„Scriptura este cea mai mare poveste de dragoste”

Dragostea este un cuvânt trivializat. Este eticheta care vinde cel mai bine și amăgește cu ușurință. Este și o miză a științelor care se străduiesc să vindece într-un fel sau altul sufletul (psiche-ul) uman, pentru că, în mod conștientizat sau doar intuitiv, de la dragoste se nădăjduiește tămăduirea lui.

Jonathan Jackson – actor, regizor, scenarist, muzician și poet – care el însuși a fost cucerit de marea poveste de dragoste a lui Dumnezeu, vorbește însă despre cele mai curate „izvoare” ale dragostei. Ale acelei dragoste către care nădăjduiește orice suflet, Dragostea care este mai tare decât moartea. (T.P.)

– Domnule Jonathan Jackson, ați început să lucrați în industria filmului și televiziunii din copilărie. De-a lungul anilor, ați interpretat personaje implicate în povești de dragoste și ați scris muzică și poezie de dragoste. În același timp, ați construit o frumoasă poveste de dragoste în viața reală alături de soția dumneavoastră și de cei trei copii ai voștri. Având toată această experiență – profesională și personală – permiteți-mi să vă întreb ceva foarte simplu: Ce le-ați spune copiilor dumneavoastră despre dragoste, astăzi?

– Este o întrebare aparent simplă, dar profund dificilă, pentru că dragostea este o taină adâncă și nemărginită. Ea se află în miezul a tot ceea ce înseamnă să fii om. Dacă le-aș vorbi copiilor mei, aș încerca să le zugrăvesc o viziune suficient de frumoasă și de puternică cu ajutorul căreia ei să poată răzbate prin inevitabilele încercări și suferințe pe care viața ni le aduce.

Cele mai frumoase trei cuvinte rostite vreodată în istoria lumii, poate chiar pentru prima dată așa cum au fost puse împreună, apar în Scriptură, prin gura Sfântului Ioan Teologul: „Dumnezeu este dragoste”. Pentru mine, acest adevăr nu este doar teoretic – nu este un concept sau o idee dintr-o carte. Este ceva visceral, simțit cu întreaga mea ființă. Durerea, pierderile și aventurile romantice nereușite din tinerețea mea m-au învățat, într-un mod profund și palpabil, ce fel de dragoste caută sufletul meu – și, în esență, acea dragoste este dumnezeiască.

Le-aș spune copiilor mei să pătrundă în această taină, să pună întrebări și să înțeleagă că dragostea nu este o idee abstractă: dragostea este o persoană. Dumnezeu este dragostea. Iar această dragoste ni se descoperă cel mai profund în întruparea și jertfa lui Hristos.

Această abordare poate părea, pentru unii, „religioasă” sau abstractă, dar pentru mine este reală, trăită. Căsnicia mea nu poate fi concepută fără această temelie: Dumnezeu este dragoste. După cum spune Scriptura, bărbații să-și iubească soțiile precum Hristos a iubit Biserica și S-a dat pe Sine pentru ea.

Tematica romantică este profundă și universală. Biblia însăși este cea mai mare poveste de dragoste. Fiecare poveste de dragoste din literatură, din film sau poezie nu este decât o reflexie, o umbră a dragostei celei veșnice – dragostea lui Hristos, Mirele, iubitorul de oameni. Aceasta pulsează în Scripturi: prorocii își exprimă dorul lui Dumnezeu față de popor asemenea unui soț rănit față de ai săi. Ioan Botezătorul vorbește despre bucuria Mirelui, iar Apocalipsa ne arată cerul ca pe o nuntă sfântă. Parabolele lui Hristos, ospățurile și metaforele romantice ne amintesc că esența credinței este dragostei.

Creștinismul, mai ales în Apus, a fost adesea împovărat de un intelectualism rece, golit de inimă. Dar esența sa este o poveste de dragoste – adevărata poveste de dragoste – care ne arată că tot ce este frumos, romantic sau profund în inimile oamenilor nu este decât o reflexie a dragostei veșnice a lui Hristos, Mirele nostru, Care ne cheamă la comuniune cu El.

