„Veniți să ne ajutați!”

– Ce ne puteți spune despre începutul apostolatului ortodox în țările africane pe care le păstoriți?

– Misiunea ortodoxă din Tanzania a fost inițiată în 1962 de către un om de afaceri cipriot. Acesta avea câțiva muncitori africani care, văzându-i icoanele de pe pereți, văzându-i viața și evlavia, au devenit curioși și au început să afle de la el despre Ortodoxie. Știți, vă spuneam că toți creștinii sunt niște apostoli, nu doar preoții și călugării. De altfel, știm foarte bine că creștinismul a fost adus la Roma de negustori. În Gaza, creștinismul a fost adus de negustorii egipteni care mergeau acolo să cumpere vin – faimosul vin din Gaza. Acești negustori, pe lângă vin, au dus locuitorilor din Gaza și creștinismul. Sau Sfânta Nina, care era verișoara Sfântului Gheorghe. A fost luată prizonieră de isauri și dusă în Georgia, și o singură tânără a reușit să creștineze un întreg popor. Și pentru că vorbea mult despre verișorul ei, Sfântul Gheorghe, locuitorii și-au numit țara Georgia. Sau trei sute de soldați ruși, luați prizonieri în războiul ruso-chinez, au fost duși în China, și acești trei sute de soldați ruși ortodocși au făcut apostolat în China. Astfel s-a format o misiune ortodoxă cu un milion de creștini ortodocși chinezi. Și am putea da multe astfel de exemple.

Așadar, Ortodoxia a început în Tanzania datorită acestui negustor. El își avea sediul la Nairobi și puncte de lucru în Kenya, Uganda și Tanzania. Misiunea a fost consolidată apoi de un om sfânt, care urmează a fi canonizat, Părintele Sosthenes Kiyonga. Am făcut deja propunerea de canonicare către Preafericitul nostru Papă și Patriarh, Teodor. Îl prețuiesc pe Părintele Sosthenes Kiyonga așa cum îl prețuiesc pe Sfântul Cosma Etolianul.

Izvorul de apă vie

Cum a reușit un singur om să ducă Ortodoxia în întreaga Tanzanie? Zece ani a slujit singur în treizeci de comunități. Și totul a început de la o minune săvârșită de el într-un sat unde nu mai aveau apă, pentru că era secetă. Locuitorii, majoritatea deveniți catolici, au considerat că motivul secetei era un preot catolic care nu avea o purtare creștinească. Așa că l-au chemat pe Părintele Sosthenes și i-au cerut să se roage pentru a găsi apă. Sfântul Sosthenes s-a rugat și, o minune!. a izvorât apă, izvor care există până astăzi. Drept urmare, întregul sat a devenit ortodox. Din acest sat provin cel puțin cinci dintre preoții noștri de astăzi. Când am mers acolo și am văzut izvorul care încă izvorăște apă, am spus: „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, lasă-mă să-ți ridic aici o biserică a Izvorului tău de viață dătător și tămăduitor, să devin păstorul acestui loc, căci oamenii de aici nu cunosc dragostea ta, nu cunosc dragostea Maicii Domnului!”

Misiunea a continuat și Tanzania a devenit episcopie, cu primul episcop, Ionaris, un episcop sfânt care a trecut la Domnul ca mitropolit al Kampalei, în Kenya. A existat o înflorire foarte mare a bisericilor noastre, în așa măsură încât luteranii și catolicii au început să plece, iar ortodocșii au crescut numeric. A avut loc o adevărată explozie a Ortodoxiei, dacă vreți. Prezența Ortodoxiei a fost o revelație pentru băștinași. Totuși, în anii 2000, a existat o perioadă de dezorganizare, mai ales din cauza neglijenței și indiferenței noastre, a ortodocșilor. Când am ajuns eu în această episcopie, am găsit o situație în care preoții plecaseră, creștinii plecaseră, unii preoți ajunseseră în schisme. Trebuia să îi readuc înapoi pe preoți și pe credincioși și să reorganizez tot ce fusese distrus. Aceasta a fost cea mai mare greutate, și încă mai este.

