Arta de a obține nota 10

Într-o lume în care timpul se pierde pe telefoane și social-media, într-o lume în care tot mai mulți elevi își fac temele rapid cu ajutorul inteligenței artificiale, există încă tineri dornici să învețe, să citească și să fie alături de Hristos. Acești tineri ne bucură și ne dau speranța că lumea nu este încă pierdută. O astfel de tânără este Ana Iordan, care a obținut media 10 la examenul de Bacalaureat. (R.T.)

− Ana, ai fost elevă a Liceului „Nicolae Steinhardt” din București și ai obținut la Bacalaureat una dintre cele douăsprezece medii de 10 din capitală. Pentru început, te rog să ne spui câteva lucruri despre tine.

− Provin dintr-o familie numeroasă, mai am încă cinci frați. Sunt îndrăgostită de tot ce este frumos. Am mai multe hobby-uri, dar, ca fire, sunt o artistă. Sunt pasionată de lectură, artă și acuarelă. Îmi place foarte mult și să scriu. Eu și familia mea locuim în Izvorani; ne-am mutat în afara Bucureștiului acum vreo 14 ani. Părinții mei și-au dorit un alt stil de viață, mai liniștit, puțin mai departe de oraș. Și cred că au reușit să construiască aici o atmosferă frumoasă. Avem în apropiere un lac și o pădure, iar acolo se simte cu totul altă energie.

− Nu a fost greu să faci naveta zi de zi la liceu?

− Ba da, mai ales când traficul era aglomerat. Trebuie să recunosc că la început, cel puțin, mi-a fost greu să mă obișnuiesc. După aceea am început să-mi dau seama că pot folosi timpul petrecut în mașină pentru a face diverse alte lucruri. Învățam uneori, citeam, ascultam muzică, un podcast sau vorbeam cu frații mei. Am încercat să folosesc acel timp în folosul meu și să nu îl mai simt ca pe un timp pierdut în trafic. Cu vremea, chiar ne-am obișnuit cu toții și nu ne mai era atât de greu ca la început.

− Într-o casă plină de copii, spațiul pentru liniște și studiu poate fi limitat. Cum ai reușit să înveți pentru nota 10 la Bacalaureat?

− Acum, uitându-mă în spate, cred că a fost, fără să-mi dau seama, în subconștient, o muncă care a început mai demult. Clasa a noua a fost, să spunem, mai de acomodare; am fost și prima generație de liceu și era și pentru noi totul nou. Dar, ușor-ușor, am început să ne pregătim, fără să ne dăm seama. La română am avut, cred că încă din clasa a șaptea, o doamnă profesoară foarte bună pe care o îndrăgesc și care chiar m-a inspirat; am început, pas cu pas, să învățăm operele, să le citim, să le discutăm și ne-am familiarizat destul de devreme cu materia de la BAC. Iar în clasa a XII-a, în afară de studiul pe care îl făceam acasă, am încercat să mai citesc în mașină, am făcut pregătire la școală încă din clasa a XI-a cu domnii profesori. Iar acasă, cred că am învățat să mă retrag, chiar și dacă era mai gălăgie sau dacă nu era foarte liniște în casă. Cred că mi-am format eu un stil de a învăța chiar și printre jocurile fraților sau diverse alte activități. Dar, atunci când aveam nevoie de liniște, înțelegeau și ei și îmi găseam liniștea.

Să punem și niște cărămizi la formarea noastră!

− Cât este darul lui Dumnezeu și câtă transpirație în această performanță a ta?

− Este, într-o mare măsură, darul lui Dumnezeu. Poate și pentru că profilul pe care l-am ales s-a potrivit foarte bine cu întreaga mea personalitate. Adică am știut dintotdeauna că voi alege un profil umanist. Au mai fost profesori care mă îndemnau să merg spre matematică, dar mi-am dat seama că m-ar împlini mult mai mult să studiez latura aceasta, să fac mai multă istorie, geografie și să citesc mai mult. Mi se pare că profilul umanist îți creează o cultură generală și conectează mai multe discipline care îți oferă o altfel de perspectivă asupra lumii, iar mie asta mi-a plăcut foarte mult.

