Ideile noastre ne sunt dumnezei

Omul a iubit întotdeauna să aibă un Dumnezeu. Iar când nu cunoştea pe cel adevărat, îşi făcea unii din lemn sau din piatră şi se închina lor. Dar a trecut multă vreme de atunci, de când în partea asta de lume oamenii se închinau soarelui sau stihiilor oarecare, căci a venit Hristos şi dumnezeii neamurilor cu toţii au pierit.

Dar, timpul şi viclenia celor stăpâniți de duhul lui Iuda au  făcut ca omul să se ridice tot mai mult împotriva creatorului său ca să-I nege existenţa şi puterea. Şi nu puteau acum să ceară ca lumea să se întoarcă din nou la închinarea la unii zei. Cum oare ai putea să ceri omului să se închine diavolului când are deja un Tată atât de bun şi de milostiv, atât de darnic şi iubitor, cum este al nostru Dumnezeu. Mai simplu a fost să zică că nici nu există Dumnezeu. Ba mai mult, că trebuie să credem despre noi înșine că ne suntem propriul zeu.  Astfel am intrat în epoca modernă unde acest gând sau această incertitudine ca stare de spirit atee a pus stăpânire peste lume ca pâcla peste mintea omului bolnav.

I s-a spus evoluţionism sau antropocentrism, anarhism, nihilism sau ateism, a fost îmbrăcată în hainele desfrânării celor mai mari numită hedonism, sau a lăcomiei de a avea mai mult și mai mult, diseminată drept consumerism. Toate acestea nu au făcut altceva decât să construiască o lume şi o cultură în care lui Hristos Dumnezeu nu I s-a mai rezervat decât un rol cultural şi cel mult de spectacol ritual. Sărbătorile mari au devenit prilej de vacanţă şi divertisment, iar Dumnezeul nostru a început să fie luat tot mai puţin în serios, de multe ori chiar de către cei care trebuiau să-i slujească cel mai drept.

Şi, fără să vrem, într-o vreme în care oamenii s-au mutat mai mult în gânduri, frământări şi idei, în spaţii mai mult virtuale decât reale, acest duh al îndoielii şi negării intelectuale a ajuns să ridice un zid tot mai mare între noi şi adevăratul Dumnezeu.

Astfel am început să ne închinăm mai degrabă propriilor idei, inspirate nu de o înţelegere şi o adâncire a raţiunilor sau a cuvintelor revelate de-a lungul vremurilor, ci de reţele de socializare şi mode, de cei care slujesc inteligenţelor artificiale sau duhurilor lumii noastre.

După cum a profeţit Dostoievski acum 150 de ani în romanul său „Crimă şi Pedeapsă”, trichinele au infectat prin tehnologiile moderne mintea oamenilor din toată lumea şi devine din ce în ce mai puţin probabil ca oamenii să-L poată cunoaşte pe Dumnezeu şi să I se închine Lui. Şi nu e vorba numai de o întunecare a minţii, ci şi de un ataşament fără precedent pe scară mondială la plăceri, numite divertisment. Pentru acestea, oamenii renunţă la orice deziderat şi credinţă, cu toate că cei care-şi zic credincioşi o vor face chiar în numele credinţei.

Şi, fără să ne dăm seama, fugind după libertate şi confort, frica ajunge să stăpânească tot mai mult inimile oamenilor. Frica că nu o să-şi mai poată plăti ratele la bancă, frica de bătrâneţe şi boală, frica de pandemie şi terorism. De fapt este o frică evidentă de moarte sub orice formă s-ar disimula ea. Aceasta, deşi suntem asiguraţi şi apăraţi de peste tot, dar nu şi de maşinile infernale ce induc frica orweliană, teroarea propriilor  gânduri controlate prin mass-media.

Deşi pare complicată, viaţa omului modern poate fi înţeleasă uşor, dacă îi înţelegi fricile. Poate fi stăpânit mult mai uşor, dacă ai mijlocul prin care să-i dirijezi temerile. Dumnezeii la care se închină el nu-i pot fi de ajutor, pentru a-l izbăvi de frica de moarte, tocmai pentru că dincolo de moarte, omul acesta nu mai întrezăreşte viaţa veşnică. Este prins aici şi acum în plăcerile trecătoare şi depresiile şi anxietatea de toată vremea. Dar robia fricilor nu este decât simbolul a ceea ce va trăi într-o măsură tot mai mare omul modern. Bolnav de egoism şi mândrie, făcând alegerile cele mai proaste pe care poate să le facă, oamenii astăzi devin într-o măsură din ce în ce mai mare sclavii nu numai ai patimilor, dar şi ai unor sisteme economico-financiare care le vor fi luat totul în afară de drogul cel de toate zilele, indiferent care va fi acela.

Moartea de care le este însă atât de frică, abia atunci va deveni o realitate cotidiană. Vor fi omorâţi chiar de stăpânii pe care-i votează întotdeauna cu toată râvna, ca şi cum ar alege să-l mărturisească pe Hristos. E o lume bolnavă, pe care, cu adevărat, numai un cutremur foarte mare, apocaliptic, o mai poate vindeca. Va mai veni un aşa prilej pentru lume înainte de neantizarea  din finalul istoriei? Ne va mai oferi oare Domnul încă o şansă să ne trezim? Profeţiile spun că da, dar dureroasă tare va fi această trezire pentru cei care se vor mai trezi din acest pustiitor somn al raţiunii. Iar aceasta numai şi numai pentru că am preferat sau preferăm să ne încredem propriilor gânduri inculcate de mass-media, decât poruncilor lui Dumnezeu. Puţini, foarte puţini vor mai rămâne, doar aceia care au reînvăţat să-şi găsească locul inimii cu Rugăciunea şi să-L sălăşluiască în ea pe Însuşi Hristos. De ce nu vrem să înţelegem oare aceasta…?!

Virgiliu Gheorghe

Articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 197 (iunie 2025)

Revista poate fi achiziționată din:

• Platforma digitală – în format digital online
• Magazin România – în format tipărit, cu livrare în România
• Magazin străinătate – în format tipărit, cu livrare în străinătate

De asemenea, te poți abona la revistă, individual (un singur abonament) sau colectiv (până la 10 abonamente la aceeași adresă – reducere de până la 40%) pe un an sau pe șase luni

în format tipărit, cu livrare în străinătate, de AICI

la revista în format digital online, de AICI

în format tipărit, cu livrare în România, de AICI