Adevărul și Dragostea

Cât Adevăr și câtă Dragoste am strâns în cufărul inimii se vădește în acele răstimpuri de criză, de cernere și cercare, când, inevitabil, fiecare va da piept cu hidra minciunii și a neiubirii din sine însuși sau din ceilalți. În această cernere se va vedea ce mai rămâne adevărat și bun din noi – ca persoane sau comunități, ca neamuri. Tot restul se va arde în focul Dragostei Lui.

Stăm de vorbă cu PS Hrisostom, un adevărat apostol în Africa de astăzi, despre ce înseamnă misiunea ortodoxă în aceste ținuturi, despre cât de concretă și evidentă este acolo această confruntare dintre Adevăr și minciună, dintre Dumnezeu și vrăjmașii Săi. Și despre cât de credincios trebuie să rămâi Evangheliei și poruncilor Bisericii pentru a putea răzbi. În astfel de momente și situații, a rămâne „căldicel” poate fi o alegere fatală. (T.P.)

₋ Preasfinția-voastră, de-a lungul vieții ați fost foarte implicat în lucrarea de apostolat a Bisericii, atât în Albania, cât și în Africa. Spuneți-ne ce v-a chemat către această slujire?

₋ Totul a început de la o oră de catehism, pe când aveam 15 ani. Catehetul nostru, Părintele Ierótheos din orașul meu natal din Mitilini ne-a vorbit despre apostolat. Ne-a mișcat foarte mult ce ne-a povestit, și pe mine, și pe ceilalți copii, iar când am ieșit din biserică, ne-am spus unul altuia: „Prieteni, haideți să mergem să facem misiune!”, „Să mergem!”. De acolo a început totul.

Mai târziu, pe când aveam 18 ani, l-am cunoscut pe Mitropolitul Florinei, Augustin Kandiótis, care ne-a vorbit despre Sfântul Cosma Etolianul și despre lucrarea lui de apostolat. De atunci, Sfântul Cosma a devenit modelul meu de viață. De aceea am și mers să fac misiune în Albania, am construit o mănăstire închinată Sfântului Cosma în Halkidikí, am scris o carte despre Sfântul Cosma și am dus numele lui și în Africa.

Apoi, Dumnezeu l-a adus în calea mea pe Arhiepiscopul Anastasie al Albaniei. El era pe atunci profesor la Facultatea de Teologie, preda cursul de Istoria Religiilor și ne-a învățat despre ceea ce, în termeni tehnici, se numește „apostolatul extern”. După cum știți, Arhiepiscopul Anastasie este un teolog al apostolatului. El a trezit Biserica Ortodoxă către această lucrare cu un cuvânt memorabil: „O Biserică fără apostolat nu poate fi o Biserică apostolică.” Apostolatul este o poruncă uitată. Desigur, tot ceea ce face Biserica – prin episcopi, preoți, mănăstiri – este apostolat. Îi spunem „apostolat intern” și, în fond, nu există o separare reală între apostolatul intern și apostolatul extern. Lucrarea de apostolat este una singură, iar acest lucru este extrem de important. Biserica nu trebuie să uite scopul ei apostolic: nu acela de a deveni o instituție pur lumească, ci de a rămâne o călătorie către veșnicie, ducând mesajul mântuirii către toți oamenii.

Sfântul Siluan Athonitul spune că omul care se apropie de Dumnezeu dobândește două lucruri: adevărul, pentru că Dumnezeu este Adevărul, și dragostea, pentru că „Dumnezeu Dragoste este” ^{cf. I Ioan 4:8}. Și de aici încolo, cel aflat pe calea îndumnezeirii – noi suntem departe de îndumnezeire, dar să zicem că mergem pe această cale –, cel care se află pe calea apropierii de Dumnezeu, dobândește „cunoștința Adevărului” pe care o cerem și în Sfânta Liturghie. Astfel dobândește Dragostea, devine universal, sobornicesc. După cum spune Sfântul Sofronie de la Essex, în felul acesta omul atinge cu mâinile sale atât pe Dumnezeu, cât și pe oameni.

