Sănătatea, ritualurile, yoga, supradozele, ideile teribile și luminile lui întunecate

Pentru amatorii de „evadări din sine”, oferta verii anului 2024 a fost mult mai bogată decât deja consacratele Untold, Electric Castle sau Vama Veche. De pildă, la finele lunii iulie a avut loc în Apuseni un Wellness retreat în care yoga și bolurile tibetane s-au împletit cu sesiunile de „autocunoaștere”.

Sau, la finele lui august s-a desfășurat un retreat de „Womanity Wellbeing”, pe aproape de Cluj; facilitatoarea a oferit, în schimbul a doar 2800 de lei, sesiuni de „psihoterapie integrativă”, „sesiuni de mișcare conștientă a corpului”, „hipnoză ericksoniană”, „templu de femei”, „echilibrarea femininului și a masculinului” și alte activități care au toate șansele să ajungă în curând sporturi olimpice. Dar poate că ar trebui să am mai multă încredere, dat fiind că gazda este „psiholog atestat in Imagine de Sine, Stima de Sine si Incredere in Sine” (nu neapărat și în folosirea diacriticelor).

Iar pentru cei care vor și mai mult, în septembrie s-a desfășurat la București cea de-a doua ediție a Festivalului de Beauty & Wellness COSMIC – „un eveniment despre armonie, stare de bine, descoperire și transformare”, unde invitații au fost așteptați cu „energie pozitivă” să descopere „produse, inițiative și ritualuri prin care să-și îmbunătățească starea de bine”. Printre mesajele-cheie ale Festivalului este acela că „sănătatea este supremă, fie că vorbim de cea fizică sau mentală”. (S.M.)

Evenimentele de mai sus nu sunt rezervate pentru o mică sectă de inițiați, sunt evenimente publice destinate tuturor și promovate ca atare. Le poți găsi pe net din câteva click-uri, așa cum le-am găsit și eu, și sunt doar o mică parte din fenomenul Wellness românesc (mă rog, dacă se poate spune că există ceva „românesc” în „wellness”). Iar la rându-i, fenomenul Wellness românesc este o infimă picătură din oceanul Wellness global, evaluat cu niște cifre colosale. Industria Wellness la nivel global este de 5,6 trilioane de dolari[1]. Comparativ cu cheltuielile globale cu sănătatea, estimate la 7,8 trilioane de dolari, asta înseamnă mai bine de jumătate.[2] Numai cheltuielile legate de hrana sănătoasă, nutriție și scăderea în greutate sunt de 702 miliarde de dolari anual, aproape de cheltuielile de fitness și mind-body – cam 600 miliarde de dolari anual.

Revenind la oile noastre locale, cum-necum, într-o țară pe care statisticile o arată ca fiind cea mai religioasă țară europeană, cu doar 0,3 % atei declarați și 74 % creștini ortodocși, asemenea evenimente au ajuns la mare căutare. Deci, cel mai probabil, o bună parte dintre participanți sunt creștini, măcar prin botez. Sau, mai rău, ei cred cu sinceritate că asemenea activități nu sunt incompatibile cu credința creștină și, între două retreaturi, poate mai trec și pe la biserică să se încarce cu energie (pozitivă, desigur). Iar dacă în privința yoga – care pare să fie peste tot în Wellness-ul de azi – problema compatibilității ei pare destul de limpede tranșată, cum ar trebui să ne raportăm la practici și concepte mult mai ambigue, precum „autocunoașterea, armonia, conectarea cu natura, sănătatea care e supremă, mindfulness-ul, cultivarea stării de bine, psihoeducația, mișcarea conștientă a corpului, inteligența emoțională” etc?

În primul rând, ce sunt ele, mai exact? Se potrivesc ele cu credința noastră sau nu? Deloc, puțin, până la un anume punct, oricât? Este de ajuns doar să enumerăm toate aceste tehnici reunite sub numele generic de Wellness, ca să putem deja intui că nu are o definiție clară. Include practici din cele mai diverse: de la nutriţia sănătoasă la terapia cu cristale, de la suplimentele alimentare la uleiurile esențiale, de la jogging şi aerobic la meditaţie prin aplicaţiile mobile, de la crossfit la şamanism şi terapie prin dans. E un fenomen cultural difuz, care la prima vedere nu pare să aibă principii foarte clar conturate și nici dogme pe care să le putem analiza la rece pentru a vedea dacă pot fi sau nu aduse împreună cu credința creștină.