„Cel mai important lucru pe care o mamă și un tată îl pot oferi copiilor lor este dragostea dintre ei doi.”

– Amintindu-vă cum erați la vârsta copiilor dumneavoastră, există ceva ce v-ați fi dorit ca cineva să vă fi spus, pe atunci, despre dragostea adevărată?

– Am fost foarte binecuvântat – și sunt în continuare – să am o mamă și un tată care se iubesc și care sunt încă împreună; anul trecut și-au sărbătorit cincizeci de ani de căsnicie. Este o relație reală: am văzut suișuri și coborâșuri, dificultăți – dar toate acestea fac parte din proces. Așa că am fost foarte binecuvântat, ca copil, să am acest model înaintea ochilor. Cred că temelia familiei, faptul de a avea o mamă și un tată care se iubesc, este de neprețuit.

Nu se poate sublinia îndeajuns importanța acestui lucru pentru sufletul copiilor, pentru echilibrul lor psihologic și pentru tot ceea ce ține de formarea lor. Este extrem de important. Îmi amintesc ceva ce am citit cu mult timp în urmă într-un studiu — nu îl pot cita, pentru că au trecut mulți ani –, dar cercetarea respectivă încerca să răspundă la întrebarea: Care este cel mai important lucru pe care părinții îl pot oferi copiilor lor? Te-ai putea gândi că răspunsul s-ar referi direct la copii: să petreacă timp cu ei, să se joace cu ei, să se asigure că au activități extracurriculare și așa mai departe. Dar, în mod surprinzător, concluzia a fost că cel mai important lucru pe care o mamă și un tată îl pot oferi copiilor lor este ca mama și tatăl să se iubească între ei. Acest lucru nu mi-a scăpat.

În nebunia Hollywoodului și în toată agitația pe care am văzut-o crescând acolo, eu i-am avut pe mama și pe tata împreună – iar aceasta a fost o lumină mai puternică decât toată nebunia lumii. Este foarte trist pentru mine că mulți tineri de astăzi nu au această experiență. Și nu vreau să fiu descurajator. Părinții soției mele, de pildă, s-au despărțit când ea era adolescentă. Durerea aceasta este reală și rămâne cu tine toată viața. Dar sufletul ei a găsit tămăduire și întregire în Hristos. Așadar, chiar dacă idealul este să ai o mamă și un tată prezenți, nu vreau să-i descurajez pe tinerii pentru care acest lucru nu este valabil. Există o întregire care poate avea loc în inimă, apoi bucuria de a-ți construi propria poveste de dragoste și propria viață. Văd tămăduirea care a avut loc în sufletul soției mele prin căsnicia noastră – tămăduirea unor răni lăsate de despărțirea părinților ei.

– Simțiți că tânăra generație are o viziune distorsionată asupra dragostei?

– Da, cred că termenul „dragoste” a fost abuzat, trivializat și diluat atât de mult în limba engleză, iar acest lucru este trist. Cred că generația tânără este, în multe privințe, complet dezorientată în ceea ce privește sensul dragostei. Totul pare răsturnat. Însă este un subiect extrem de adânc. Am crescut citind scrierile teologice ale lui C. S. Lewis; el era foarte preocupat de modul în care cuvintele sunt confiscate, abuzate și golite de sens până când nu mai înseamnă nimic. Există întotdeauna acest pericol. Tocmai de aceea găsesc atâta semnificație și importanță în poezie: pentru că poezia poate trezi sufletul și auzul lăuntric către esența unor cuvinte care au fost diluate.

Dragostea a fost lipsită de atât de mult. Și totuși, într-un mod aproape minunat, nu îi poți șterge pe deplin frumusețea. Ea rămâne în inimile și în sufletele noastre. De aceea, pentru mine, nu pot concepe dragostea în afara Creatorului universului, a Celui după al Cărui chip am fost creați. Aici se află, pentru mine, miezul lucrurilor. În ceea ce privește tinerii, este vorba de a-i trezi către această realitate – și nu prin discursuri moralizatoare, ci mai ales prin viață trăită, reflectată în cărți, în film și, mai presus de toate, în familie.