„Fiecare creștin este un apostol”

Rugăciunea „Vie Împărăția Ta” din Tatăl Nostru exprimă dorința fiecărui creștin de a răspândi Împărăția lui Dumnezeu. Hristos ne-a spus că fiecare creștin trebuie să fie Lumină, să strălucească prin faptele sale în fața oamenilor. Fiecare om, fiecare parohie, fiecare mănăstire sau episcopie, dacă are creștere duhovnicească va atrage și o creștere numerică. În Cartea Apocalipsei, Domnul îi spune episcopului Bisericii din Filadelfia: „am lăsat înaintea ta o uşă deschisă” ^{Apocalipsă 3:8}. Această ușă este interpretată de unii tâlcuitori ca fiind deschiderea către apostolatul între neamuri. Creșterea duhovnicească este însă singura care atrage binecuvântarea de a răspândi Evanghelia. În definitiv, în Biserică, calitatea este cea care aduce și cantitatea.

Sfântul Iustin Popovici, la rândul lui, spune că fiecare creștin este un apostol. Când cresc credința, dragostea, nădejdea, smerenia și rugăciunea fiecăruia dintre noi, crește și Biserica. Acest lucru l-am auzit și de la Sfântul Părinte Dumitru Stăniloae, care spunea, într-o conferință susținută la Facultatea de Teologie de la Atena, că apostolatul este o cruce. În acest sens, vă amintesc exemplul Sfinților Chiril și Metodie, care, în timp ce încercau să lumineze popoarele slave, au fost întemnițați în sudul Germaniei, suferind acolo persecuții timp de doi ani și jumătate.

Pe de altă parte, nimeni nu merge din proprie inițiativă să facă apostolat. Orice lucrare în Biserică trebuie să aștepte chemarea lui Dumnezeu, care vine prin intermediul Bisericii. Pe când eram călugăr în Sfântul Munte, episcopul de Halkidikí a venit să mă ia pentru această slujire a apostolatului. Deși nu voiam nicidecum să părăsesc mănăstirea mea aghiorită, în cele din urmă m-am învoit, ca ascultare față de Părintele meu duhovnicesc, rugându-mă de atunci neîncetat Maicii Domnului să mă învrednicească să ajung să mor tot în  Muntele Athos.

În Albania ne-am confruntat cu foarte multe greutăți și încercări. Bisericile erau unele goale, altele distruse, comunitățile risipite, decreștinate. Arhiepiscopul Anastasie ne-a spus dintru început că vom crea o Biserică multietnică model. O Biserică cu multe neamuri, cu albanezi, greci, sârbi, aromâni și bulgari, și vom fi cu toții una, o singură Biserică. Și am reușit acest lucru. Slavă lui Dumnezeu, pentru că acest lucru este nespus de important!

De-a lungul vieții, am lucrat mult pentru acest deziderat al unității Bisericilor Ortodoxe, și după plecarea mea din Albania, pentru că am crezut cu toată ființa mea că trebuie depășit naționalismul din interiorul Ortodoxiei, care, în fond, este o erezie. Pe lângă faptul că ne dezbină, este o distorsiune a Ortodoxiei, o denaturare a sobornicității Ortodoxiei. Însuși Apostolul Pavel ne spune: „Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus.” ^{Galateni 3:28}. Aceasta este esența. Prin botez suntem toți una. Astfel, în Albania am reprezentat Biserica Albaniei, o Biserică care nu are doar lăcașuri de cult, ci și catehizare, școli, instituții, tabere de vară. Este, am putea spune, o Biserică misionară.

Vreau doar să subliniez că acolo am trăit experiența profundă că misiunea, apostolatul, este o cruce. Eram pregătiți pentru orice, și pentru moarte. De multe ori am fost amenințați, calomniați, sabotați. Dar știam că va fi foarte greu. Știam că Biserica are mulți dușmani. Totuși, nu ne era frică. Acesta este mesajul meu pentru toți cei care doresc să urmeze calea aceasta a apostolatului: trebuie să se elibereze de frică și de orice urmă de deznădejde, precum și de dorința de confort.

Misiunea nu este o aventură frumoasă sau captivantă în Africa, ca un safari prin locurile minunate create de Dumnezeu. Misiunea este o cruce. Dar oare nu este crucea o însușire a fiecărui creștin? Nu este și a fiecărui monah, a fiecărui cleric? Fiecare dintre noi are o cruce.