Începutul: redefinirea sănătății

Să începem călătoria prin aceste nisipuri mișcătoare pornind de la ceva stabil și incontestabil. Wellness-ul are un început și un fondator. Oficial, capo di tutti cappi al fenomenului Wellness modern este doctorul Halbert Dunn, director al Oficiului Național pentru Statistici Vitale din cadrul Departamentului de Sănătate al SUA. La sfârşitul anilor ‘50, doctorul Dunn conferenţiază şi publică o serie de articole despre un nou concept medical: „high level wellness”.

Unul dintre fundamentele acestui nou concept este definiția revoluționară a sănătății dată de Organizația Mondială a Sănătății, la înființarea acesteia, în 1948, cu vreo zece ani înainte de manifestul lui Dunn. Noua definiție sună așa: „Sănătatea este o stare de bine fizic, mental și social completă și nu doar absența bolii sau infirmității”.[3] Remarcăm că definiția OMS este una pozitivă, nu negativă – pentru a fi sănătos, e nevoie de mai mult decât de a nu fi pur și simplu bolnav.

Definiția „high level wellness” dată de Dunn se bazează pe această definiție a OMS. La el sună astfel: „high level wellness este o metodă integrată de funcționare care este orientată către maximizarea potențialului de care individul este capabil, în cadrul mediului în care acesta funcționează”.[4] La Dunn, definiția sănătății este extinsă și mai mult decât cea a OMS, conceptul de Wellness integrând 8 elemente diferite: corporal, de mediu, financiar, ocupațional, social, emoțional, spiritual și intelectual. Mai mult decât atât, Dunn vede Wellness-ul dintr-o perspectivă socială foarte largă – îl vede aplicat nu doar indivizilor, ci și comunităților, organizațiilor, națiunilor și omenirii ca întreg (!). Căci „moneda wellness-ului este conectarea” va spune John Travis, un urmaș al lui Dunn, primul fondator al unui centru de Wellness. Wellness-ul este nimic mai puțin decât o „filosofie universală a trăirii” al cărei criteriu de adevăr este alinierea la „legile fundamentale ale științei”.

Trebuie reţinut deci că, departe de cristale, boluri tibetane și șamanism, dr. Dunn a fost un specialist fidel metodei științifice – ocupat fiind toată viața cu statisticile de sănătate. Pentru el, ca om de știință, sănătătea poate fi reprezentată ca scară graduală, iar în articolele sale putem găsi scheme și grafice – adică, pentru el, sănătatea poate fi analizată obiectiv, prin cifre. Ei bine, cred că aici – între raționalismul științific „obiectiv” și utopia holist-subiectivă – este una dintre sursele ambiguității fenomenului Wellness. Să încercăm să limpezim puțin această ambiguitate.

Putem face asta punându-ne o întrebare simplă:

Ce însemna să fii sănătos înainte de Wellness?

Pentru Barbara Duden[5] – istoric al medicinei, sănătatea, așa cum o înțelegem noi în modernitate, este un construct relativ nou, apărut abia la finele secolului al XVIII-lea. Cercetând modul în care femeile dinainte de această perioadă se raportau la sănătate, boală și medici, Duden ne oferă câteva concluzii ce pot părea șocante. Astfel femeile nu veneau la doctor pentru a fi „vindecate”. Ele nu veneau pentru diagnostic și nici pentru a scăpa de boală. Şi atunci de ce mai veneau la doctor? Răspunsul ne lasă consternați: Veneau la doctor atunci când nu mai puteau să-și mai continue singure suferința. Ele sperau că după mărturisirea lor către doctor, vor putea purta mai departe povara bolii lor. Duden spune că „doctorul nu răspunde simptomelor lor, ci poveștilor lor”. Doctorul nu este un funcționar al sănătății, al cărui job este să livreze pastila potrivită, ci un hermeneut empatic al întregii persoane a pacientului său.

Autoarea afirmă: „Nici femeile pe care le-am studiat, nici doctorul, nu percep sănătatea ca pe un scop. Ei nu o pot gândi ca pe ceva care poate fi obținut și prin urmare nu o pot urmări ca pe ceva ce poate fi dorit. Medicina nu era încă legată de urmărirea sănătății”[6]. Ei bine, după Duden această perspectivă premodernă a fost înlocuită cu o nouă imagine asupra corpului uman – idealul mentenanței și reparației corpului. În noua imagine pe care omul o are asupra lui însuși, corpul începe să fie văzut ca independent de sine, ca o mașinărie complexă.

