„Am o obligație ca artist”

Lumea arată diferit prin lentila camerei și, mai ales, prin ochii unui regizor. Preocupat de mișcările cele mai fine ale sufletului omenesc, Hadzi-Aleksandr Durović le înfățișează publicului într-o manieră distinctă, sensibilă și problematizantă, așa cum am avut ocazia să descoperim cu ocazia Festivalului de Film Creștin „Quo Vadis”, desfășurat la Iași, în noiembrie 2024. În cadrul evenimentului, au fost proiectate trei filme ale regizorului sârb: „După cântatul cocoșului”, „Doar iubirea ne mai poate salva”, și „O cruce în Deșert”, cel din urmă fiind un lungmetraj inspirat din viața Sfintei Parascheva, primit cu mare entuziasm de publicul internațional și premiat în cadrul a numeroase festivaluri de film din întreaga lume. Am avut bucuria de a împărtăși cu Aleksandr Durović povestea acestui proiect și viziunea din spatele lui. (E.T.)

– Cum a apărut ideea unui film despre Sfânta Parascheva?

– În familia mea, avem o legătură deosebită cu Sfânta Parascheva de mulți, mulți ani. Acum 23 de ani, mama mea a scris o carte despre Sfânta Parascheva, un roman, și am trăit însoțiti de această poveste de atunci. Când eram în al doilea an de facultate, am realizat o carte audio, mai degrabă o dramă radiofonică bazată pe roman. Am avut 15 actori care au interpretat personajele din carte și am făcut-o cu efecte sonore, cu muzică, încercând să dau viață cu adevărat acestei povești în format audio. Câțiva ani mai târziu, i-am spus mamei că pe baza cărții ar ieși un film grozav. Dar, desigur, eram încă student, nu mă puteam gândi la un proiect atât de mare. Am vrut să fac altceva ca prim film, și am făcut un film bazat pe povestirile mele scurte. Dar m-am gândit mereu la posibilitatea de a face un film despre Sfânta Parascheva. Iar în 2016, am întrebat-o pe mama dacă este dispusă să lucreze împreună cu mine la adaptarea romanului într-un scenariu de film.

– Ați scris împreună scenariul filmului?

– Da, am scris împreună scenariul regizoral. Ea a fost, într-un fel, temătoare, pentru că știa că este un proiect foarte mare și complicat. După ce am terminat scenariul, primul lucru pe care l-am făcut a fost să căutăm finanțarea, să strângem bani. Și a fost o sarcină foarte lungă și grea. Dar, în cele din urmă, am găsit un co-producător iordanian, în deșertul iordanian unde a locuit Sfânta Parascheva. După aceea, am primit sprijin din partea Centrului de Film din Serbia și a Ministerului Culturii. Și, desigur, dintru început am avut binecuvântarea Bisericii Ortodoxe Sârbe și a Patriarhului nostru. Și, într-un fel, a fost un drum foarte, foarte lung. Dar, după ceea ce am văzut din reacțiile publicului, cred că am făcut o treabă destul de bună.

În perioada realizării filmului, am venit la Iași de trei ori. Și m-am simțit foarte binecuvântat.  Spun asta mereu – acesta nu este filmul meu, este filmul Sfintei Parascheva, eu mi-am făcut doar meseria de regizor. Și chiar simt asta. Așa cum acel roman a schimbat viața și cariera mamei mele, cred că filmul „O Cruce în deșert” o va schimba și pe a mea.

„Am simțit că sfânta este cu noi”

– Ne puteți relata câteva momente în care ați simțit harul Sfintei Paraskeva?

– Da, ei bine, când am terminat scenariul, am venit aici pentru a-i cere sfintei binecuvântare. Și am mers la moaște și am stat în Iași câteva zile. Și am simțit o încredere statornică în toată această perioadă, nu m-am gândit nicio secundă că nu vom reuși, că nu vom face filmul. Era ca și când ne-ar fi împins vântul din spate, am știut că sfânta este cu noi. Și în timpul filmărilor – filmările au durat 30 de zile și s-au desfășurat pe parcursul a doi ani – am filmat în 2018 în Serbia și apoi în 2019 în deșertul iordanian. Și în acele medii aspre am întâmpinat dificultăți, cu temperaturi ridicate, și aveam la dispoziție doar 16 zile într-un deșert pentru a filma totul. Dar chiar am reușit fără nicio problemă. Întreaga echipă și distribuția, știam asta, am simțit; am simțit cu adevărat că ea este prezentă în acea perioadă și că ne-a ajutat, pentru că de fiecare dată când ne aflam într-un impas, minunea de care aveam nevoie se întâmpla.