Așadar, la mine a fost, de mică, o înclinație spre limba română, dar recunosc că a fost nevoie și de muncă. La istorie, de exemplu, a fost foarte, foarte multă materie. Acolo este cu adevărat nevoie să înțelegi diverse evenimente, să le legi între ele și să le asociezi cu anii respectivi. Nu poți să înveți doar date istorice, nume de voievozi sau războaie. Trebuie să gândești, să înțelegi foarte bine relațiile de cauză-efect. Dar și profesorii ne-au ajutat extrem de mult. Au venit în întâmpinarea noastră și a fost o îmbinare armonioasă între ceea ce-mi plăcea și ceea ce a sădit Dumnezeu în mine în mod natural.

− Cum ai învățat să gândești, să faci corelații între evenimente și ani, și să nu înveți mecanic?

− M-am gândit și eu la un moment dat cum mi-am format acest stil de a învăța. Până la urmă, cred că fiecare elev are propriile mecanisme de a reține informația. Unii au, poate, memorie auditivă, alții vizuală, iar alții învață mai mult din clasă. Privind acum în urmă, cred că m-a ajutat foarte mult mediul în care am urmat școala primară. Am fost în clasele I-IV la o școală micuță, privată, de aici de lângă noi, „Școala de la Piscu”. A fost înființată de familia Scripcariu, care și-a dorit să creeze o școală pentru copiii lor într-un sat de olari. Cu timpul, s-au adunat mai mulți copii acolo. Acel mediu, fără să-mi dau seama, ne-a creat tuturor un alt fel de a învăța. În afară de lecțiile teoretice, făceam foarte multe activități în aer liber. Mergeam la ora de biologie în pădure sau ne plimbam pe lângă lac. Am făcut inclusiv lecții de grădinărit, ca o formă de cunoaștere a plantelor și a animalelor. Totul era pe înțelesul nostru. Cred că firescul pe care l-am întâlnit acolo m-a ajutat să nu învăț materiile ca pe o poezie.

− Am înțeles că citești foarte mult. Cum te-a ajutat lectura să-ți dezvolți gândirea?

− Recunosc că în ultima perioadă, odată cu pregătirea pentru Bacalaureat și facultate, n-am mai citit la fel de mult, dar încerc să reiau ritmul în vacanță. Cititul m-a ajutat mai mult decât îmi imaginam. Când eram mică, citeam foarte multă ficțiune, pur și simplu pentru că îmi plăcea. Lectura îmi deschide, în mod clar, noi orizonturi și mă pasionează. Crescând, mi-am dat seama, când scriam la română sau când aveam anumite teme de gândire și creativitate, că îmi era din ce în ce mai ușor să vin cu idei noi sau să leg cuvintele între ele atunci când aveam de formulat ceva. Pur și simplu, nu-mi mai era frică să exprim în cuvinte ceea ce voiam să spun sau să povestesc. Mi-a rămas însă în minte o discuție pe care am avut-o cu doamna profesoară de română, Ruxandra Bălășoiu. Vorbeam cu dânsa la un moment dat, pe când eram încă în perioada în care citeam cărți cu multă acțiune, ușoare, dar frumoase. Mi-a spus ceva care m-a șocat atunci: „Ana, lectura este frumoasă și este normal să ne placă. Dar să nu rămânem doar la această plăcere. Mai mult decât rolul estetic, lectura ne formează și trebuie să ne formeze. Este important, totuși, să punem și niște cărămizi la formarea noastră!” Mi-a rămas adânc în suflet acest cuvânt, iar mai târziu am înțeles exact ce voia să spună: lectura, dincolo de faptul că este frumoasă, trebuie să fie și ziditoare într-un anumit fel. Să nu ne limităm doar la personaje și acțiune, ci să ne ajute să ne descoperim pe noi înșine și să punem bazele unei culturi solide.

− Acum ce citești?

− Recent am avut o perioadă în care l-am citit pe Dostoievski, am încercat să-l aprofundez și tocmai am terminat Însemnări din subterană. Nu reușisem să o citesc până acum, deși este o cărticică mai subțire, și nu se încadrează în rândul marilor romane. Mi-a plăcut foarte mult și pentru că, discutând cu mai mulți profesori de la școală, mi-au spus că este o carte care face tranziția între operele lui Dostoievski scrise înainte de închisoare și cele de după.