Magia și poligamia

₋ Vorbiți-ne acum despre misiunea în Africa. Care au fost provocările cu care v-ați confruntat acolo?

₋ În Africa avem două probleme foarte serioase de abordat: magia și poligamia. Elementul magic, așa cum știți, a însoțit dintotdeauna religiozitatea oamenilor și o poate altera. Este o formă de religiozitate superficială și simplistă. Acest lucru îl regăsim și printre popoarele noastre ortodoxe, chiar și în Biserica noastră. De exemplu, atunci când avem o percepție magică asupra Sfintei Împărtășanii, a apei sfințite sau a Sfântului Maslu, când participăm la Taine fără pregătire. Când așteptăm o acțiune magică a harului lui Dumnezeu asupra noastră, fără participarea noastră, fără pocăința noastră. Uneori și preoții sunt priviți de către creștini ca niște magi, care să le rezolve problemele prin săvârșirea unor ritualuri.

Oamenii din Africa, prin vechea lor religie, erau animiști. Adică o religie primitivă. Credeau într-o forță superioară, dar și în faptul că rudele lor decedate – părinții, bunicii, prietenii – pot interveni pe lângă divinitate pentru ei. Când aveau o problemă, apelau la strămoșii lor pentru ajutor și credeau că pot fi ajutați prin mijlocirea spiritelor strămoșilor. Această religie naturală este însă impregnată de magie, care intervine și spune: „Lasă-mă să te ajut să obții un rezultat mai bun.” Așa apare vrăjitorul, iar religia devine magie. Când acești oameni devin creștini, trebuie să renunțe la această viziune și la aceste practici.

Din păcate, în Africa, oamenii, când se îmbolnăvesc, merg mai repede la vrăjitori decât la doctori. De aceea, acum ceva timp, când a venit să mă ajute un grup de medici din Cipru, le-am spus: „Trebuie să veniți în Africa, în misiune, nu doar pentru a trata bolile oamenilor, ci și pentru a-i învăța că atunci când se îmbolnăvesc trebuie să meargă la doctori, nu la vrăjitori!” Încercăm să-i convingem: „Dacă vă îmbolnăviți, mergeți la doctori, nu la vrăjitori.” Însă ei ne răspund: „Nu avem bani să mergem la doctor sau să cumpărăm medicamente.” De aceea le-am spus medicilor ciprioți: „Să aduceți și medicamente cu voi!”

Avem mulți creștini africani care au fost botezați prea repede, fără să abandoneze cu totul vechile lor obiceiuri. Pot fi creștini, dar mai merg și pe la vrăjitori. La fel cum vedem și aici, în lumea noastră ortodoxă. Oamenii merg la mediumuri și pe la alte practici similare. Doar în Salonic avem în jur de 600 de mișcări parareligioase. Magie veche, magie nouă, propuneri oculte și mediumuri – toate acestea reprezintă o amenințare și o pervertire. Prin urmare, în perioada catehizării, catehumenul trebuie să se elibereze neapărat din cercul magiei și de percepția magică asupra religiei.

Să vă spun însă și o întâmplare minunată care scoate la iveală această realitate cotidiană a magiei în Africa de azi, dar și marea putere a harului dumnezeiesc, atunci când este asumat. În misiunea noastră, un băiețel african venea frecvent și vedea alți copii care se botezau. Ne spunea și el: „Vreau să fiu botezat!” Preotul însă îi răspundea de fiecare dată: „Copilul meu, trebuie să ai acordul tatălui și al mamei tale. Nu poți face asta fără voia lor.” Băiatul s-a dus la tatăl său și i-a spus: „Tată, vreau să fiu botezat! Vreau să devin creștin!” Tatăl însă i-a răspuns cu asprime: „Să nu cumva să faci asta, că te omor!”

Totuși, copilul continua să vină la misiune. Într-o zi, când se făceau botezuri și alți copii și adulți erau botezați în cristelniță, băiatul nostru a sărit direct în cristelniță și ne-a spus: „Botezați-mă!” Preotul i-a spus: „Ieși de acolo, copile, că o să vină tatăl tău și o să ne omoare pe toți!” Dar copilul tot insista: „Nu ies! Botezați-mă!” Atunci Părintele l-a botezat, rostind: „În numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh.”

