Cuvântul duhovnicului

 „Mântuiește-te tu și vei mântui lumea!”

de

Când îl asculţi pe Părintele Valerian, ai sentimentul că lucrurile duhovniceşti sunt atât de simple şi uşor de realizat. Dar în spatele acestei simplităţi stă, de fapt, o luptă de ani de zile cu patimile, o luptă cu întunericul pe care duhul lumii îl aruncă asupra minţii noastre ca o pâclă, dincolo de care nu mai vedem, nu mai simţim Adevărul. Ei bine, fericirea este foarte aproape de noi, suntem hărăziţi dobândirii ei în Duhul Sfânt, dar pentru aceasta, după cum ne îndeamnă Părintele Valerian, trebuie să-L urmăm pe Dumnezeu şi nu lumea.(G.F.)

– Părinte Valerian, cu toții ne dorim și căutăm fericirea. De aceea, vă propun să începem discuția de la întrebarea: ce este, de fapt, fericirea?

– Cred că oamenii nu prea știu ce este fericirea; o numim, o căutăm, dar nu cred că știm ce este fericirea, pentru că fericirea, după părerea mea, este starea aceea în care ești desăvârșit scufundat în Dumnezeu, este starea de dumnezeire totală, în care noi am părăsit orice alipire de cele lumești. Cred că aceasta este starea de fericire. Suntem foarte departe de fericire, noi trăim niște stări de bucurie, niște stări de plăcere, dar nu de fericire.

Stările de fericire ni le spune foarte clar Mântuitorul în Predica de pe Munte: „Fericiți cei ce flămânzesc / Fericiți cei săraci cu duhul / Fericiți cei prigoniți”. Astăzi, în afara celui care practică credința, nu cred că cineva poate să înțeleagă ce înseamnă Fericirile acestea. Cum să fii fericit când ești sărac cu duhul? De obicei, prin asta se înțelege a fi prost. Nu se înțelege starea aceasta de libertate pe care o trăiești, în care nu ești captiv patimilor lumești. Aceasta este sărăcia cu duhul.

Din păcate, oamenii asociază fericirea cu starea de bunăstare. Dacă ai de toate, ești fericit. Trăim într-o societate consumeristă. Cum să ne dezlipim de lume și să privim pe verticală, spre Hristos Domnul?

– Da, suntem captivi lumii și uităm că nu putem face nimic fără Hristos. Nimic! Această desprindere de lume se realizează urmând poruncile Lui. A venit acel tânăr la Hristos și i-a spus: „Am împlinit toate poruncile Legii vechi. Ce trebuie mai să fac? – Aruncă tot ce ai și vino după Mine”. Și tânărul s-a întristat și a plecat, pentru că trebuia să renunțe la această falsă bunăstare. Bunăstarea trebuie să-ți aducă bucurie, liniște, trebuie să te odihnească. Bunăstarea din ziua de astăzi nu odihnește. Cu cât am, cu atât vreau mai mult, nu mă mai satur.

Suntem păcăliți, suntem mințiți. În loc de Lumina Care este Hristos, „Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” In 8, 12,am ales întunericul. Nu putem trăi fără Hristos! Nu putem trăi, pentru că El a făcut tot și El este tot. Și dacă-L părăsim, dăm de celălalt, dăm de dracu. Și ne mirăm că ne este rău. De 2000 de ani, poporul român a trăit în post și în rugăciune. Când mai bine, când mai rău, dar niciodată nu L-a părăsit pe Hristos. Exemplu era la sate în special, știm foarte bine, mai ales între cele două războaie mondiale. Intelectualitatea română, aceea de vârf, care s-a făcut remarcată în istoria culturii omenești, a spus clar că nu se poate trăi fără Hristos. Și atunci acesta este starea: „Dacă-L iubesc pe Hristos, atunci am măsură, măsura lucrurilor. Nu mă poate păcăli cel viclean că îmi poate da ceva ce nu are!”

„Am nevoie de taică-meu  și taică-meu nu există!”

Părinte, știm că banii nu aduc fericirea, dar lipsa banilor aduce o stare de întristare, de nesiguranță.