− Dacă ai avea posibilitatea, ce ai schimba în sistemul de învățământ pentru a-l face mai performant, dar și mai plăcut pentru elevi?

− Dacă aș putea să schimb ceva în sistemul de învățământ, cred că aș aduce un element pe care l-am găsit la liceul meu, „Nicolae Steinhardt”: îmbinarea teoriei cu practica. De exemplu, fiind un liceu bilingv, am avut ore de istorie și geografie ale Marii Britanii și Statelor Unite, inclusiv literatură americană și engleză, cultură și obiceiuri. Doamna noastră dirigintă, care ne preda aceste ore, a locuit în Marea Britanie, deci este foarte familiarizată cu tot ce înseamnă cultura engleză. Orele cu dânsa au fost cu totul aparte. Mergeam la teatru, ne costumam, încercam să jucăm anumite piese sau fragmente din Shakespeare sau să studiem romane de Jane Austen. Când a trebuit să învățăm despre gastronomia lor, am mers la diverse restaurante. Au fost niște lecții cu adevărat interesante, care ne-au fixat foarte bine informația. Deci, dacă aș putea, asta aș încerca să implementez: mai multă practică, fără a neglija însă partea teoretică, pentru că și aceea este importantă. Am văzut că elevii învață de drag atunci când fac practică.

Realizăm cu toții cât de valoros și de prețios este timpul

− Ana, știi că foarte mulți elevi folosesc inteligența artificială pentru a-și face temele. Tu ai apelat la această practică?

− Recunosc că am mai folosit-o, dar nu cap-coadă. Adică nu am procedat în așa fel încât, având de făcut un referat, să îi cer: „Te rog, generează-mi un eseu cu tema respectivă”. Nu am făcut asta până acum. Știu că este foarte tentant, că se practică tot mai mult și, probabil, în viitor va fi și mai utilizată. Mi se pare că felul în care ne exprimăm, uneori mai stângaci, îi determină pe unii elevi să recurgă la inteligența artificială în căutare de răspunsuri. Este normal până într-un anumit punct, pentru că sunt unele materii la care nu ne descurcăm atât de bine. Și mie, dacă m-ar pune cineva să fac o prezentare la chimie, la matematică sau într-un domeniu în care nu sunt sigură pe mine, mi-ar fi foarte greu. Dar i-aș încuraja pe toți să nu se teamă de micile stângăcii. Chiar și atunci când ne este mai greu să ne gândim la o anumită temă sau ne adunăm cu dificultate ideile, este important să nu căutăm repede răspunsurile de-a gata doar pentru a ne ușura munca și a scrie ceva rapid. Mi se pare că frumusețea omului și profunzimea sufletului său se văd tocmai atunci când este asumat, chiar și acolo unde nu stăpânește totul perfect. Trebuie să încercăm cumva să dăm tot ce avem mai bun, chiar dacă este greu sau simțim că nu ne descurcăm așa de bine pe acel subiect.

− Care crezi că sunt astăzi cele mai mari provocări pentru un tânăr care vrea să ducă o viață frumoasă în Biserică?

− Aș spune că una dintre cele mai mari provocări pentru toți – atât pentru tinerii din Biserică, cât și pentru cei din afara ei – este telefonul. Recunosc că și pentru mine a fost și încă este o provocare pe care încerc să o temperez; încerc să am mare grijă pentru că, din păcate, telefonul îți mănâncă mult timp. Realizăm cu toții, pe zi ce trece, cât de valoros și prețios este timpul. Am constatat că atunci când stăm pe ecran mai mult decât ne-am propus, apare o anumită tristețe, o apăsare, și nu mai avem același chef de viață sau entuziasm de a face lucruri.

Aceasta este una dintre cele mai mari piedici, fiindcă te fură încetul cu încetul. Te poate fura chiar și cu lucruri frumoase: urmărind un canal interesant, conținut legat de viața Bisericii, despre cultură sau sfinți. Totuși, cred că este o graniță foarte fină între ceea ce ne este cu adevărat de folos și locul în care începe pierderea timpului. Secundele trec din ce în ce mai repede și, când ridicăm ochii, ne dăm seama că a trecut mult timp fără să facem nimic din ce ne-am propus. Deci, pentru mine și pentru mulți tineri, telefonul este cea mai mare piedică în calea multor activități frumoase. Este o tristețe de-a mea, deoarece cred că noi, tinerii și întreaga societate, de altfel, ne-am bucura mult mai mult de viață, dacă am reuși să reducem timpul petrecut pe telefon.