De altfel, trebuie să știți că în Africa, există fenomenul acesta al „nisipurilor mișcătoare”. Oamenii se mută cu ușurință de la o religie la alta, în funcție de cine le oferă mai mulți bani. Aceasta este o problemă foarte gravă cu care mă confrunt, anume cum putem schimba această mentalitate. Africanii văd omul alb și se gândesc imediat la buzunarul lui. Mulți au avut o relație cu biserica noastră doar dintr-un interes financiar.

De aceea, trebuie să insistăm mai mult pe cateheză, pentru că sunt oameni foarte săraci și cer ajutor. Problema nu este că nu trebuie să avem resurse economice și să-i ajutăm – pentru că trebuie să le construim biserici, școli, spitale. Dar trebuie să-i învățăm că și ei trebuie să contribuie la această lucrare. În toate Bisericile ortodoxe locale, preoții primesc salarii, dar și comunitățile își susțin lăcașurile. I-am obișnuit pe oameni să fie cerșetori, iar această situație am văzut-o și în Albania. Dacă doar le oferim, îi obișnuim să trăiască din milă. Trebuie să-i ajutăm să înțeleagă că relația lor cu Dumnezeu și cu Biserica nu se bazează pe acest lucru. Dacă reușim să le transmitem acest mesaj, îi vom ajuta cu adevărat.

În Uganda, primul convertit la ortodoxie a fost Părintele Hristofor Rubim Sparta. Acesta era un cleric anglican care admira profund Sparta, atât de mult încât și-a luat numele de „Sparta”. Întâlnind greci, i-a întrebat ce religie au spartanii astăzi, iar când aceștia i-au răspuns „ortodoxă”, el s-a hotărât: „Atunci și eu voi deveni ortodox, dacă spartanii sunt ortodocși.” În 1959, Părintele Rubim Sparta, un african din Uganda, a venit în Atena și a străbătut întreaga Grecie timp de nouă luni, cerând ajutor: „Veniți să ne ajutați, aduceți Ortodoxia în Uganda!” Acest moment este extrem de important, deoarece dovedește că Ortodoxia în Africa nu a început precum inițiativele colonialiștilor, care mergeau să creștineze forțat populația. Dimpotrivă, africanii au fost cei care au cerut ajutor: „Veniți să ne ajutați!”

„Vie Împărăția Ta!”

– Spuneați că ați venit să cereți ajutor de la ortodocșii români. Cum vă putem noi ajuta?

– În primul rând, avem nevoie de rugăciune. Așa cum se ruga Sfântul Siluan Athonitul, spunând: „Doamne Iisuse Hristoase, mă rog Ție să te cunoască toate neamurile în Sfântul Tău cel Duh!” Eu le spun fraților noștri africani: „Știți de ce suntem aici? Știți de ce deveniți creștini? Pentru că a existat un sfânt care s-a rugat pentru voi”. Cred profund în puterea sfințeniei tuturor sfinților, dar în epoca noastră, Sfântul Siluan Athonitul este ca un vârf de lance al Ortodoxiei. De aceea, în lumea apuseană, atât de mulți oameni se convertesc la Ortodoxie prin Mănăstirea Sfântului Ioan Botezătorul de la Essex, prin Sfântului Sofronie, care l-au făcut cunoscut pe Sfântul Siluan. Aceasta este dragostea de care omul contemporan are atâta nevoie. Este dragostea care vorbește inimii oamenilor. Dragostea și rugăciunea mișcă munții din loc.

 „Vie Împărăția Ta”, spunem în rugăciunea „Tatăl nostru”, și aceasta se va întâmpla doar dacă împlinim porunca lui Hristos: „Mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.” ^{Matei 28, 19} Este porunca lui Hristos. Trebuie să ascultăm cuvintele Lui, să devenim lumină pentru ceilalți prin faptele noastre, să înțelegem că avem o responsabilitate în Biserică nu doar pentru noi înșine, ci și pentru ceilalți. Să înțelegem această viziune eshatologică a Bisericii, în care Domnul ne-a spus că Împărăția Sa va veni, atunci când Evanghelia va fi propovăduită în întreaga lume.