– Pentru că noi ne gândim că banul aduce bunăstare. Nu banul aduce bunăstare. Hristos aduce bunăstare. Am intrat în case de omeni bogați. Pe de-afară palate și înăuntru pustiu, pustiu. Câte un copil rebegit, care umbla cu guvernanta și întreba: „Unde-i mama, unde-i tata?” „Ei sunt la serviciu.” Am vorbit odată la Frăsinei cu vreo 6-7 tineri. Prin 2000 se întâmpla. Veniseră cu motoare puternice de tot, făcând un zgomot amețitor. Au intrat în curtea mănăstirii. Tocmai începuse vecernia. Erau cu creste, colorați la păr. Erau puși pe harță. După o discuție cu ei, în care au văzut că nu-i agresam, că nu mă uitam cu ură la ei, am descoperit că își urau părinții. Exact pentru bunăstarea pe care o aveau. Și unul spunea: „Nu am nevoie de bani. Am nevoie de taică-meu și taică-meu nu există! Și nici maică-mea nu există!”. Avea o stare de revoltă, ca să se răzbune că nu primea dragoste. Și au început să vină la Frăsinei. A doua oară când au venit, nu au mai pornit motoarele, au venit și împingeau la motoare și erau grele când urcau dealul. Și când au plecat nu au pornit motoarele, s-au dus în liniște. Și cât am stat de vorbă? O oră de discuții în care au fost băgați și ei în seamă, au simțit puțină căldură, puțină dragoste, puțină înțelegere. Cu asta se trăiește, nu cu bani.

Părinte, ați vorbit despre acești tineri care erau plini de bani, dar erau nefericiți. Ați cunoscut oameni săraci, dar fericiți?

– Sigur că am cunoscut. Am cunoscut oameni care aveau foarte mulți copii. Eu am trăit într-o familie foarte săracă. Mama mea a ținut pe ea un palton 20 de ani, l-a întors pe toate părțile. Și nu s-a simțit umilită. Și era o femeie frumoasă care provenea dintr-o familie deosebită. Așa au fost vremurile. Dar tot timpul la noi în familie era bucurie. Întotdeauna, când venea cineva, din sărăcia noastră, mama găsea ceva să-i dea să mănânce, că așa era tradiția. Mama punea ce avea pe masă și niciodată nu am flămânzit. Dar nici nu am dorit ce nu puteam obține. Ne-a ajuns ceea ce aveam. Niciodată nu ne-am plâns „ce foame am făcut”. Foame am făcut mai târziu, când eram doi salariați, aveam niște nume și nu găseam nimic, trebuia să mă bat pentru trei gheare de pasăre. Sau să stau cinci ore la coadă pentru un litru de lapte.

– Dar nu erau toți oamenii la fel în jurul dumneavoastră?

– Nu, nu erau toți oamenii la fel. Unii aveau, dar erau foarte închiși. Nu ofereau în jur, deși ar fi putut să dea. Foarte puțini erau cei care aveau, foarte puțini erau și aceia aveau nevoie de noi, de starea aceea de bucurie permanentă. Aveau nevoie de bucuria pe care o aduceam noi. Era ceva ce tulbura totdeauna familia aceea avută, ori o neînțelegere între ei, ori o neînțelegere cu banii, nu le ajungeau și deși aveau, tot se plângeau că nu au. Tot timpul cei care au foarte mult, se plâng că nu au.

„Un dor de Tatăl din Ceruri”

– Cum s-ar tâlcui „fericita întristare” și cum putem noi trăi această stare?

– Cred că este starea aceasta de a te simți departe de Dumnezeu. Știi cine e Dumnezeu, Îi simți mângâierea, din când în când, dacă mergi pe cale, și este o durere, câteodată foarte mare, a depărtării tale de această stare de fericire. Și asta îți dă o tristețe, o tristețe fericită, pentru că știi că mergi spre ceva la care totuși ai acces și că ai putea să atingi acest lucru. Ai putea să-l dobândești, dacă mergi pe calea aceasta, care nu-i ușoară. Despătimirea este foarte grea. Pe cruce dai de Hristos, ești în brațele lui Hristos acolo. El va fi veșnic pe cruce până la a Doua Venire, cum veșnic este pe Tronul ceresc pe care nu l-a părăsit niciodată. Dar pe Cruce accepți să te răstignești, pe Crucea lui Hristos. Cred eu că aceasta este fericita întristare – faptul că știi că starea pe care o trăiești, oricât de bună ar fi aici, nu este aceea pe care o s-o întâlnești dincolo și este un dor. L-aș numi dor, fericita întristare. Este un dor de Tata, un dor de Tatăl din Ceruri.