După tradiție, nou-botezatul poartă un veșmânt alb timp de șapte zile. Băiatul nostru mergea fără teamă la școală, pe drum, îmbrăcat în acest veșmânt alb. Când s-a întors acasă, tatăl său l-a văzut în veșmântul alb și mai întâi l-a bătut zdravăn, până la trântit la pământ, apoi s-a dus la vrăjitorul satului, spunându-i: „Fă ce vrei, dar trebuie să-l omori! Te plătesc bine.” Vrăjitorul i-a răspuns: „Bine, o vom rezolva.”

Așa că într-o dimineață, copilul mergea la școală prin junglă și s-a trezi în cale cu două șerpi mari care s-au repezit la el. Când i-a văzut, copilul a făcut semnul crucii asupra lor și a zis: „În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh”, iar șerpii au încremenit acolo, în aer, apoi s-au făcut nevăzuți. Copilul și-a văzut mai departe de drum și s-a dus la școală. Când s-a întors acasă, i-a spus tatălui său: „Tată, să-ți spun ce mi s-a întâmplat astăzi! Am întâlnit doi șerpi mari care voiau să mă atace, dar nu m-am temut. Mi-am făcut semnul crucii, iar șerpii s-au retras.”

Tatăl lui i-a răspuns iscoditor: „Ce spui tu acolo?” Apoi s-a dus imediat la vrăjitor să afle ce s-a întâmplat!” Vrăjitorul i-a spus: „Eu am trimis șerpii aceia, dar acum trebuie să-ți recunosc ceva: Dumnezeul lor este mai puternic decât al nostru.” Tatăl a spus: „Adevărat? Atunci copilul are dreptate.” Rezultatul a fost că atât tatăl băiatului, cât și vrăjitorul s-au botezat.

„Sub nici un chip nu trebuie să facem compromisuri în credința noastră!”

Α doua problemă este poligamia. Este foarte greu pentru Biserica noastră să găsească o soluție în această privință. Când cineva are zece soții și i se cere să păstreze doar una și să le alunge pe celelalte nouă, cu care are câte cinci, șase sau chiar zece copii, apare imediat o problemă socială. Copiii din familiile acestor femei spun: „Nu ne veți separa voi, ortodocșii.” Da, problema poligamiei este o adevărată nenorocire. Este o realitate specifică Africii.

De regulă, africanii o practică din motive legate de muncă. Aici, femeia este considerată o resursă, iar poligamia este cea mai gravă formă de desconsiderare a femeii. Nu este doar o exploatare a femeii, așa cum poate o percepe civilizația occidentală, ca pe un simplu obiect de plăcere sau exploatare sexuală, ci și ca pe o resursă agricolă. Aceasta este o practică înrădăcinată în Islam.

Aș vrea să subliniez un lucru: sub nici un chip nu trebuie să facem compromisuri în credința noastră. Romano-catolicii, care au dorit să creeze adepți, iar nu creștini autentici, au încercat să atragă rapid oameni în credința creștină. Rezultatul a fost că nu au acordat importanță acestei probleme a poligamiei. Din păcate, deși mulți au devenit creștini catolici, nu au renunțat la poligamie. Ei se pot căsători cu o femeie în biserică, dar continuă să aibă cinci, șase sau chiar zece soții în afara căsătoriei, iar acest lucru nu a fost gestionat corect de catolici pentru a sprijini formarea unei familii creștine. Astfel, nu există un adevărat model de familie creștină.

De aceea, pentru ca misiunea ortodoxă să poată crește, este nevoie de educație. Este necesară înființarea de școli creștine. Trebuie să avem elevi și tineri creștini care vor forma familii creștine. Cuviosul Cosma Grigoriatul, Apostolul din Zair, și Părintele Hariton Pnevmatakis din Kananga au construit biserici, școli, clinici și case preoțești ca parte a misiunii lor. Acesta este modelul misionar. Am ajuns astfel să avem 500 de școli și chiar o universitate ortodoxă în Congo. Tradiția ortodoxă din Congo este bogată. Mulți misionari de acolo au fost monahi athoniți, care au transmis autentica spiritualitate athonită către populația locală. Acest spirit i-a ajutat să reziste magiei și altor influențe negative, conducându-i la pocăință și spovedanie.