Tinerii sunt extrem de intuitivi și foarte inteligenți; ei simt falsitatea și prefăcătoria aproape imediat. Dacă întâlnesc o religiozitate lipsită de dragoste, o vor simți pe loc și se vor îndepărta. Dar dacă citești Cântarea Cântărilor, găsești acolo cuvintele: „dragostea este tare ca moartea” ^{Cântarea Cântărilor 8:6}. Ce tânăr nu ar vrea să audă asta? Ce tânăr nu și-ar dori o dragoste plină de o asemenea adâncime? Dragostea este tare ca moartea. Cred că trebuie să le oferim tinerilor, pe cât putem, această adâncime, această frumusețe și această inspirație.

„Nu există nimic mai frumos și mai profund decât Scriptura.”

– Ce alte poemei sau opere de artă considerați că dezvăluie o viziune adâncă și profundă asupra dragostei?

– Înainte de toate, Scripturile însele. Spun asta din propria mea experiență, din adâncul sufletului meu: nu există nimic mai frumos și mai profund decât Scriptura. Unii se raportează la Biblie ca la ceva plictisitor și academic; pentru mine nu este deloc așa – este cea mai mare aventură. Nu o văd doar în „Cântarea Cântărilor”, ci în întreaga Scriptură: Prorocul Isaia plângând ca un iubit rănit; Plângerile lui Ieremia – toate acestea, pentru mine, sunt legate între ele. Hristos pe Cruce, cu brațele întinse pentru viața lumii, sângerând și răstignit – aceasta este culmea dragostei.

Când mă gândesc la filmele care m-au mișcat în tinerețe, unul dintre ele a fost Ultimul mohican, cu Daniel Day-Lewis. Când l-am văzut, pentru mine a fost o imagine a lui Hristos. Există acea scenă celebră de la cascadă, cu Madeleine Stowe, felul în care el o privește cu o intensitate aproape sălbatică; și apoi Îl vezi pe Hristos în Apocalipsă, descris călare pe un cal alb, cu hainele înmuiate în sânge – iată eroul suprem, Mântuitorul lumii. În Ultimul mohican, momentul în care Daniel Day-Lewis spune: „Indiferent ce se va întâmpla, te voi găsi”, iar expresia de pe chipul ei este atât de luminoasă și de vulnerabilă, o forță feminină uimitoare – pentru mine, aceasta este o imagine a lui Hristos și a Bisericii. Sau Braveheart. Pentru mine, romantismul este strâns legat de aceste teme puternice, nu doar de comedii romantice. Îmi place Roman Holiday; este un film minunat. Un alt film pe care l-aș recomanda tinerilor este Moll Flanders, cu Robin Wright și Morgan Freeman. L-am văzut când aveam paisprezece sau cincisprezece ani și mi-a schimbat viața. Mi-a schimbat-o complet, pentru că am văzut o imagine a dragostei răscumpărătoare care m-a transformat.

– Cum vedeți portretizarea dragostei în narațiunile Hollywoodului din zilele noastre?

– Poveștile de dragoste din Hollywoodul de astăzi au deviat profund. Toate filmele pe care le-am menționat mai devreme într-un sens pozitiv provin din anii ’90. Nu spun că toate filmele din acea perioadă au fost grozave, dar au existat multe producții remarcabile, iar în ultimii cincisprezece ani, în mod special, lucrurile au luat o turnură negativă, după părerea mea, la toate nivelurile – nu doar din punctul de vedere al moralității, al inspirației sau al reprezentărilor integratoare.

Familia mea și cu mine urmărim în principal filme mai vechi. Ne uităm la producții din anii ’40; tocmai am revăzut Pe aripile vântului pentru a treia oară. Am văzut nu demult Vacanță la Roma. Un alt film pe care ar trebui să-l menționez, una dintre cele mai puternice povești de dragoste surprinse vreodată pe ecran, în opinia mea, este Este o viață minunată (It’s a Wonderful Life), cu James Stewart.

