Fenomenul WELLNESS (II) – Povestea omului-mașinărie

Ce facem când ni se strică mașina? O ducem la service, îi facem revizie, îi mai schimbăm niște piese, îi schimbăm uleiul, iar când se strică de tot, ne luăm alta mai bună.

Ce se întâmplă cu omul când se îmbolnăvește (citește „strică”)? Trece printr-un proces similar. Foarte adesea serviciul medical a ajuns să semene cu un service de mașinării, pentru că antropologia civilizației noastre, născute din antropocentrismul Renașterii și raționalismul Iluminismului, nu vrea să vadă în el mai mult decât o mașinărie interschimbabilă și (dez)asamblabilă.

Cu ce consecințe? O abordare medicală ce nu totdeauna identifică adevăratele cauze ale bolilor, care tratează anumite simptome și generează alte afecțiuni, care permite experimente abuzive și transformarea demersului terapeutic într-un simplă afacere. (T.P.)  

Pe scurt, ce înseamnă propriu-zis, această viziune a omului ca mașinărie? După Aram Vartanian, termenul denotă ideea că „totalitatea vieții psihice a omului poate fi descrisă și explicată în mod corect drept produsul alcătuirii sale fizice, văzute ca un sistem mecanic în structura și funcționarea ei” – cam ca omulețul din gravura aceasta veche de jumătate de mileniu:

Ideea este evident incompatibilă cu teologia care afirmă că sufletul este spiritual (nu material) și nemuritor. Se explică astfel de ce această idee – deși fusese „atinsă” un pic prin Antichitate, mai ales de către epicurei, nu prinde rădăcini decât atunci când, în Occident, creștinismul cunoaște profunda criză începută cu Renașterea și culminată cu Iluminismul. Există câteva elemente care fac ca această idee să izbucnească în gândirea europeană.

Fenomenul disecțiilor

Artiști celebri precum Leonardo da Vinci sau Michelangelo Buonarotti disecau cadavre pentru a putea reproduce mai bine corpul uman în picturi și sculpturi. Însă una dintre cele mai importante opere ale vremii îi aparține medicului flamand Vesalius – apare în 1543 și este numită „De humani corporis fabrica”, al cărei titlu nu are nevoie de nici o traducere suplimentară. Disecat, inert, lipsit de suflet, trupul omenesc se arată privirii medicului Vesalius ca un ansamblu de structuri mecanico-anatomice, ca un fel de ceasornic din carne și oase.

Ca paranteză, nu doar artiștii plastici au intuit ideea corpului – mașinărie care bântuia prin epocă. Shakespeare însuși o conturează ici-colo în opera sa. De pildă, Hamlet, încheindu-și scrisoarea către Ofelia, se semnează astfel: „Thine evermore most dear lady, whilist this machine is to him, Hamlet.” (Actul II, scena 2) –  (tradus imprecis de Levițchi și Duțescu: „Cel care este al tău, de-a pururi, preascumpă domniță, atâta vreme cât această alcătuire trupească îi aparține, Hamlet”). De asemenea, mai departe, în actul III, Hamlet îi jură lui Rosencrantz că încă îl îndrăgește, „pe aceste unelte care pigulesc și șterpelesc” (în original, „by these pickers and stealers” – adică mâini; jur pe mâinile mele)

Cel mai important salt îl face gândirea lui René Descartes (sec. XVII), probabil cel mai influent filosof al modernității, care vede întreaga natură ca pe un mecanism. La Descartes, toate acțiunile naturale – de la digerarea mâncării, la bătăile inimii, creșterea, respirația, simțirea lumii, mirosului, gustului și căldurii, reținerea amintirilor în memorie, mișcările interioare ale apetitului și patimilor – toate funcționează precum mecanismul unui ceas sau al altui automat. Totuși, Descartes, credincios, afirmă cu tărie existența unui suflet uman, cu totul distinct de natura mecanică ce-l înconjoară. Însă, odată cu progresele din fiziologie, sufletul acesta care la Descartes este pur și de nelocalizat – va fi înlocuit progresiv cu creierul, care devine o mașină care produce gândire.

Un alt pas important îl face medicul englez William Harvey, contemporan cu Descartes, care descoperă în 1616 faptul că sângele circulă prin corpul nostru. Lui îi datorăm de asemenea și ideea că trupul nostru este ținut în viață de o pompă pe care o numim inimă.

Campionul ideii de om-mașinărie este medicul și filosoful materialist francez Julien Onfray de la Mettrie. Ateu convins, publică în 1747 lucrarea „L’homme Machine” (din nou, nu e nevoie de traducere) în care susține că oamenii sunt doar niște animale mai complexe și nu au vreun alt gen de suflet față de cel al animalelor. După el, mintea este o parte din corp, „o mașină de gândit și simțit”. Și mai interesant pentru tema noastră de azi este că La Mettrie susține într-o altă lucrare „Discurs asupra fericirii” (1750) că „fericirea este o stare mentală dependentă în mod esențial de condițiile somatice”. La Mettrie separă „binele suprem” al omului de practica virtuților tradiționale și îl redefinește  ca o problemă medicală, nu ca una de morală.

E important să reținem că perioada cea mai efervescentă în fundamentarea teoretică a ideii de om-mașină este secolul al XVIII-lea, la finalul căruia ateismul iluminist reușește răsturnarea vechiului regim prin Revoluția franceză. Însă, după cum afirmă Vartanian – eroii acestei idei nu aveau încă la dispoziție argumentele științifice necesare pentru a o demonstra temeinic. A fost nevoie de încă un secol, cu progrese remarcabile în neurologie, fiziologie și psihologie pentru ca această idee să devină una incontestabilă, protejată de armura unei științe pe cale să devină imbatabilă:

Biologia lui Darwin nu a făcut decât să întărească și mai mult ideea omului-mașină (pentru Darwin, toate caracteristicile umane sunt fenomene naturale care pot fi explicate prin natură. Iar cum natura este un mecanism, omul poate fi explicat și el prin aceleași instrumente științifice).

Psihologia behavioristă se bazează și ea pe această idee – (prin observarea comportamentului minții umane din exterior și prin scopul său declarat de a prezice și controla comportamentul). Așa cum spunea John Watson, introspecția nu face parte din metodele ei, iar pentru psihologul behaviorist nu există linie de demarcație între om și animal.

Psihanaliza freudiană, de asemenea, urmărește nenumăratele „mecanisme inconștiente” – care nu sunt văzute ca altceva decât automatisme ale vieții psihice. Astfel, omul e văzut ca mașină nu doar strict anatomic, ci și psihologic.

În cele din urmă cibernetica, apărută la jumătatea secolului XX, face încă un pas înainte, reușind să simuleze partea neurologică a omului prin computerizare. Or, de vreme ce computerele pot fi învățate să joace șah, să compună muzică sau să traducă, activități până acum strict umane, asta ar trebui să însemne că omul este, de fapt, în profunzimea lui un fel de computer.

Așadar, regăsim sub diverse forme ideea omului-mașinărie într-o bună parte din cultura științifică occidentală a secolului XX.

(fragment)

Articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 196 (mai 2025)

Revista poate fi achiziționată din:

• Platforma digitală – în format digital online
• Magazin România – în format tipărit, cu livrare în România
• Magazin străinătate – în format tipărit, cu livrare în străinătate

De asemenea, te poți abona la revistă, individual (un singur abonament) sau colectiv (până la 10 abonamente la aceeași adresă – reducere de până la 40%) pe un an sau pe șase luni

în format tipărit, cu livrare în străinătate, de AICI

la revista în format digital online, de AICI

în format tipărit, cu livrare în România, de AICI