În cele din urmă, spectacolul acestei lumii, fie el tragic sau comic, trebuie să se sfârșească, iar Împărăția lui Dumnezeu să vină – o Împărăție a dragostei, a păcii și dreptății. Dar cum va veni? Prin ridicarea crucii în fiecare zi, printr-o viață evanghelică de fiecare zi și prin răspândirea Evangheliei în întreaga lume. Sfântul Nicolae Velimirovici spunea în cartea sa: „De ce vrem ca Hristos să vină din nou? Pentru că noi ne-am construit propria împărăție și nu mai așteptăm o altă viață. Ne dorim doar confortul acestei vieți și am uitat de cea veșnică.” Însă adevărații creștini caută patria lor cerească, Împărăția lui Dumnezeu și viața veșnică. Ar trebui să așteptăm venirea Domnului așa cum au așteptautfecioarele cele înțelepte din Evanghelie venirea Mirelui. ^{cf Matei 25, 1-13}

De aceea, este nevoie ca în rândul clerului, al teologilor și păstorilor Bisericii să se dezvolte o conștiință apostolică. Trebuie să depășim naționalismele înguste! Desigur, ne iubim țara, tradițiile și obiceiurile noastre, dar nu trebuie să rămânem doar la acestea. Creștinul este sobornicesc, iar Biserica noastră este Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică. Ea este apostolică nu doar pentru că păstrează învățătura apostolică și succesiunea apostolică a preoției, ci și pentru că are o lucrare misionară.

În aceste două țări s-au construit biserici, s-au botezat numeroși creștini și s-a oferit un sprijin considerabil ortodocșilor. Avem însă nevoie de lucrători pentru acest ogor. Avem nevoie de clerici și de laici, de medici, de profesori, arhitecți, oameni din toate domeniile, fiecare putând contribui cu darurile sale.

În mod special, în Rwanda avem nevoie urgentă de ajutor, deoarece există 15 comunități ortodoxe și doar trei biserici. Celelalte parohii nu au lăcașuri de cult și trebuie construite biserici. De asemenea, în capitala Kigali nu există nicio biserică ortodoxă. Biserica noastră este recunoscută oficial de stat și avem autorizație legală de funcționare. În plus, este nevoie de un sediu episcopal în Kigali, deoarece, pe 15 februarie 2024, Sfântul Sinod al Patriarhiei Alexandriei a înființat Episcopia Rwandei.

Oamenii caută Ortodoxia

Până acum, existau doar Mitropolia de Burundi și Rwanda, cu sediul în Bujumbura, Burundi. În februarie 2024, aceasta a fost împărțită în două episcopii separate: Episcopia Burundi și Episcopia Rwanda. Episcopia Burundi are episcopul său, însă cea din Rwanda încă nu are un ierarh, iar răspunderea acesteia mi-a fost încredințată mie.

Rwanda este o țară frumoasă, una dintre cele mai dezvoltate din Africa, cu un grad ridicat de securitate. Deși a trecut prin tragedia genocidului din 1994, acum cunoaște un progres economic și social extraordinar. Când intri în Rwanda, ai impresia că te afli în Londra. Legile sunt respectate, iar țara este bogată, plină de păduri, jungle și animale sălbatice. Aici se află și unica rezervație naturală de gorile la granița cu Uganda și Congo, iar lacul Kivu este o minune a naturii.

Însă, dincolo de toate aceste frumuseți și bogății, oamenii caută Ortodoxia. După suferințele genocidului, avem nevoie urgentă de un centru misionar și de sprijin pentru construirea de biserici. De asemenea, avem nevoie de ajutor pentru un program social destinat copiilor străzii. Statul rwandez ne-a cerut să avem și un program de asistență socială, iar noi am ales să ne ocupăm de copiii care trăiesc pe străzi, fără familie, fără sprijin. Acest program, care a avut un mare succes până acum, este coordonat de echipe locale, însă avem nevoie de ajutor suplimentar. Au venit voluntari și din Grecia, dar avem nevoie de mai mulți. Avem nevoie de educatori, profesori, voluntari din diverse domenii, care să ne sprijine în această misiune. Așadar, apelul nostru este clar: avem nevoie de oameni pentru a continua această lucrare.