Este o poveste de dragoste așezată în contextul vieții reale și al suferinței. Nu pot urmări acest film fără să plâng – este atât de frumos. Iar portretul soției sale este de o puritate extraordinară. Este incredibil. Așadar, când te uiți la acele filme vechi și apoi la ceea ce produce Hollywoodul astăzi, este pur și simplu înspăimântător. Pe de o parte, aș spune că și-au pierdut complet direcția și că își pierd tot mai mult publicul, pentru că s-au deconectat de la ceea ce este esențial. Așa cred.

Și se vede acest lucru, pentru că există cineaști și companii din afara Hollywoodului care au din ce în ce mai mult succes cu producții înrădăcinate în dorul profund al oamenilor. Unul dintre serialele mele preferate din copilărie – și până în ziua de azi – este Căsuța din prerie. Nu știu dacă îl cunoașteți; a fost foarte celebru în anii ’70, cu Michael Landon. Vorbea despre America de altădată, despre un tată și o mamă puternici, despre familie – era profund moral și foarte bine realizat. Familiile din America, pe care le cunosc, sunt pur și simplu flămânde după astfel de povești; tânjesc după ceva ce pot privi împreună. Și nu trebuie să fie ceva diluat. Cred că oamenii își doresc autenticitatea.

Este important să spui povești reale – intense, care ating zone sensibile – precum Este o viață minunată, unde personajul principal se confruntă cu gânduri de sinucidere și cu probleme adânci ale sufletului. Nu este necesar să fim traumatizați constant prin sex gratuit și violență. Nu este nevoie de așa ceva pentru a inspira sufletul și a-l ridica pe spectator, printr-o operă de artă, către o dimensiune transcendentă. Nu trebuie să fim abuzați emoțional fără încetare. Nu este necesar! Aș rezuma astfel: cred că am ajuns la un minim în ceea ce privește ceea ce produce industria filmului.

„Avem nevoie de opere de artă care să ne restaureze.”

– Vă gândiți să vă scrieți și să vă regizați propriile filme/

– Da, absolut. Încă din copilărie, fratele meu și cu mine am început să scriem scenarii când eram adolescenți, tocmai din acest motiv: eram foarte frustrat de multe dintre scenariile pe care le citeam și vedeam lipsite de inspirație spirituală. Nu înseamnă că tema unui film trebuie să fie neapărat religioasă, dar trebuie să aibă acea scânteie a sufletului care să-i inspire pe oameni. Așadar, scrisul, regia și producția de film sunt pentru mine o chemare – dar nu este ușor.

Nu este ușor, pentru că există, fără îndoială, „păzitori ai porților” care nu deschid repede ușile pentru povești cu acest gen de profunzime și dor duhovnicesc. Va fi nevoie de multă rugăciune –, nu doar din partea artiștilor, ci și de rugăciunea Bisericii pentru artiști. Biserica trebuie să se roage pentru artiști.

Mai ales în ultimul deceniu, călătorind în Grecia, Rusia, România și în alte locuri din lume, am văzut cât de profundă este, istoric și actual, legătura dintre artiști și Biserică. Avem nevoie să lucrăm în armonie, astfel încât poeziile, cărțile, filmele, cântecele, concertele – toate aceste forme de expresie – să fie parte din aceeași respirație, din aceeași viziune. Prin aceste opere de artă pot fi atinse suflete care nu ar intra niciodată într-o biserică, iar mesajul iubirii ajunge la ele într-un mod profund intuitiv – fie printr-un tablou, fie printr-un cântec sau printr-un film. Avem nevoie de acest lucru și pentru sănătatea societății, pentru sănătatea culturii. Avem nevoie de opere de artă frumoase care să ne restaureze, să ne reamintească ce este esențial.

(va urma)

Interviu realizat de Tatiana Petrache și Elena Tulea

Articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 205 (februarie 2026)

Revista poate fi achiziționată din:

• Platforma digitală – în format digital online
• Magazin România – în format tipărit, cu livrare în România
• Magazin străinătate – în format tipărit, cu livrare în străinătate

De asemenea, te poți abona la revistă, individual (un singur abonament) sau colectiv (până la 10 abonamente la aceeași adresă – reducere de până la 40%) pe un an sau pe șase luni

în format tipărit, cu livrare în străinătate, de AICI

la revista în format digital online, de AICI

în format tipărit, cu livrare în România, de AICI