Dumnezeu este permanent lângă noi și în noi

Câtă delicatețe, câtă dragoste și durere aflăm în cuvintele Sfântului Sofian, cuvinte izvorâte din experiența, din jertfirea pentru Dumnezeu a întregii sale vieți. Sunt cuvinte vii ale unui om care nu a murit, ci s-a mutat la viață și ne ascultă rugăciunile și se roagă pentru noi. Un sfânt pe care mulți dintre noi l-au cunoscut, dar câți dintre noi îi urmăm calea? (Virgiliu Gheorghe)

− Părinte, cum să ne rugăm cu evlavie?

− Rugăciunea făcută cu evlavie, cu inimă curată, cere o anumită pregătire, cere supravegherea simțurilor noastre. Moise Prorocul n-a putut să se apropie de rugul aprins de pe Sinai decât după ce și-a scos încălțămintea, întrucât Dumnezeu l-a atenționat că în fața lui se află un „pământ sfânt” ^{cf. Ieșirea 3:5}. Aproape orice loc unde ne rugăm este sfânt, deoarece Dumnezeu este de față în chip tainic. Să ne străduim ca, înainte de a începe rugăciunea, să izgonim din inima noastră orice gând pătimaș! Este folositor să acordăm rugăciunii și inimii noastre cinstea cuvenită și, astfel, să-L ascultăm pe Mântuitorul, Care ne îndeamnă: „Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta și, închizând ușa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, și Tatăl tău, Care este în ascuns, îți va răsplăti ție” ^{Matei 6:6}. Cămara este inima, iar simțurile sunt ușa. De aceea, ele trebuie bine zăvorâte, căci prin acestea vine sminteala din timpul rugăciunilor noastre.

Rugăciunea trebuie făcută cu stăruință, după cum avem multe exemple în Sfânta Evanghelie. Să ne aducem aminte de acea femeie păgână, acea cananeancă ce striga disperată în urma Mântuitorului ca să-i vindece fiica îndrăcită! Deși Mântuitorul pare că nu o aude, până la urmă îi vindecă fiica și încă de la distanță. Să ne aducem aminte de Bartimeu, acel orb din Ierihon! Lumea îi cerea să tacă, dar el, dimpotrivă, striga și mai tare. Iar Iisus, Care l-a auzit, i-a tămăduit orbirea.

Ce trebuie să-I cerem lui Dumnezeu

− Sunt destul de multe cazuri când Dumnezeu nu împlinește rugăciunile noastre. Din ce motiv?

− Pentru că mulți se roagă numai cu buzele, iar mintea lor colindă pretutindeni. Ne zboară atenția de la cuvintele rugăciunii. Mântuitorul nostru îi mustră pe cei care au o astfel de rugăciune, zicând: „Poporul acesta Mă cinstește cu buzele, dar inima lor este departe de Mine” ^{Matei 15:8}. De asemenea, Dumnezeu nu ne ascultă rugăciunile atunci când, fără să ne dăm seama, cerem ceva păgubitor pentru propria noastră viață. Astfel, o persoană pe care o cunosc, fiind în închisoare, cerea mereu să fie scoasă la muncă, tot în închisoare, însă la muncă, afară, sub cerul liber. Pentru că viața în celulă devenise foarte grea și insuportabilă. Dumnezeu amâna mereu răspunsul la cererea lui. Mai târziu, s-a convins însă de ce nu-i era ascultată rugăciunea: mulți dintre cei care plecaseră la munca câmpului – sub presiunile închisorii, la muncă silnică – au murit acolo, în baltă sau la câmp, ori în deltă. Iar mulți – aproape toți – dintre cei care au rămas în viață s-au întors bolnavi la celulele lor. Așadar, Dumnezeu nu i-a ascultat cererea atunci când se ruga, pentru că putea să moară acolo. Așa se întâmplă în unele cazuri atunci când Îi cerem un lucru lui Dumnezeu și nu-l primim. Dumnezeu, Care cunoaște precis tot cursul vieții noastre de când ne naștem și până când murim, știe ce ne trebuie și ce nu ne trebuie, ce ne este de folos și ce ne este potrivnic nouă.