– Ce ne puteți spune despre bucuria pe care ți-o dă rugăciunea?

– Este o bucurie duhovnicească pe care nu o putem traduce în cuvinte. Atunci când ajungi să te rogi cu lacrimi…, de ce plânge omul în rugăciune? E o durere dulce, este o nădejde foarte mare. Este o iubire foarte mare care nu vine de la tine, care vine din altă parte și Îl descoperi pe Dumnezeu.

– De ce simțim o stare de bucurie, de liniștire după spovedanie?.

– Această stare de liniștire, de curățire, o dă Dumnezeu. Nu o dă preotul. Preotul ascultă numai, este martorul mărturisirii celui care se spovedește. Dar nu uitați că la sfârșit spune un lucru cutremurător: „Iar eu nevrednicul preot și duhovnic, cu puterea care mi s-a dat, te iert și te dezleg, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin!” Te dezleg de ce? De legăturile pe care ți le-ai creat singur cu satana. De patimile care te storc și care te fac să nu vezi frumusețea vieții, îți întunecă mintea, te aruncă în mocirla acestei vieți.

„Pune gândul cel bun!”

-Depinde fericirea de mediul în care trăim?

-Depinde ce alegi, depinde ce îți dorești, depinde la ce te uiți. Dacă te uiți în lume, încearcă să vezi totul cu ochi buni, pune gândul bun, pune gândul bun! Cine nu are ochi buni, va vedea totul cu inima amară. Văd un lucru frumos și mă bucur. „Da, Părinte, văd un lucru frumos și mă bucur, dar văd și mizerii”. „Vezi mizerii, dar știi ce? Atunci a noastră este pocăința” Să spui: „Eu sunt vinovat pentru mizeria asta”, nu: „Ia te uită și pe acela ce a făcut !” Mă rog pentru el. Care sunt poruncile lui Hristos? „Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă”

– De ce nu mai vedem lucrurile frumoase care ne înconjoară?

– Astăzi mi se pare că trăim o stare de frică permanentă și nu acea frică de Dumnezeu, care înseamnă începutul înțelepciunii. Frica de Dumnezeu este începutul înțelepciunii și astăzi ne temem de foarte multe lucruri. În primul rând, ne temem de moarte, neînțelegând că moartea este o întoarcere acasă a sufletului. Ne despovărăm de trupul acesta de care nu prea am avut grijă și ne întoarcem acasă cu ceea ce am lucrat în acest foarte scurt răgaz, pentru veșnicia care ne așteaptă. Ne este frică de moarte, frică de război, frică de ruși, frică de americani, frică de evrei, frică de unguri, frică de boli, frică de taifun, frică de inundații, frică de frig, frică de căldură. Trăim într-o stare permanentă de încordare. În această stare omul nu poate gândi, nu poate coborî mintea în inimă, nu poate avea acea întâlnire pe care ne-o propune Dumnezeu în rugăciune și pe care ne-o propune chiar și în viața de toate zilele. Pentru că omul încărcat de aceste spaime nu are cum să vadă minunăția acestei vieți. Pentru că viața este foarte frumoasă, numai că noi am făcut-o urâtă și nu mai vedem frumusețea primăverii, frumusețea anotimpurilor, splendoarea lor. Trec pe lângă un pom înflorit și mă gândesc cum să câștig mai mult ca să-mi schimb mașina, care e o mașină bună, dar uite că acela are altă mașină și trebuie să am și eu o mașină ca a lui. Sau am văzut o țoală care e foarte frumoasă și mi-o doresc neapărat, eu având un dulap plin de țoale. Meschinării care întunecă bucuria acestei vieți.

Părinte, cu toții avem momente de întristare, de akedie. Cum să transformăm aceste stări sufletești în stări de bucurie, de nădejde?