Dorim să vină preoți care să ajute duhovnicește și, cu binecuvântarea Bisericii, a Patriarhului vostru și a Patriarhului nostru, să lucreze în duh cu adevărat apostolic. Rwanda deja se bucură de ajutorul oferit de Biserica Ortodoxă din România și ne dorim să continue. Nădăjduim că se vor găsi oameni ai lui Dumnezeu, clerici inspirați de această viziune a răspândirii cuvântului evanghelic între neamuri, oameni sensibili care fie să vină să lucreze în Africa, fie să ajute într-alt mod.

„Să dăruim și celorlalți comoara care ne-a fost încredințată!”

– Cum vedeți nevoia unui apostolat în proprile noastre țări ortodoxe, unde mulți creștini, tineri mai ales, atrași de mode seculariste, nu mai caută o viață creștinească?

– Nu avem decât să rămânem statornici în Tradiția noastră și să fim sensibili la problemele tinerilor și ale epocii în care trăim. Trebuie să ne ocupăm cu dragoste de tineri. Personal, am fost mulți ani responsabil cu tinerii, în Grecia și în Albania. Am organizat tabere, cateheze, am fost duhovnic.

Pe tineri trebuie să îi ascultăm! Să îi ascultăm! Să îi iubim! Să ne pese de ei! Și să le oferim răspunsuri ortodoxe autentice la întrebările lor. Răspunsuri care să nu fie doar intelectuale, ci întâi de toate să vină cu multă dragoste și grijă. Noi, ortodocșii, trebuie să ieșim din această stare de introvertire teologică și duhovnicească, să dăruim și celorlalți comoara care ne-a fost încredințată.

Nu se pune problema dacă trebuie să avem un apostolat intern sau extern. Apostolatul este unul singur, înseamnă pur și simplu că ne pasă de ceilalți. Prin urmare, avem nevoie de misiune și pentru tineri. Dacă aș fi rămas în Grecia, m-aș fi implicat în școli, așa cum a făcut Sfântul Cosma Etolianul. De altfel, dacă Biserica vrea să aibă un viitor, este nevoie de această lucrare a ogorului care ne stă înainte. Uitați, nici în Asia Mică, nu mai există creștinism. A existat timp de două mii de ani, dar acum nu mai este. Întreaga Africă de Nord era creștină, dar acum nu mai este. În Orientul Mijlociu, Egiptul era o țară creștină, dar acum nu mai este. Să nu ne amăgim spunând că Biserica noastră nu este în primejdie! Cei care avem responsabilitatea păstoririi Bisericii trebuie să înțelegem situația aceasta. Am văzut biserici în ruine în Asia Mică, în Orientul Mijlociu, în Africa de Nord, în Albania. Unde este Biserica Apocalipsei? A dispărut și ea.

Există multe forțe și resurse ale creștinilor care nu sunt puse în lucare, multe mitropolii, parohii, care ar putea să se deschidă, să ofere mai mult. De-a lungul istoriei, monahii au fost cei care, în principal, au făcut apostolat. Eu văd apostolatul ortodox ca pe o viziune care vine să trezească, să reaprindă conștiința misionară. Vorbind despre misiunea în Africa, apare imediat întrebarea: „De ce să mergem în Africa? Avem nevoie de misiune aici.” Foarte bine, să facem misiune aici, fiecare acolo unde simte chemare.

Așa cum am spus la început, dacă un creștin, o parohie, sunt vii din punct de vedere duhovnicesc, îi vor atrage și pe alții. Dacă un restaurant nu are mâncare bună, nimeni nu va intra acolo. Dar dacă are mâncare bună, va fi mereu plin, și se vor deschide și alte restaurante, se va crea un lanț. Este simplu!

„Noi suntem de vină! Nu ne-am preocupat îndeajuns!”