De aceea, prin atotștiința și atotînțelepciunea Lui, face așa cum este mai bine pentru viața noastră. Chiar păcătoși cum suntem, Dumnezeu tot ne iubește și ne vrea binele. Și, în anumite împrejurări, Dumnezeu vrea să ne ajute fără a ne asculta rugăciunile care sunt păgubitoare pentru sufletul nostru. Ce trebuie să-I cerem lui Dumnezeu în rugăciunile noastre? Pentru că mulți cer lucruri netrebnice.

Să-I cerem sănătate trupească și sufletească, să-I cerem luminarea minții și înțelepciune, pentru a nu greși calea către Dumnezeu, să-I cerem bunătate sufletească și smerenia inimii. Să-I cerem dreaptă socoteală în tot ceea ce facem. Să-I cerem să dobândim cu adevărat convingerea că, atunci când vom muri, vom da seamă înaintea Judecății lui Dumnezeu de felul cum ne-am rânduit viața pe pământ. Să-I cerem râvnă pentru citirea Sfintelor Scripturi, pentru înțelegerea lor și pentru împlinirea poruncilor lui Dumnezeu. Să-I cerem lui Dumnezeu ceea ce este vrednic de El și ceea ce El și numai El ne poate da: să-I cerem harul Duhului Sfânt și mântuirea sufletelor noastre. Să-I cerem marele dar de a ne vedea păcatele. Să-I cerem ajutor ca în toată viața noastră să căutăm mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui. Acestea toate să I le cerem lui Dumnezeu în rugăciunile noastre.

−În condițiile actuale de viață, cum putem primi darul Rugăciunii inimii, știut fiind că împrăștierea minții la creștinii de astăzi este mult mai mare decât a celor de odinioară?

− Viața de astăzi este zbuciumată, fără astâmpăr, o viață plină de mișcare. Însă această rugăciune este foarte scurtă. Rugăciunile pustnicilor erau niște rugăciuni de toată ziua și de toată noaptea. Spune un sfânt din Filocalie că se ruga de dimineață până seara și, când obosea rugându-se, citea toată Sfânta Scriptură. Viața lui era o viață angajată permanent în legătura cu Dumnezeu. El avea o rugăciune statică, o rugăciune care îl obliga să stea pe loc. Pentru viața modernă, parcă Dumnezeu a rânduit special această rugăciune scurtă: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”, sau măcar la limita rezumatului acesteia: „Iisuse, miluiește-mă!” Oricât de grăbiți am fi în viața aceasta de toate zilele – poate suntem la lecții, poate ascultăm un curs la universitate sau suntem la atelier, ori în fabrică, sau pe drum, sau comunicăm cu cineva – putem spune destul de des: „Iisuse, miluiește-mă!” Pe de o parte, spunem „Iisuse” – Dumnezeu cu toată Împărăția Lui, Care luminează planul acesta al vieții noastre creștine și, pe de altă parte, „miluiește-mă” – care reflectă starea noastră de jos, de mizerie, de necazuri în care ne aflăm deseori. Măcar aceste cuvinte să le rostim de-a lungul vieții.

Această scurtă rugăciune se poate rosti cât de des, oricât am fi noi de ocupați. Am cunoscut un rugător al inimii, despre care știu precis că se ruga neîncetat. Când vorbea, de exemplu, despre niște lucruri foarte importante din viața lui, trăite în timpul Revoluției bolșevice rusești, inima lui se ruga; rugăciunea coborâse în inimă. Și când coboară această rugăciune în inimă, așa cum respirăm, tot așa ne rugăm. În concluzie, putem spune că în viața modernă, cu toată graba ei și cu tot neastâmpărul nostru, ne putem hrăni din această rugăciune într-un chip cu adevărat mulțumitor.

− Ce să fac dacă am inima împietrită și nu simt nimic când spun rugăciunea?

− Să ne căim pentru acest pustiu în care ne aflăm; acolo fiind, în rugăciune. Să ne căim înaintea lui Dumnezeu și să spunem: „Doamne, sunt ca un pământ fără de apă, pustiu și nelucrat” – cum spune psalmistul ^{Psalmul 62:3}; „Ajută-mă! Coboară harul Tău peste inima mea însetată de Tine!” O rugăciune particulară, personală, se poate face atunci, pe loc, în taina inimii tale. Este necesar și un examen de conștiință; sunt anumite necazuri, avem anumite motive pentru care suntem împietriți. De obicei, păcatele noastre ne împietresc. Am făcut niște lucruri rele, avem niște oameni pe care nu-i putem ierta și, astfel, peste inima noastră este un înveliș gros de împietrire, din cauza urii împotriva aproapelui nostru. Să ne rugăm să sfâșie Dumnezeu acest văl, să ne deschidă iarăși inima spre ce este folositor și să o facă impermeabilă la toată grija cea lumească. Această căință pentru păcatele noastre și această rugăciune tainică de pocăință către Dumnezeu pot să sfâșie vălul de împietrire și de nesimțire de care suntem cuprinși.