O reacție concertată interesantă la presiunea impusă de această viziune corporală a corpului-mașină apare spre sfârșitul secolului al XIX-lea, când mașinile cuceriseră deja o parte semnificativă a culturii. Pentru mulți europeni, „societatea urbană industrială devenise una degenerată, dăunătoare corpului și sufletului. Masele moderne păreau a fi periculos de deconectate de natură”[7]. Soluția propusă de câteva organizații de sănătate din Germania și Elveția? Un strămoș al Wellness-ului, numit „life reform” (Lebensreform) – care promova mâncarea sănătoasă, neprocesată, exerciții fizice, renunțarea la alcool, tutun și droguri, medicina alternativă, tot felul de terapii (sună familiar, nu?), dar și practici care, la prima vedere, nu ar avea neapărat legătură cu fenomenul Wellness așa cum îl știm azi. Ce e de remarcat deocamdată este că găsim în Lebensreform, precum și în manifestul lui Dunn, sănătatea are deja o definiţie pozitivă – pentru a putea fi numit sănătos, nu e de ajuns să nu fii bolnav, ci să ai „un stil de viață care accentuează constrângerea de sine și moderația în toate aspectele vieții”.[8] Pe scurt, sănătatea devine un scop, devine un ideal care poate fi atins și obținut prin diverse tehnici.

Cum arată sănătatea în epoca Wellness?

Muriel Gillick, într-un studiu din 1984, explică succesul jogging-ului și exercițiilor fizice din America anilor ‘70 nu printr-o căutare de îmbunătățire a stării de sănătate, ci printr-un fel de izbăvire, de salvare personală și socială.[9],[10],[11]. Acum, sănătatea nu doar că se poate obţine (adică nu îți mai este dată, nu ține de soartă, de destin sau de Dumnezeu), dar încercarea de a o obţine, cu orice preț, este un lucru incontestabil bun. Sănătatea nu doar că a devenit un scop, dar este integrată în morală, judecată în termeni de bine și de rău[12]. (Consecința este că boala devine, dacă nu chiar un viciu în sine, cel puțin un rezultat inevitabil al viciului)[13]. E interesant să ne gândim la asta acum, post-pandemie, când abaterile de la normele sanitare au fost considerate a fi nu doar periculoase dpdv medical, dar și profund imorale. Î

De exemplu, unul dintre subiecţii unui studiu al lui Robert Crawford chiar spune: „Cel mai rău lucru e să fii leneş. Asta e mai rău decât să bei sau să fumezi, asta te ruinează. Nu poţi să faci nimic dacă eşti leneş. Nu eşti bun de nimic. Corpul tău nu e bun de nimic. Nu poate executa nimic. Pur şi simplu e bun de nimic.”[14]

Acelaşi John Travis citat mai sus, spune: „Doar pentru că nu ai nici un simptom, iar la control îți ies toate măsurătorile bune, asta nu înseamnă că ești bine”.[15] Ca să preluăm un cuvânt ajuns la modă recent, sănătatea este asimptomatică. Cu alte cuvinte, nu e vreme de stat, nu te poți baza doar pe simpla ta senzație că ești bine, deci trebuie să lupți cu tine, să te re-construiești, să evoluezi: – „Stay young, stay beautiful, live longer”[16].

Corpul perfect sănătos devine corpul ideal pe care trebuie să îl obţinem pentru a fi buni cetăţeni ai lumii, iar acesta este un target imposibil de atins, dar obligatoriu de urmărit. Efectul acestui nou ideal este un permanent sentiment de inadecvare. Referitor la aceasta, într-un articol foarte interesant din 1988 din New England Journal of Medicine, numit The Paradox of Health, psihiatrul Arthur J. Barksy remarcă faptul că îmbunătățirile substanțiale în privința sănătății nu au fost însoțite de îmbunătățiri ale senzațiilor subiective de sănătate și bunăstare fizică[17]. Cu alte cuvinte, e posibil să fim mai sănătoși, dar trăim mult mai mult cu impresia că suntem insuficient de sănătoși, dacă nu chiar un pic bolnavi. Ceea ce, evident, ne poate îmbolnăvi de-a binelea.

Sănătatea a fost fixată atât de sus ca ideal, încât ne este imposibil să o atingem. Aşteptările mari sunt un teren propice pentru dezamăgiri. Suntem mult mai fragili și nu doar că nu mai îndurăm suferința, precum femeile din studiul Barbarei Duden, ci n-o mai tolerăm nici în formele ei cele mai blânde.