La început, când nu dispuneam încă de bani, aveam o casă în Muntenegru pe care am vrut să o vindem, dar nimeni nu a vrut să o cumpere ani de zile. Apoi, în 2019, un căpitan de vas a văzut anunțul, ne-a sunat și ne-a spus că vrea să cumpere casa. Iar o parte din acei bani au fost folosiți la finalizarea filmului, desigur. Cred că nu este doar o coincidență. Mai multe lucruri de acest fel s-au întâmplat. Așa că am știut de-a lungul întregului drum că avem acest tip de sprijin din partea sfintei Parascheva. 

– Cum vă reprezentați frumusețea în arta cinematografică modernă? A fost o discuție de dimineață despre ochiul regizorului, care trebuie să fie, ca un obiectiv de cameră. Așadar, ce vedeți prin obiectivul camerei și ce aduceți la lumină pentru ca spectatorul să vadă?

– Am avut norocul sau ghinionul să fiu și director de imagine pentru filmul meu. Așa că am filmat toate acele peisaje frumoase din deșertul iordanian. Există două tipuri de frumuseți: există frumusețea interioară, pe care o simțim în sufletul nostru, și există o frumusețe pe care o putem vedea la exterior, la suprafață. Deci, pentru un cineast, este foarte important să cunoască diferența dintre aceste lucruri, pentru că ceva poate părea foarte frumos și să fie putred și rău în interior. Diavolul se deghizează în diverse lucruri frumoase pentru a ne păcăli și a întinde o cursă sufletului nostru. Pe de altă parte, frumusețea interioară este lucrul pe care trebuie, ca artiști, să încercăm să-l scoatem din adânc la suprafață. Și dacă prin opera noastră reușim să atingem sufletul privitorului prin intermediul ecranului, cred că opera de artă își împlinește menirea.

Există în istoria artei și conceptul de estetica urâtului. Nu este neapărat necesar să vedem ceva estetic, spre exemplu putem vedea, un biet om foarte urât, sărman, dar dacă îi vedem ochii strălucind și vedem Binele din el, atunci el este frumos.

În lumea modernă, suntem asaltați de cultul esteticului din toate părțile. Am construit o frumusețe comercială, vindem frumusețea ca pe un produs, și, ceea ce e cel mai rău, privim oamenii ca pe un produs. Tinerii sunt bombardați prin intermediul rețelelor sociale cu această necesitate de a fi frumoși, de a fi cea mai bună versiune a lor. Cred că este o învățătură foarte, foarte falsă și este o capcană uriașă pentru cineva care este nesigur, timid, care încă încearcă să își găsească propriul drum, în special pentru adolescenții în creștere. Ei devin neîncrezători pentru că nu arată perfect. Dar nimeni nu arată perfect! Doar Hristos este perfect! Așa că nimeni nu ar trebui să se aștepte de la noi să fim perfecți, nici la suprafață, nici înlăuntru.

Dar cred că artiștii au această sarcină și trebuie să fie foarte iscusiți și să aibă discernământ când își folosesc talentul pe care îl au de la Dumnezeu. Trebuie să îl folosească în așa fel, încât să arate acea parte bună a frumuseții și nu lucrurile care sunt negative sau răul, partea întunecată.

„Chiar dacă lumea este haotică și chiar dacă suntem răniți, trebuie să ne întoarcem la rădăcinile creștinismului”

– Tocmai am vizionat filmul dumneavoastră „După cântatul cocoșului” și am simțit că este un film care aduce pace, chiar dacă personajul principal este foarte tulburat și trece printr-un proces dificil. Cum creați povești pline de sens și înălțătoare într-o eră în care filmele încearcă să elibereze sentimente foarte intense, adrenalină, să transmită o stare încordată?

– Cred că acesta este rodul unui proces pe care l-am parcurs eu însumi, este probabil ceva cu care m-am confruntat și eu. Sunt foarte înverșunat împotriva nedreptății, atunci când o văd în lume, aș fi hotărât să lupt împotriva ei fizic și verbal, pentru că, nu pot suporta să văd oamenii care suferă și pe alții făcându-le rău. Așa că, acum mai bine de zece ani, am ales să nu mă mai uit la știri, să nu mai ascult radioul, să nu mai citesc ziarele, pentru că în fiecare zi ele sunt înțesate de negativism și toate lucrurile rele pe care le putem vedea și auzi.