Este greu, este greu, pentru că, mai ales starea asta de akedie este urmare a unor fapte pe care le-ai făcut, a unor gânduri, mai ales gânduri pe care le-ai primit și ele s-au statornicit în capul tău. Pune gândul cel bun, nu te mai uita la televizor, nu te mai uita la nenorocirile care sunt, nu mai pleca urechea la politică, pentru că nu o să înțelegi nimic. Pune acolo genunchiul și roagă-L pe Dumnezeu să pună El liderul. Tu poți fi păcălit oricând. Dac-ar exista libertate, într-adevăr… dar există libertate? Cum să existe libertate? „Mântuiește-te tu și vei mântui lumea!”, îmi spunea, Dumnezeu să-l așeze împreună cu toți sfinții, Părintele Ilarion Argatu, când l-am întrebat: „Ce să facem, ce să facem, cum să nu mai fie partide, cum să fim toți laolaltă?”. Și a spus: „Politic, gata, nimic, s-a terminat!”. Și după aceea mi-a spus: „Mântuiește-te tu și vei mântui lumea!”. Este o stare de frică care ne domină, este o frică permanentă. Nu poți să gândești, nu poți să te rogi în frică. De ce? Pentru că cel care tot timpul șoptește ceva, diavolul, e în capul tău și îți aduce argumente, pentru că-ți folosește logica și rațiunea care sunt căzute. Inteligența noastră este gata, terminată.

Ne zic că avem nevoie de inteligență artificială. Cum să am nevoie de inteligența artificială? Smartphone-ul. Păi ce, telefonul e mai deștept decât mine? Sigur că este mai deștept, pentru că nu mai știu tabla înmulțirii, am ajuns în clasa a X-a și nu știu tabla înmulțirii. Și atunci trebuie să ne întoarcem la simplitate. Aceste stări de tristețe, de spaimă se biruie cu simplitate, cu post, cu rugăciune, cu mers la biserică, fapte bune, iubirea aproapelui, iertarea. Iertarea aproapelui este atât de grea…

De ce este așa de greu să iertăm?

Pentru că suntem orgolioși, pentru că suntem foarte deștepți, știm tot, absolut tot. Cu ajutorul televizorului, al telefonului știm tot. Nu apuci să deschizi gura, să spui ceva că interlocutorul imediat începe să-ți dea lecții. Și taci din gură, ce să mai zici și tu?

„Îndrăzniți, eu am biruit lumea!”

Cum să ne simplificăm viețile în mod concret?

Nu poți nimic fără Hristos. „Fără de Mine nu puteți face nimic” Ioan 15, 5. Deschidem Evangheliile, le citim, ne rugăm, postim, mergem la biserică, ne alegem un preot duhovnic. Duhovnicul a devenit așa, o haină de vreme rea. Când am nevoie de el, duhovnicul este cel care îmi binecuvintează plăcerile mele. Dacă-i spui unui om dominat de o patimă: „Gata, s-a terminat cu ea. Să nu mai faci cutare lucru!”. „Păi, cum, Părinte? Nu se poate așa ceva!”. „Ba se poate. Hai, măcar să încercăm”.  Lupta cu patimile nu este ușoară, dar lasă televizorul, lasă internetul, pune-te pe citit, pune-te pe rugăciune, pe post, mergi la biserică, să vezi cum toate devin ușoare și nu mai este atât de greu să te desparți de toate lucrurile lumești, de patimile care te domină. Am văzut o rochie superbă. Peste o săptămână, unde-i rochia aceea superbă? Păi, nu mai este la modă. Sfântul Ioan Gură de Aur încă din vremea sa vorbea în omiliile sale de inutilitatea modei.

Când am început să merg la biserică, după luni de rugăciune, mi-a venit un gând: „Doamne, orice, atâta doar să nu Te pierd! Miluiește-mă!” Această rugăciune îmi declanșa frica de Dumnezeu care este începutul înțelepciunii și m-a împins spre citirea Evangheliei, spre rugăciune, spre post, spre fapte bune, spre iertare în special, pentru că eram foarte dornic de răzbunare. Acest gând mi-a adus o liniște deplină sufletului. 

Părinte și acum la finalui discuției, cum să punem început bun, odată cu începutul anului?

Hristos ne-a spus: „Îndrăzniți, eu am biruit lumea!” Ioan 16, 33. Și a biruit-o pentru noi, nu pentru El, căci El este Dumnezeu! Interviu de Ioana Maxim


Articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 192 (ianuarie 2025)

Revista poate fi achiziționată din:

De asemenea, te poți abona la revistă, individual (un singur abonament) sau colectiv (până la 10 abonamente la aceeași adresă – reducere de până la 40%) pe un an sau pe șase luni

  • la revista în format digital online, de AICI
  • în format tipărit, cu livrare în România, de AICI
  • în format tipărit, cu livrare în străinătate, de AICI

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Trackbacks and Pingbacks