În afară de telefon, cred că și anturajul este foarte important, deși în Biserică este ceva mai ușor. Pe mine m-au ridicat foarte mult prietenii mei în perioadele în care eram mai deznădăjduită sau aveam gânduri mai grele. Atunci mi-am dat seama cât de important este să avem alături oameni mai credincioși decât noi, mai aproape de Dumnezeu, care au scopuri nobile, pentru a ne ridica împreună. De unul singur este foarte greu. Ca adolescent, chiar și în Biserică fiind, treci prin perioade de frământări și griji, iar prietenii aleși cu atenție pot face diferența. Cred că Dumnezeu chiar lucrează prin oameni; am observat asta atât la mine, cât și la cei din jur. El ne trimite exact oamenii de care avem nevoie, la timpul potrivit.

Am rămas uimită de-a lungul timpului, de exemplu la olimpiadele la care am participat, cum ne-a adus Dumnezeu împreună. Păstrăm legătura și acum cu mulți dintre ei, ieșim des și avem prietenii strânse. Ne uităm în urmă și vedem cum ne-a ales Dumnezeu, deoarece în alt context probabil nu ne-am fi întâlnit niciodată. De aceea, pentru un tânăr care vrea să trăiască în Biserică, este esențial mediul în care stă, cu cine iese și pe cine alege să-i fie alături.

„Ce ți se pare așa interesant în Biserică?”

− Ai avut și situații în care oamenii ți-au pus întrebări de genul: „Ce caută o fată tânără, frumoasă și deșteaptă în Biserică?”

− Da, deși mai rar. Nu am avut un contact foarte deschis cu oameni care nu merg la Biserică, fiind integrată într-un mediu creștin. La liceul nostru, majoritatea copiilor au fost crescuți în Biserică, așa că nu prea m-am izbit de astfel de situații. Totuși, dacă stau să mă gândesc, s-a mai întâmplat uneori în deplasări sau la olimpiade, unde nu erau toți din Biserică. Am avut diverse discuții și chiar mi-a plăcut să vorbesc cu ei când mă întrebau: „Ce ți se pare așa interesant în Biserică?”.

− Ce le-ai răspuns?

− Am încercat să le povestesc despre copilăria mea și despre faptul că părinții mei m-au crescut în acest spirit, lucru care a avut un rol clar în parcursul meu. Le-am explicat însă că, dincolo de educația primită în familie, la un moment dat, pe măsură ce crești, trebuie să depui și tu un efort personal pentru a-L cunoaște pe Dumnezeu și a te apropia de El. Ca tânăr, în situații grele sau când nu știi ce să alegi în viață simți nevoia de sprijin. Le-am spus că în Ortodoxie Dumnezeu se simte ca o persoană reală care este lângă tine, ca un prieten adevărat. Asta am încercat să le transmit: „Mergeți la Biserică, încercați să vă apropiați de oamenii care Îl iubesc pe Dumnezeu și vedeți ce simțiți”. Vorbind cu ei, le explicam că nu avem deloc o credință rece sau separată în care noi trăim pe pământ, iar sfinții și Dumnezeu sunt undeva sus, ca două lumi diferite care nu se intersectează. În Biserică am întâlnit o apropiere și o căldură pe care doar aici le putem găsi cu adevărat. Hristos, sfinții și îngerii sunt foarte aproape de noi; sunt prietenii noștri și ne sunt mult mai aproape decât am crede.

(va urma)

Interviu realizat de Mihaela Raluca Tănăseanu

Articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 212 (septembrie 2026)

Revista poate fi achiziționată din:

• Platforma digitală – în format digital online
• Magazin România – în format tipărit, cu livrare în România
• Magazin străinătate – în format tipărit, cu livrare în străinătate

De asemenea, te poți abona la revistă, individual (un singur abonament) sau colectiv (până la 10 abonamente la aceeași adresă – reducere de până la 40%) pe un an sau pe șase luni

în format tipărit, cu livrare în străinătate, de AICI

la revista în format digital online, de AICI

în format tipărit, cu livrare în România, de AICI