Și raportându-ne la ideologiile care provoacă lumea noastră astăzi – neomarxism, transhumanism, ideologii de gen – ca ortodocși ar trebui să vorbim în zilele noastre despre ce este omul. Acest lucru l-a afirmat în chip profetic Episcopul Kallistos Ware, care spunea că în secolul al XX-lea marea întrebare pentru creștini a fost „Ce este Biserica?”, în timp ce, în secolul al XXI-lea, întrebarea este „Ce este omul?”. Așadar, trebuie să prezentăm învățătura Bisericii noastre despre om, ca să dăm un răspuns transumanismului. Problemele acestea ridicate de ideologiile de gen au legătură directă cu învățătura creștină despre om. Este nevoie să facem cunoscută antropologia Bisericii.

Însă trebuie să ne aplecăm asupra acestor probleme cu dragoste. În toate epocile au existat deviații sexuale, iar acum sunt promovate unele noi. Aici, apostolatul ortodoxă poate ajuta foarte mult. V-am mai spus că în Africa creștinii au mulți copii, nu fac avorturi și nu acceptă confuzia de gen. Și acest lucru este protejat și prin lege. Întrebarea este cum au reușit țările africane să fie influențate de învățătura creștină și să interzică legal avorturile și promovarea homosexualității. Este uimitor! Desigur, există și suferință. Există și o moștenire socială dificilă, multe femei își cresc singure copiii, multe familii sunt destrămate. Aș putea să vă vorbesc ore întregi despre problemele familiale cu care ne confruntăm acolo.

În ce-i privește pe tinerii noștri, iertați-mă că vă spun, dar noi suntem de vină. Noi suntem vinovați pentru toate acestea. Nu trebuie să dăm vina pe copiii noștri. Ar fi o mare eroare. Noi suntem de vină. Nu ne-am preocupat îndeajuns.

Știți de ce îi iubesc pe Sfinții Cosma Etolianul, Siluan Athonitul, Paisie, Porfirie? Pentru că au iubit poporul. Ei și-au iubit poporul și au găsit soluții. Ei au știut cum să vorbească și cu un homosexual, și cu un yoghin, și cu un om în deznădejde. Iar poporul i-a urmat pe acești sfinți, pentru au dragoste, nu pe noi, păstorii. Noi nu am știut să păstorim cum se cuvenea turma încredințată nouă.

Cuviosul Paisie avea o dragoste nemărginită. De dimineața până seara se ruga în genunchi pentru oameni. Odată, cineva a venit la el și s-a așezat lângă el, povestindu-i problemele sale. Era frig, vântul bătea cu putere. Bătrânul tremura, dar nu i-a spus omului să intre înăuntru, ca să nu-l supere, să nu creadă că nu-i pasă de el. A rămas acolo și a răcit, ba chiar a făcut pneumonie. Aceasta este dragostea adevărată. Sau Sfântul Porfirie care, zilele trecute a săvârșit o minune cu o femeie bolnavă de cataractă.  Venind să se închine la un veșmânt al lui, înainte de operație, s-a tămăduit pe loc și nu a mai fost nevoie de nicio intervenție.

Dacă dorim să ne salvăm tinerii, să ni-i apropiem, de o astfel de dragoste avem nevoie și de un astfel de apostolat al sfințeniei. Altfel, toate strădaniile noastre nu vor mișca pe nimeni, nici aici, în țările ortodoxe, nici în Africa, nici aiurea.

Interviu realizat de Tatiana Petrache 

Articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 194 (martie 2025)

Revista poate fi achiziționată din:

• Platforma digitală – în format digital online
• Magazin România – în format tipărit, cu livrare în România
• Magazin străinătate – în format tipărit, cu livrare în străinătate

De asemenea, te poți abona la revistă, individual (un singur abonament) sau colectiv (până la 10 abonamente la aceeași adresă – reducere de până la 40%) pe un an sau pe șase luni

în format tipărit, cu livrare în străinătate, de AICI

la revista în format digital online, de AICI

în format tipărit, cu livrare în România, de AICI