„Duhul Adevărului nu lasă Biserica fără mângâiere”

Deși atât de aproape de noi, cultura și viața bisericească a vecinilor noștri ortodocși ne este o necunoscută. Negreșit, o minimă aplecare spre a-i cunoaște și a-i înțelege în duh de frățietate ne-ar îmbogăți și ne-ar întări și pe noi în încercările noastre, văzând ce cruci grele poartă cei de lângă noi.

Stăm de vorbă cu Părintele Serafim de la Mănăstirea Slepce, un Părinte duhovnicesc îmbunătățit și căutat într-o societate trecută prin focul unor crunte furtuni politice și eclesiale, dar însetată mai mult decât oricând să se adape din apa cea vie a lui Hristos. Singura ce poate aduce adevărata pace.

Negreșit, istoria va cântări, într-un final, justețea unor măsuri politice cu impact și pentru viața bisericească. Ceea ce rămâne însă este strădania fiecărui om și a fiecărui neam de a-și câștiga mântuirea și de a-l iubi pe aproapele, chiar și atunci când logica comună îl îndeamnă să facă dimpotrivă. (T.P.)

₋ Părinte Serafim, care sunt provocările cu care se confruntă creștinii ortodocși din țara dumneavoastră?

₋ Răspunsul la această întrebare vizează în principal moștenirea lăsată de perioada postcomunistă, dar și influențele protestante din estul țării, viziunile magice asupra vieții, amestecate cu islamizarea din vest. Când la toate acestea se adaugă, din păcate, și abordarea lipsită de duhovnicie a clerului din țările vecine, rezultă o stare de fapt care trebuie schimbată din temelii prin reînnoirea stâlpilor credinței, sprijiniți pe învățătura Sfinților Părinți.

Poporul din Macedonia, mă refer la oamenii duhovnicești, prin rugăciunile lor către Dumnezeu, a odrăslit un număr de părinți bineplăcuți lui Dumnezeu care, mijlocind către Atotțiitorul, au dobândit pentru sufletul macedonean cel însetoșat după Dumnezeu o adevărată rouă cerească. aceasta i-au dat putința să reziste până astăzi. Trebuie să-i menționăm aici pe Sfântul Ioachim Krčovski[1], alături de numeroși călugări și călugărițe din mănăstirile pustiite, care au primit această apă cerească în vasul sufletului lor. Printre aceștia se numără Sfânta Stefanida[2] și, mai recent, Sfântul Gavriil din mănăstirea Lesnovo, Episcopul eparhiei Velicica[3], și mulți alții care, cu inimi dăruite lui Dumnezeu, strigau: „Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci Numelui Tău se cuvine slavă!” ^{Ps. 115}.

Drama omenirii se reflectă în fiecare celulă, chiar și cea mai mică, adică, în sufletului fiecărui creștin, care trebuie să se apropie mai mult și mai mult de tot ceea ce îi aduce harul în inimă, în minte, în gânduri, însă totodată trebuie să învețe și cum se pierde acest har. Știm că lupta este totdeauna cea lăuntrică și trebuie să înțelegem bine împotriva cui luptăm – împotriva propriilor patimi și a diavolului. Aceasta este învățătura lui Hristos. Trebuie să o răspândim cât mai mult, după cum îngăduie Dumnezeu, și, pe de altă parte, să rezistăm duhului acestui veac care aduce cu sine multe vânturi necreștine, unele care pornesc de la Occidentul scolastic și de la învățăturile acestui timp, iar altele de la diavolul care găsește „pământ roditor” pentru a batjocori învățătura lui Hristos.

Către Hristos, prin iubirea aproapelui

₋ Cum depășim prejudecățile politice și culturale și cum putem să-i vedem pe toți ortodocșii ca frați în Hristos?

₋ Într-un singur fel, numai prin Hristos. Dacă fiecare dintre noi se nevoiește sârguincios, încercând pe plan duhovnicesc să nu uite că în fiecare om există un suflet ce poartă chipul lui Dumnezeu, atunci se va ruga Domnului să-i dea înțelepciune și lumină pentru a recunoaște acest chip al lui Dumnezeu în fiecare om și astfel să-i iubească pe toți cei care apar în viața sa.

Politica, adică duhul „polisului”, duhul cetății, credința maselor, nu s-a identificat niciodată cu ceea ce Hristos numește „turmă mică” ^{Luca 12,32}. Lumea ne cheamă spre un ethos al ei, dar noi avem două îndemnuri evanghelice în acest sens: „Dați dar Cezarului cele ce sunt ale Cezarului, și lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu!”^{Matei 22,21} și „fiți dar înțelepți ca șerpii și curați ca porumbeii.” ^{Matei 10,16}. Mai ales cel de-al doilea ne va limpezi mereu cugetul, pentru a-l privi pe aproapele prin ochii lui Hristos și ai Evangheliei, ca să iertăm mai mult decât de „șaptezeci de ori câte șapte”.

Credința și ethosul creștinului, cultura lui, înseamnă exprimarea și aducerea slavei și mulțumirii lui Dumnezeu printr-o pocăință adâncă. Aceasta cuprinde toată ființa creștinului și orice gând de al lui, iar el, prin faptele sale își arată credința. Dacă așa L-am iubi pe Dumnezeu, atunci între noi și El stă aproapele nostru. Și dacă fiecare creștin s-ar strădui să se spovedească, să citească Sfânta Scriptură și să se împărtășească, atunci va înțelege că, în viața sa, în afară lui Hristos, nu are nevoie de nimic altceva, iar calea către Hristos inevitabil îl va trece prin dragostea aproapelui

₋ Unitatea creștinilor ortodocși este, cu deosebire astăzi, mai necesară ca oricând și totuși cât de puțin reușim să o atingem. Cum vedeți această situație?