Încerc să filtrez ceea ce ajunge la mine, pentru că vreau să-mi găsesc propria liniște și întotdeauna m-am gândit că nu este întâmplător ca o mulțime de artiști și regizori mari au trăit izolați de restul lumii. De exemplu, Bergman a trăit pe o insulă. Stanley Kubrick a trăit la 200 de kilometri de Londra, într-un sat. Cred că în ultimii 15 ani, de când am absolvit și până acum, eu însumi încerc să-mi găsesc pacea, așa că, probabil, asta se reflectă în munca mea. Am vrut, într-un fel, să explorez modul în care și personajele mele își găsesc pacea. Nu văzusem de mult acest film, dar acum, când l-am văzut, am descoperit unele legături cu „Crucea din deșert”, care este despre Sfânta Parascheva și, într-un fel, am putut să observ acea linie care le leagă, care reflectă propriile mele sentimente și credințe.

Cred că cel mai important este să-ți găsești propria pace, oricare ar fi pacea pentru tine, iar acest lucru nu este valabil doar pentru artiști, ci pentru toți oamenii. Deci, chiar dacă lumea este haotică și chiar dacă cineva ne rănește, trebuie să ne întoarcem la rădăcinile creștinismului, să-i iertăm pe ceilalți și să încercăm să reparăm într-un fel acele întâmplări și gânduri negative.

Să începem în lucrurile cele mai comune – dacă conduci și cineva te claxonează și, desigur, te enervează, să te calmezi. Ar trebui să învățăm cum să ne raportăm cu atenție mult mai mare la aceste lucruri mici de zi cu zi, pentru că nu știm niciodată ce se va întâmpla mai târziu în viață și o mulțime de oameni se vor confrunta probabil cu tragedii uriașe. Dar am văzut din exemplele minților cu adevărat mari și ale Sfinților Părinți și desigur, ale sfinților, de la Sfânta Parascheva, de pildă, că și în acele vremuri cu adevărat grele și în mijlocul unor situații dificile, dacă avem acea conexiune verticală cu Dumnezeu prin Duhul Sfânt, putem depăși fiecare dificultate.

„Scopul meu pe această planetă și misiunea mea”

– Ne puteți împărtăși câte ceva despre călătoria dumneavoastră spirituală? A fost legată de filmele dumneavoastră?

– Cred că este invers. Filmele sunt, mai degrabă, legate de călătoria mea, care a pornit, desigur, din familia mea. De mic am crescut într-o familie religioasă, însă părinții mei nu crescuseră la rândul lor într-o astfel de familie. Ei sunt o generație care a venit din perioada comunistă, așa că nu au fost învățați în acest fel și nu au fost crescuți în tradiția și valorile ortodoxe, dar erau oameni buni, buni. Așa că, și-au trăit viața în mod obișnuit până la anumite momente mai pline de frământări în timpul cărora l-au găsit cu adevărat pe Dumnezeu. Am fost martor la acea luptă a părinților mei în vremuri grele și cred că această experiență mi-a clădit niște trăiri autentice față de credință.

În 2005, am fost pentru prima dată într-un pelerinaj la Ierusalim și mi-a schimbat întreaga viziune asupra lumii. Am simțit cu adevărat că am o obligație ca persoană care dorește să lucreze în domeniul artei și că toate lucrurile pe care le fac trebuie să mărturisească valorile creștine și pe Dumnezeu însuși. Și cred că acesta este scopul meu pe această planetă și misiunea mea, așa că orice film aș face, chiar dacă nu are un subiect strict religios, chiar dacă este o poveste obișnuită, o poveste de dragoste, să spunem, vreau să găsesc acele lucruri care sunt virtuți și valori ale creștinismului, și vreau să le arăt oamenilor.

Interviu realizat de Elena Tulea

Articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 201 (octombrie 2025)

Revista poate fi achiziționată din:

• Platforma digitală – în format digital online
• Magazin România – în format tipărit, cu livrare în România
• Magazin străinătate – în format tipărit, cu livrare în străinătate

De asemenea, te poți abona la revistă, individual (un singur abonament) sau colectiv (până la 10 abonamente la aceeași adresă – reducere de până la 40%) pe un an sau pe șase luni

în format tipărit, cu livrare în străinătate, de AICI

la revista în format digital online, de AICI

în format tipărit, cu livrare în România, de AICI