Rugăciunea creștea în mine ca un foc

− Cum ați îndurat suferința în perioada detenției?

− Suferința o priveam ca pe un canon pentru păcatele mele.Am fost închis în temnițele comuniste și numai Dumnezeu știe câtă nedreptate era acolo, câtă ură, câtă răutate… Parcă nici nu poți descrie în cuvinte. Oriunde îți întorceai privirile, era numai ură. Dar, cu mila lui Dumnezeu, puteam să mă rog și eram atât de liniștit! Atunci când eram mai chinuit, încercam să nu mă revolt, să nu cârtesc. Mă gândeam așa: „Hai să-mi amintesc cu ce am greșit eu față de Dumnezeu, de pătimesc acum aceste nedreptăți”. Și mă gândeam la niște păcate ale mele, pe care le știam numai eu și Dumnezeu, iar suferința o priveam ca pe un canon pentru păcatele mele și nu mă revoltam. Un canon pe care l-am acceptat cu toată libertatea interioară. Mă gândeam că și eu sunt rău, și păcătos, și că am greșit în fața lui Dumnezeu; mă gândeam că, poate, sunt mai rău decât toți gardienii la un loc. Mă gândeam că, poate, dacă eu aș fi fost mai bun, nici ei n-ar mai fi fost atât de răi; așadar, și eu eram vinovat pentru răutatea lor. Când cugetam în acest fel, nu mai simțeam pic de revoltă în inimă, îi iertam pe toți și mă puteam ruga pentru ei. Aproape că nu mai simțeam suferința pe care mi-o pricinuiau.

Vă spun drept că, atunci când puteam să fac toate acestea și să mă gândesc la păcatele mele, simțeam în inimă o bucurie așa de mare, și o pace, și o bogăție de iubire, că parcă zburam… deși eram în pușcărie… În temniță am îndurat umilințe foarte mari, cu gândul la Dumnezeu, la păcatele mele și la suferințele oamenilor. Niciodată nu auzisem niște cuvinte atât de murdare, până ce am ajuns în pușcărie. Gardienii vorbeau foarte vulgar, în special cu preoții. Ne loveau cu ce apucau: cu mâinile, cu picioarele… Nu le ziceam nimic. Mă gândeam că așa merit, pentru păcatele mele, iar rugăciunea creștea în mine ca un foc. Unii dintre deținuții politici îmi spuneau indignați: „De ce nu le ziceți nimic, părinte, acestor nesimțiți?”. Eu tăceam și simțeam că, dacă le-aș fi răspuns gardienilor, rugăciunea s-ar fi oprit. Eram zăvorâți într-o celulă mică, înghesuiți cumplit, cu tineta deschisă, cu aerul infect, cu miros de closet permanent, cu becul aprins zi și noapte. Eram supravegheați tot timpul prin vizetă. Mâncarea era foarte puțină și mizerabilă. Eram vlăguiți trupește, nu aveam aer, devenisem albaștri. În temniță puteam fi omorâți într-o zi de zeci de ori. Atunci I-am promis Bunului Dumnezeu că, dacă voi putea să spovedesc din nou în libertate, nu va pleca nimeni de la mine nepovățuit spre bine, neajutat și fără să fie ascultat în toate greșelile lui. Noi am suferit pentru ca voi, cei care alergați acum la Biserică, să fiți în pace cu toată lumea. Vă spun cu toată sinceritatea: eu cred, din toată ființa mea, că Dumnezeu este bun! Am simțit asta dintotdeauna.

