Muzica în Biserică

Taina pe care Biserica dorește în mod fundamental să o mărturisească și să o exprime este taina Întrupării. Și această taină trimite la două elemente: unul de tip circumscribil, care este trupul, și unul de tip necircumscribil, care este însăși Dumnezeirea Sa. În consecință, toate formele de manifestare liturgică – muzica, icoana, veșmântul, arhitectura și celelalte – trebuie să se supună unui astfel de cadru.

Tot ceea ce se cântă în Biserică trebuie să aibă un anumit tip de origine, una teandrică, și să se armonizeze cu toate celelalte forme de expresie folosite complementar pentru mărturisirea Tainei. Muzica psaltică, cântarea bisericească, ceea ce numim psalmodia, este provenită dintr-o astfel de sursă, de la melozii și făcătorilor de cântări mișcați și purtați de Duhul, care din plinul inimii lor au „zbucnit”, au răspuns cuvânt bun, vrednic de această taină. Muzica corală este o muzică care a apărut în Biserică ulterior, destul de târziu, și care a fost impusă mai întâi în Rusia, pe filieră imperială, fiind introdusă și la noi în mare parte prin influența trupelor de teatru ale epocii. Și s-a așezat în biserică, pentru că, vedeți, este mai ușor de ascultat, este mai plăcută urechii. Din păcate însă duce lucrurile mai degrabă către sentiment decât înspre teologie. Dacă însă citim textele evanghelice, o să vedeți că au un ton foarte sobru.

Fenomenul se întâmplă în paralel și cu icoana, și cu veșmintele, și cu lumânările. Când vorbesc despre aceasta nu vorbesc doar despre muzica psaltică și muzica corală, ci vorbesc și despre icoana bizantină și icoana de tip modern sau realist, despre lumânarea care poate fi canonică sau nu, despre veșmântul preotului care poate fi canonic sau nu, despre arhitectură care poate fi canonică sau nu. Cuvântul aici este canonic. „Canonic” aici înseamnă ceva foarte sobru, care nu țintește sentimentul, ci cunoașterea.

Vedeți, și citirea la strană poate fi sentimentală sau poate fi curată. Pentru cine are experiența monahismului aghiorit – sau a vieții monahale, în general – știe că părinții nu se străduiesc să nuanțeze cu vocea, să interpreteze teatral textul, ci să lase textul să vorbească de la sine.

Tipul acesta de scriitură în Evanghelii s-ar traduce în evangelii apocrife de tip popular. Există apocrife de tip gnostic și apocrif de tip popular, cam cum este icoana noastră pe sticlă, de tip popular. Este mai naivă, care surprinde anumite lucruri, spre deosebire de icoana bizantină care duce lucrurile către o teologie a acestei uniri a Dumnezeirii cu umanitatea.

Ce înseamnă „canonic”?

Desigur, discuția despre autenticitatea formelor liturgice nu se limitează doar la muzică. Și lumânarea poate fi canonică sau necanonică, la fel și veșmântul preotului sau arhitectura unei biserici. Termenul „canonic” trebuie gândit în legătură cu eshatologicul, cu realitatea ultimă – nu atât temporal, cât ontologic – a lumii noastre. Discursul eclezial canonic, orice formă de expresie ar lua, trebuie să se potrivească și să exprime la modul curat, „neamestecat și neschimbat, neîmpărțit și nedespărțit” realitatea eshatologică a Venirii lui Dumnezeu în trup, pe Canonul-Hristos.

În iconografie, bunăoară, întâlnim două componente esențiale: trupul și aurul. Trupul care este circumscris, și aurul care este necircumscris, Lumina. În muzica bizantină avem două elemente: pe de o parte melosul, melodia, cuvântul cu ritm, pe care le putem circumscrie, le analizăm, iar pe de alta acel sunet pe care îl numim ison, echivalentul aurului în icoană și pe care nu știi de unde să-l iei, când începe, de unde începe, unde se termină, și care este echivalentul unui astfel de element, al elementului dumnezeiesc.  

Și la toacă, ați văzut că o mână ține isonul și cealaltă face niște floricele. Veșmântul preotului exprimă aceeași teologie: el reprezintă trupul omenesc îmbrăcat în Lumină. Toate elementele din biserică trebuie să ne ducă către eshaton, toate se referă la cum vom fi noi în întâlnirea noastră cu Dumnezeu. Ele te pot duce mai mult sau mai puțin către această stare.

În Biserică au intrat astfel de practici și în cazul icoanei, și în cazul muzicii, și în cazul veșmintelor, și în cazul recitării la strană. Ele țin de uman, nu neapărat de zona aceasta a teologiei Bisericii curate.

