, românii, nu vrem sau nu știm să ne apărăm valorile și când zic valori mă refer nu doar la obiecte de patrimoniu, ci și la oameni, la obiceiuri, tradiții.

-Vrem, dar nu știm, asta e părerea mea. Adică arta de a negocia nu este dată oricui și negocierile se fac de către oamenii puternici. Dacă fostul director al Muzeului Național de Istorie a simțit că este obligat moralmente să facă un eveniment în Olanda, ca să intrăm și noi în spațiul Schengen, asta spune ceva, nu? Grav nu este doar complexul nostru de inferioritate. Nu vorbim aici doar despre servilism și prostie, ci despre incompetență. Apoi s-a adus argumentul că noi ne-am dus cu acest tezaur, ca el să fie văzut de 70.000 de oameni. Domnul director era foarte încântat, dar el uita să spună un mic lucru important. Anume că la Muzeul Peleș din Sinaia sunt înregistrați anual 1,1 milioane vizitatori. Deci dacă se ducea Coiful de la Coțofănești la Sinaia l-ar fi văzut mult mai mulți oameni, ȋn majoritatea lor români. Vedeți ce abordări provinciale avem? Aşadar  trebuie să ne educăm elitele culturale într-un sens mai antreprenorial, într-un sens diplomatic mai intransigent atunci când vine vorba de interesul românesc. Trebuie, pur și simplu, să redescoperim patriotismul fără să cădem în păcatul șovinismului. Nu trebuie să îi urăști pe străini, nu trebuie să-i disprețuiești. Niciodată! Dar trebuie să negociezi mult mai ferm cu ei și arta negocierii trebuie învățată. Iar dacă nu știi să negociezi, trebuie să mergi la cursuri calificate în acest sens. Și, din punctul meu de vedere, ambasadorii din corpul diplomatic și directorii institutelor culturale, toți ar trebui să treacă prin cursuri de negociere și antreprenoriat.

Astăzi, dacă te duci pe Calea Victoriei, la Muzeul de Istorie nu găsești decât o pătrime din artefacte la vedere, restul sunt puse în cutii. Și de ce? Pentru că niciun prim-ministru n-a găsit un loc special amenajat ca să depoziteze aceste obiecte de valoare. Și aș vrea să avertizați cu privire la riscul seismic. Dacă mâine se prăbușește Muzeul Național de Istorie din București, Doamne ferește!, se distrug milioane de artefacte. Obiecte de secol IV-V înainte de Hristos, pur și simplu, vor fi fărâmițate. Gândiți-vă la blestemul pe care noi îl constatăm în istorie. Am trimis Tezaurul la Moscova și apoi, după ce am pierdut tezaurul pe care l-am făcut cadou rușilor, ne-am trezit, iată, cu tezaurul furat de olandezi. E ceva care ar trebui să ne dea de gândit și anume că prețuim mult prea puțin ideea de moștenire.

 – Cum se poate cultiva în inimile tinerilor dragostea și respectul față de valorile și tradițiile neamului?

–  O idee ar fi să începem prin a realiza filme istorice de calitate. Am o stare de melancolie când văd că toată lumea este pasionată de fotbal, dar foarte puțină puștime e pasionată de cultură. Cine, peste douăzeci de ani, va mai dori să descifreze texte vechi? Să știți că este foarte greu să ai un epigrafist capabil să citească inscripții pe piatră. Investiția într-o nouă generație de filologi, de istorici, mi se pare esențială. Degeaba avem telefoanele cele mai moderne, dacă noi nu avem oameni capabili să descifreze texte, simboluri și inscripții, care demonstrează continuitatea memoriei culturale românești. Polonezii și italienii, nu mai vorbesc de francezi, au cerut revenirea la limba latină. Noi ne lăudăm că „de la Râm ne tragem”, dar nu prea mai știm limba lui Cicero. Vorbim, apoi, despre vechii daci.

E trist să nu ai filme în care să vezi cum trăiau strămoșii tăi. Întrebarea este unde se duc banii? Și dacă vă uitați pe ce se cheltuie banul public, vă îngroziți. Se risipesc milioane de euro pe sinecuri. Ar trebui să finanțăm geniile tinere, dar noi subvenționăm mediocritatea octogenară a celor „îndreptățiți” să cumuleze salariul și pensia specială. Pe Youtube se văd foarte multe documentare istorice. Am urmărit filme despre Napoleon care ajung la zece milioane de vizualizări. Sunt documentare despre Decebal, despre Evul Mediu românesc, despre Vlad Țepeș, despre bătăliile lui Ștefan cel Mare. Unele filme ajung lejer la două-trei milioane de vizualizări. Totuși, calitatea artistică se lasă încă așteptată. Ceea ce nu avem deocamdată este o alianță între mediul antreprenorial, pe de o parte, și mediul public sau instituțiile publice, pe de altă parte, în relația cu oamenii de cultură. Foarte des oamenii de afaceri sunt tentați să investească în divertisment. De ce noi nu avem, de pildă, un Ateneu român construit de noii Mecena ai României capitaliste?

–  Ce este de făcut?

– În primul rând, trebuie să avem o lege a patrimoniului și o lege a mecenatului. Noi am cerut ca niciodată, de acum înainte, să nu mai plece din România elemente precum brățările dacice, Coiful de la Coțofănești, dacă îl recuperăm bineînțeles, și Cloșca cu puii de aur. Cine vrea să le vadă să vină la noi în țară. Apoi mă gândesc, întrucât sunteți o revistă creștină, că vă preocupă și situația unor artefacte care țin de epoca creștinismului primar. Vă întreb, câți tineri știu că avem o basilică bizantină de secol IX recent descoperită la Alba Iulia? Dar o gemă care înfățișează scena bunului păstor, găsită în ruinele Potaissei Romane la Turda? Câți dintre tinerii din România știu că avem bazilici de secol IV sau V pe teritoriul Dobrogei? Câți dintre tinerii României știu că am avut un episcop care a plecat în anul 325, ca să ia parte la Sinodul de la Niceea pe care l-a convocat Constantin cel Mare?  Această tragedie a furtului Coifului de la Coțofănești a declanșat la nivelul conștiinței naționale un sentiment de revoltă. Poate suferința pierderii unei moșteniri sacre este și ea, de fapt, un tezaur ascuns.

Interviu realizat de Mihaela Raluca Tănăseanu

Articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 194 (martie 2025)

Revista poate fi achiziționată din:

• Platforma digitală – în format digital online
• Magazin România – în format tipărit, cu livrare în România
• Magazin străinătate – în format tipărit, cu livrare în străinătate

De asemenea, te poți abona la revistă, individual (un singur abonament) sau colectiv (până la 10 abonamente la aceeași adresă – reducere de până la 40%) pe un an sau pe șase luni

în format tipărit, cu livrare în străinătate, de AICI

la revista în format digital online, de AICI

în format tipărit, cu livrare în România, de AICI