Esența scopului vieții: a trăi în Duhul lui Dumnezeu

De când sunt așa cum mă vedeți și cum mă știți, o singură mângâiere mare am: dreptatea lui Dumnezeu. Niciodată nu m-am poticnit în această stare de boală. De atâta vreme bolnav, aproape opt sau nouă luni, nu am simțit totuși nici un fel de poticnire sufletească, dimpotrivă, am simțit o liniște desăvârșită, aș putea spune, în Dumnezeu. Vreau să vă îndemn și pe dumneavoastră să vă străduiți să dobândiți această pace. Există la Dumnezeu această metodă: când vrea El și când ne învrednicim și noi, avem ajutorul Lui permanent. Atunci când începem să ne rugăm cu pocăință, niciodată nu ni se pare că suferința noastră este mai grea decât a altora și totdeauna avem această liniște – că Dumnezeu este cu noi și ne ajută în orice împrejurare, oricât de grea ar fi ea pentru fiecare dintre noi. Așa încât vă îndemn cu sinceritate, din toată inima, să aveți această încredere că Dumnezeu este permanent lângă noi și în noi, și ne ajută, și ne mângâie, și ne întărește! E prezent în viața noastră așa cum noi nici măcar nu bănuim. Duh este Dumnezeu și în fiecare inimă creștină învie Dumnezeu.

− Sfântul Siluan Athonitul ne spune că noi nu suntem smeriți și, de aceea, ne chinuim pe noi înșine și îi chinuim și pe cei care trăiesc împreună cu noi.

− Sfântul Siluan a scris o carte care circulă mult în lumea creștină. Când am citit-o, am simțit cum m-am luminat. Se găsește în această carte însăși esența scopului vieții: a trăi în Duhul lui Dumnezeu. Așa cum spune el, dacă trăim această smerenie și această dragoste și această bunătate la care ne îndeamnă Mântuitorul, noi înșine − fiecare dintre noi − suntem mulțumiți, plini de viață, plini de doriri bune, avem râvnă pentru a munci și avem relații personale cu ceilalți oameni, întemeiate pe dragoste. Dacă nu urmăm calea lui Dumnezeu, ne purtăm ca niște dușmani unii față de alții. Sunt în familiile noastre persoane care, de douăzeci sau treizeci de ani, nu-și vorbesc, deși provin din aceeași mamă și din același tată. Sunt persoane care nu s-au spovedit și nu s-au împărtășit de foarte mulți ani. Nu se poate ca în asemenea vase de lut, mânjite de toate păcatele, să rodească smerenia sau fapta cea bună. Trebuie întâi curățit de patimi trupul nostru – acest vas de lut. Asta suntem noi. Pentru acest lut al nostru facem totul în viață, până și sacrilegii. Facem totul ca să fie bine întreținut acest vas de lut din care, într-o bună zi, cedează ceva. Iar acest aparat extraordinar de bine meșteșugit, alcătuit de Dumnezeu, această mașină unică − mai presus de orice mașină sofisticată din lume – se stinge, se topește și aleargă la ea șobolanii, șerpii și toate jivinele pământului ca să se hrănească cu ceea ce noi, cu prețul vieții noastre, am adunat și am pus în acest cort de lut, în acest trup omenesc. Nu sunt pentru defăimarea trupului omenesc, pentru că acesta poartă întru el harul lui Dumnezeu, poartă Sfânta Treime. Trupul acesta pe care-l purtăm toată viața, pe toate străzile, va învia împreună cu sufletul nostru la Judecata Universală, vor avea împreună o viață în veșnicie. Așa încât trupul nu trebuie urgisit; el are nevoie și de asceză, dar trebuie să fie și îngrijit, să fie curat, să fie sănătos. Așa să străbatem această viață pământească, ținând seama și de trup, și de suflet, însă trupul să fie pe al doilea plan.