Acest lucru creează o permanentă tensiune între corpul ideal, sigur pe sine, şi corpul nostru real, aflat într-o permanentă stare de vulnerabilitate, în care „orice junghi poate fi un semn al unei boli perfide”, și „orice aluniţă şi orice rid au nevoie de operaţie”[18]. Mai mult decât atât, acest spaţiu tensionat este propice și pentru depresie, și anxietate, și pentru tulburări noi cum ar fi ortorexia (tulburare de nutriţie).

Mai simplu spus – efectul acestei redefiniri a sănătății este, ca să spunem așa, crearea unei lipse, a unui gol permanent care trebuie umplut cu bunuri, informaţii şi servicii – medicale, sportive, nutriționale etc. – într-un efort permanent de întărire, de ranforsare corporală. Odată reformulat idealul sănătății, apare ceea ce Barksy numește „mitul că o sănătate bună poate fi cumpărată”[19],[20].

Trăim astfel cu impresia că orice ne deranjează poate fi tratat şi că orice defect al corpului poate fi reparat: calviţie, sâni sau fese prea mari sau prea mici, oboseală. Odată instaurat un ideal de sănătate atât de îndepărtat, atât de abstract, nu mai poate exista ceea ce numim „normalitate”. Un ideal de neatins plus o tehnologie medicală extrem de avansată ne obligă să ne transformăm corpul într-un permanent șantier (iar orice bricolaj corporal este, în definitiv, o reconfigurare a realităţii – „you are co-creating your own reality” – o spune cu precizie un sportiv dintr-un mini-serial despre wellness)[21].

Acest sentiment de inadecvare îl regăsim mult mai accentuat în a doua jumătate a secolului al XX-lea și după anul 2000 (de exemplu, în 2013, Berkeley Wellness Letter definea wellness-ul ca fiind „bunăstarea optimă din punct de vedere fizic, mental și emoțional”). Poate că acum este ceva mai clar că viziunea culturii occidentale despre sănătate s-a schimbat radical în decursul ultimelor secole și doar printr-o asemenea mutație fenomenul Wellness a devenit posibil. Și, totuși, de ce lucrurile s-au transformat în acest fel și nu în altul?

De unde vine totuși, acest concept atât de agresiv de sănătate pe care se bazează wellness-ul? Ce perspectivă asupra omului se află la baza lui? Există, cred, cel puțin o idee fundamentală care a devenit atât de bine răspândită în cultura noastră de astăzi, încât nici nu reușim să o mai percepem. Această idee este ideea omului ca mașinărie.

(va urma)

Silviu Man

[1] Date din 2022.

[2] https://globalwellnessinstitute.org/press-room/statistics-and-facts/

[3] HD, AJPH, 1959

[4] HD, CJPH, 1959

[5] BD, 1986

[6] BD, 1986

[7] Daniela Blei, The False Promises of Wellness Culture,, https://daily.jstor.org/the-false-promises-of-wellness-culture/

[8] Michael Hau, cit. în DB, 2017

[9] PC, 388

[10] Ambiguitatea morală adusă de tehnologie face, după Gillick, să existe relativ puține moduri  de acțiune morală individuală general acceptate – fitness-ul și wellness-ul sunt, astfel, incontestabil, bune. – vezi PC, 388. Cu alte cuvinte, mașina a negat vechea morală și a configurat alta în locul ei.

[11] Robert Crawford, 1984, citat în PC, 398

[12] PC, 394

[13] Skrabanek, cit. în BA, 1994

[14] RC, 135

[15] DB, The False Promise of Wellness Culture, 2017

[16] MF, 182

[17] AB, 414

[18] AB, 417

[19] AB, 416

[20] RC, 135

[21] WEW, S2, min. 8

Articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 196 (mai 2025)

Revista poate fi achiziționată din:

• Platforma digitală – în format digital online
• Magazin România – în format tipărit, cu livrare în România
• Magazin străinătate – în format tipărit, cu livrare în străinătate

De asemenea, te poți abona la revistă, individual (un singur abonament) sau colectiv (până la 10 abonamente la aceeași adresă – reducere de până la 40%) pe un an sau pe șase luni

în format tipărit, cu livrare în străinătate, de AICI

la revista în format digital online, de AICI

în format tipărit, cu livrare în România, de AICI