₋ Se datorează întâi de toate căderii duhovnicești a celor care ar trebui să fie duhovnicești. Iar când se întâmplă această cădere, în loc de duhovnicie, cei cărora le este încredințată păstorirea se lasă cuprinși de unele dintre cele mai primejdioase patimi. Lucrătorii viei se împovărează cu iubirea de sine, cu iubirea de stăpânire și, nu arareori, cu iubirea de arginți. Aceste patimi au dus la o cădere gravă a Bisericii în anumite epoci. Datorită acestor patimi, iată Hristos a venit oameni, iar oamenii nu L-au recunoscut. Însă și noi toți, datorită acestor patimi, nu-l recunoaștem pe cel ce ne vine în întâmpinare. Stăm să-l punem la îndoială: Oare este un om cu păcatele și căderile sale, sau un înger? Vedeți, între oameni mai întâi se răcește ospitalitatea, aceea ospitalitate frumoasă pictată pe frescele bisericilor, ospitalitatea lui Avraam, care L-a găzduit pe Însuși Dumnezeu. Rareori îl mai primim pe aproapele în Numele lui Hristos, rareori se mai aude expresia: „Ce-i al meu este și al tău”, și încă mai rar se aude salutul: „Hristos în mijlocul nostru! Este și va fi!”.

₋ Această lipsă de frățietate o vedem nu doar la nivel macro, ci și în comunitățile noastre creștine și în familiile noastre.

₋ Din păcate! Această lipsă de dragoste se manifestă mai întâi în „biserica de acasă”, în familia creștină, și se datorează, în primul rând, lipsei de rugăciune. Apoi lipsei unei vieți duhovnicești asumate de fiecare, o lipsă de înțelegere a căsătoriei ca Sfântă Taină, care ar trebui să nască și să crească copii ce vor aduce slavă lui Dumnezeu și vor iubi pe aproapele ca pe ei înșiși. Din păcate, astăzi copiii din familia creștină sunt adesea martorii unor părinți învrăjbiți. Sunt crescuți într-un mediu în care cultivarea individualismului „naște” nerăbdare și conflicte și sporește răul în lume. Datorită acestor fapte, peste omenire se așterne un „nor negru” care încearcă să sugrume duhul creștin liber. Doar pocăința, viața în pocăință, poate să-l mai împrăștie.

Aceasta este pricina pentru care vedem atâta dezbinare și, în loc să-I slujim lui Dumnezeu în duh și adevăr, ne-am întors spre lume și devenim tot mai dependenți de ea.

(fragment)

Articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 197 (iunie 2025)

Revista poate fi achiziționată din:

• Platforma digitală – în format digital online
• Magazin România – în format tipărit, cu livrare în România
• Magazin străinătate – în format tipărit, cu livrare în străinătate

De asemenea, te poți abona la revistă, individual (un singur abonament) sau colectiv (până la 10 abonamente la aceeași adresă – reducere de până la 40%) pe un an sau pe șase luni

în format tipărit, cu livrare în străinătate, de AICI

la revista în format digital online, de AICI

în format tipărit, cu livrare în România, de AICI

[1] Sfântul Ioachim Krčovski (Cârciovschi) (1750-1820), originar din partea estică a Macedoniei, care prin slujirea sa preoțească și învățătorească, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, a devenit un nou iluminator al poporului macedonean. A fost o vreme în care răspândirea învățăturii creștine, din om în om, asemenea apostolilor, era singura cale de a evita islamizarea.

În dată de 10 mai 2022 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Macedonene, Arhiepiscopia Ohridei, l-a trecut în dipticul sfinților cu data de sărbătorire 10/23 mai (stil vechi/nou).

[2] Sfânta Stefanida de la lacul Școdra (Skadar), de la Dečani și Bitola (1887-1945), o mare nevoitoare ortodoxă, originară din satul Vraka, la granița între Muntenegru și Albania. Scrisorile sale de rugăciune și mărturisire au fost descoperite de vrednicul de pomenire Mitropolit al Muntenegrului, Amfilohie Radovici, pe când era student la teologie în 1963, la lavra regală a Mănăstirii Visoki Dečani.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Macedonene, Arhiepiscopia Ohridei, la ședința sa din 11 aprilie 2024, după cercetarea vieții și a minunilor sfingtei, a trecut-o în dipticul sfinților mărturisitori.

[3] Sfântul Gavriil de la Mănăstirea Lesnovo, Episcopul Veliciki, născut Mialce Parnagiev în 1926, în Štip, a fost un ascet desăvârșit și ierarh distins și sfânt ortodox macedonean. Absolvent de arte frumoase și teologie la Belgrad și Sorbona, a devenit monah la Sfântul Munte Athos în 1963 și ulterior stareț al Mănăstirii Lesnovo (Macedonia de Est). A fost hirotonit episcop în 1989 și a trecut la cele veșnice în 1990, fiind declarat sfânt de către Biserica Ortodoxă Macedoneană, Arhiepiscopia Ohridei, în mai 2017.

Material realizat de Tatiana Petrache

Traducere de Părintele Diacon Zarko Markovski

Articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 197 (iunie 2025)

Revista poate fi achiziționată din:

• Platforma digitală – în format digital online
• Magazin România – în format tipărit, cu livrare în România
• Magazin străinătate – în format tipărit, cu livrare în străinătate

De asemenea, te poți abona la revistă, individual (un singur abonament) sau colectiv (până la 10 abonamente la aceeași adresă – reducere de până la 40%) pe un an sau pe șase luni

în format tipărit, cu livrare în străinătate, de AICI

la revista în format digital online, de AICI

în format tipărit, cu livrare în România, de AICI