De obicei, nu ne obosește niciodată necontenita trudă și alergare după cele de trebuință pentru îndestularea trupului. Pentru asemenea preocupări găsim și timp, și bani, și energie, și bună dispoziție. Când însă este vorba despre cele necesare pentru suflet, ne apar în cale mii de piedici. Nu avem timp să mergem la biserică și nici măcar să ne aplecăm ochii asupra unei pagini din Cartea Sfântă. Nu avem bani ca să-i ajutăm pe cei lipsiți care au nevoie de ajutorul nostru și nu avem nici energie, nici voință pentru a ne împotrivi ispitelor și patimilor care ne asaltează. Ne alarmăm la cel mai mic semn de boală a trupului și îndată alergăm la doctori, după leacuri, dar suntem nepăsători la tremurul și la suferința sufletului slăbănogit de nehrană și lăsat în paragină! Ne întristăm foarte mult când pierdem o sumă de bani, un petic de pământ, o haină sau un prieten bun, dar nu ne sinchisim defel când ne pierdem sufletul, întinându-l cu noroiul minciunii, al răutății și al desfrânării, al beției și al tuturor patimilor omorâtoare de suflet! Dar, cu cât vom neglija, vom uita sau vom disprețui mai mult nevoile sufletului, cu atât viața noastră va fi mai zbuciumată și mai nefericită. Ca să nu ajungem așa, trebuie să ne rezervăm măcar o parte din energia și din puterile noastre de muncă, din agoniseala și din timpul nostru, din ostenelile și din zbuciumul nostru, pentru sărmanul suflet, pentru comoara aceasta tăinuită și nevăzută, ascunsă de Dumnezeu înlăuntrul ființei noastre. Să ne aducem aminte de el cât mai des. Să-l eliberăm, pe cât se poate, de robia nedreaptă și apăsătoare a trupului și a grijilor pătimașe. Să-i dăm înapoi dreptul de întâietate, rangul de cârmaci și de centru al ființei noastre, al vieții și al preocupărilor noastre.

Să-l ferim − mai ales − de tina păcatelor, căci sufletul este chipul lui Dumnezeu în noi. Purtăm în noi Icoana Lui. Iar când păcătuim, este ca și când aruncăm Icoana lui Dumnezeu în noroi. Să ne curățim sufletul prin baia lacrimilor lăuntrice ale pocăinței și ale mărturisirii adevărate; să-l hrănim cu lumina cunoștințelor folositoare, cu simțămintele curate de milă, de dreptate și de iubire ce înnobilează inima; să-l îmbărbătăm cu voința dârză de a face numai binele, voință care oțelește caracterul; să-l întărim cu rugăciunea care ne pune în legătură cu Dumnezeu; să-l hrănim cu hrana cerească a Sfintei Împărtășanii care ne unește pe deplin cu Hristos, Mântuitorul nostru.

Să ne îngrijim trupul dându-i cele de trebuință într-o așa măsură încât să nu-i deșteptăm și să nu-i aprindem poftele cele rele. Să medităm asupra faptului că toate trec, toate curg, iar noi, odată cu ele, străbatem drumurile vieții. Precum toamna se despoaie copacii de frunze și seva lor începe să se împuțineze, așa și viața noastră scade în fiecare an, în fiecare lună și în fiecare ceas. Floarea tinereții se veștejește, lumina bucuriilor pământești se stinge, bătrânețea cea grea se apropie, prietenii mor, cei de aproape se depărtează și ne părăsesc… Mormintele celor dragi zac fără de glas, doar sufletele unora dintre morții noștri au ajuns în mâna lui Dumnezeu. Așa trece viața noastră, așa trece fiecare dintre noi, ca o umbră pe fața pământului, până când nu ne mai vede nimeni, până când aproape toți ne uită, ajungând niște morți uitați de orice inimă… Drept aceea, să ne sfințim viața prin Sfintele Taine lăsate de Dumnezeu oamenilor! Să trăim în bună înțelegere unii cu alții! Să nu ne bârfim între noi, să nu ne înșelăm unii pe alții, să nu ne invidiem și să nu ne urâm unii pe alții, ci, dimpotrivă, să ne sârguim a trăi ca frații, știind că suntem cu toții fii ai Aceluiași Părinte Ceresc pe Care Îl numim Tatăl nostru!

Din Sfântul Cuvios Mărturisitor Sofian de la Antim, „Smerenia și dragostea, însemnele trăirii ortodoxe” (Editura Basilica, București, 2025)

Selecție realizată de Ioana Maxim

Articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 212 (septembrie 2026)

Revista poate fi achiziționată din:

• Platforma digitală – în format digital online
• Magazin România – în format tipărit, cu livrare în România
• Magazin străinătate – în format tipărit, cu livrare în străinătate

De asemenea, te poți abona la revistă, individual (un singur abonament) sau colectiv (până la 10 abonamente la aceeași adresă – reducere de până la 40%) pe un an sau pe șase luni

în format tipărit, cu livrare în străinătate, de AICI

la revista în format digital online, de AICI

în format tipărit, cu livrare în România, de AICI