În aceeași categorie intră și pricesnele, cântări de factură populară, apărute ca o expresie spontană a credincioșilor. Această evoluție are o explicație istorică. În spațiul românesc bunăoară, odată cu traducerea mineielor, multe dintre cântările liturgice și-au pierdut forma poetică originară. Cele mai multe au ajuns să fie redate în proză, ceea ce a făcut foarte dificilă interpretarea lor după melodiile inițiale. Este foarte greu pentru un cântăreț să cânte tropare, condace și stihiri după un model anume, de pildă „Ceea ce ești bucuria cetelor îngerești”, însă melodia nu se potrivește metric cu textul tradus.

Traducându-se în proză, pentru că limba română era o limbă de tip pastoral mai degrabă, de sat mai degrabă decât de cetate, cum avem în imnografia greacă – ce am tradus noi în mineie. Cu siguranță că poporul dreptcredincios a simțit nevoia să participe și el într-un fel și și-a dezvoltat niște debușee.

Unele sunt făcute de preoţi, altele sunt de faptură populară, dar ceea ce este cert este că ele au intrat în Biserică pe fondul unei lipse. Lipsă şi de o poezie adaptată care să poate fi cântată, lipsă şi de cântăreţi. Pentru a cânta un chinonic, e nevoie de un cântăreţ. Dacă nu ai cântăreț, cine să-ţi cânte chinonicul? Şi atunci oamenii pun în loc ceva ce le este accesibil. Cam aşa văd lucrurile. Dar din punct de vedere al izvoarelor, ele nu se încadrează acolo unde trebuie.

Din punct de vedere al melosului, pricesnele sunt cântări triste, şi ca melos, şi ca text. Vă dau un exemplu, cunoscuta cântare „Cruce sfântă părăsită”. Ce spune textul acesta? Este un text care plânge de milă crucii. Sau deplânge faptul că crucea a ajuns să fie părăsită.

O cu totul altă perspectivă

În textele imnografice inspirate, crucea este semnul de biruinţă al creştinilor. Crucea este nădejdea creștinilor, este armă, este slavă. Crucea este cornul prin care zdrobim coarnele dracilor. Avem o cântare totalmente de biruinţă, care se potrivește Paștelui nostru Hristos, Care a biruit moartea. Sfântul Apostol Pavel întreabă: „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos?” ^{Romani 8:35}. Dacă Îl avem pe Hristos, ce ne mai înfricoșează? Ori ca în cuvintele Psalmului 3:1. Să știți că înțelegerea potrivită acestei perspective este „Doamne, ce s-au înmulţit cei ce mă necăjesc?” – cu semnul întrebării –, iar nu „Doamne, cât s-au înmulțit cei ce mă necăjesc!”. David nu se plânge că este prigonit; el se miră că el Îl are pe Dumnezeu alături, și ceilalți nu înțeleg că nu au ce să-i facă; că și dacă îl vor omorî, el va învia.

Este o cu totul și cu totul altă perspectivă; una de biruință și alta de a te plânge de necazuri. Și aceasta afectează duhul slujbei, duhul Bisericii. Pentru că dacă tu, în locul cântării de biruinţă, vii cu cântare de lamentare pentru necazuri – nu de pocăinţă autentică, ci de lamentare sentimentală — intri pe un cu totul alt făgaș. Aici văd problema pricesnelor. Cum s-au născut este un lucru, zona în care s-au născut este altceva, însă teologic vorbind sunt probleme. Și totdeauna în Biserică lucrurile trebuie judecate teologic.

Suntem în istorie și este adevărat că de-a lungul istoriei anumite practici pot pătrunde în viaţa Bisericii și pot rămâne pentru o perioadă mai scurtă sau mai lungă, generând, de pildă, un curent liturgic mai facil. Este mult mai ușor să asculți melodii plăcute urechii, care desfată sufletul prin repetiții și armonii, și astfel mintea zboară, se pierde în dulceața melodiei, nu în înțelesul cuvintelor. Mult mai greu este să rămâi cu mintea fixată pe cuvinte, având o melodie sobră, care aşază sufletul acolo unde trebuie, în trezvia aceea. Ori trezvia este de țintit, nu sentimentul, nu plăcerea sau altceva de acest fel.[1]

(va urma)

Diacon lect. dr. Sabin Preda

conducătorul Grupului Psaltic „Nectarie Protopsaltul”

[1] Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=rUT5qnICiHk

Articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 204 (ianuarie 2026)

Revista poate fi achiziționată din:

• Platforma digitală – în format digital online
• Magazin România – în format tipărit, cu livrare în România
• Magazin străinătate – în format tipărit, cu livrare în străinătate

De asemenea, te poți abona la revistă, individual (un singur abonament) sau colectiv (până la 10 abonamente la aceeași adresă – reducere de până la 40%) pe un an sau pe șase luni

în format tipărit, cu livrare în străinătate, de AICI

la revista în format digital online, de AICI

în format tipărit, cu livrare în România, de AICI