Iată și altă problemă cu care mă confrunt în păstorirea fetelor noastre ortodoxe din Africa. Multe se căsătoresc cu musulmani. Ce pot să fac eu? Organizez tabere de vară. În aceste tabere invit elevi de la școlile generale și licee, atât băieți, cât și fete. Și le spun fetelor: „De ce vreți să vă căsătoriți cu musulmani? Doar pentru că au o poziție socială mai bună și mai mulți bani? Nu vă gândiți că veți deveni una dintre cele cinci sau zece soții ale acelui musulman? Că veți fi abuzate sau chiar abandonate pe stradă?” Iar băieților ortodocși le spun: „De ce lăsați fetele noastre să se căsătorească cu musulmani?” Nu încerc să fac aranjamente matrimoniale, dar încerc să-i învăț importanța pregătirii pentru căsătorie. Biserica trebuie să sprijine familiile creștine, pentru că doar astfel Ortodoxia va avea un viitor. În Tanzania, de exemplu, căsătoria religioasă este recunoscută și drept căsătorie civilă, ceea ce este un lucru pozitiv. Totuși, înainte de căsătoria religioasă, trebuie să aibă loc căsătoria tradițională africană, în care mirele oferă familiei miresei un dar – bani, o vacă, oi sau bunuri materiale. Am întâlnit cupluri care trăiesc împreună de zece ani, au șapte copii, dar nu au nici o căsătorie religioasă, nici căsătorie tradițională. Acestea sunt probleme pe care Biserica trebuie să le rezolve, împreună cu relația oamenilor cu Dumnezeu, relațiile dintre ei și rolul lor în comunitate.

De aceea, după cum puteți înțelege, Biserica noastră din acea regiune are de rezolvat multe probleme, începând cu relația oamenilor cu Dumnezeu, relațiile dintre ei într-o comunitate și prezența acestei comunități bisericești în cadrul unei societăți mai largi, care include musulmani, catolici și protestanți. Un lucru este însă cert: există o căutare a Ortodoxiei aici. După Primul Război Mondial, autoritatea albilor a început să se prăbușească. Europenii – coloniștii și misionarii lor, englezi, francezi, germani și americani – vorbeau despre pace și unitate, încercând să împiedice războaiele între triburi și să subjuge aceste popoare. Dar, în timpul războiului, când germanii și ceilalți europeni s-au luptat între ei și i-au implicat și pe africani în conflicte, africanii au început să se întrebe: „Dacă ei pot crea state și biserici, de ce să nu putem și noi?”

Acest lucru a dus la o întrebare crucială: africanii i-au confruntat pe europenii catolici și protestanți spunând: „Când ați venit, ne-ați adus Evanghelia. Am citit și noi Evanghelia și am constatat că voi nu o respectați. Trăiți contrar Evangheliei. Este imposibil ca voi să fiți creștini.” Această observație a deschis calea către următoarea întrebare: „Unde este Biserica pe care a întemeiat-o Hristos?” Atunci, unii greci din Uganda au răspuns: „Noi suntem, ortodocșii. Ortodoxia este Biserica pe care a întemeiat-o Hristos.” Și astfel s-a dezvoltat treptat misiunea ortodoxă în Africa. Misiunea în Africa este o întreagă poveste a lucrării minunate a lui Dumnezeu și un răspuns al omului la chemarea Lui. Interviu realizat de Tatiana Petrache

(va urma)

Articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 193 (februarie 2025)

Revista poate fi achiziționată din:

• Platforma digitală – în format digital online
• Magazin România – în format tipărit, cu livrare în România
• Magazin străinătate – în format tipărit, cu livrare în străinătate

De asemenea, te poți abona la revistă, individual (un singur abonament) sau colectiv (până la 10 abonamente la aceeași adresă – reducere de până la 40%) pe un an sau pe șase luni

în format tipărit, cu livrare în străinătate, de AICI

la revista în format digital online, de AICI

în format tipărit, cu livrare în România, de AICI