„Biserica lui Hristos trebuie mai întâi construită în inima ta”

Maria Rosana Roncatto-Stoica L-a întâlnit cu adevărat pe Hristos într-o mică biserică românească din Washington, în vremea când lucra la Pentagon, la Departamentul pentru Apărare Biologică. Medic și inginer, Rosana este un om de o energie molipsitoare, care vorbește cu bucurie despre credința sa și despre dragostea pentru Dumnezeu.

Un moment decisiv în viața ei a fost întâlnirea, într-o noapte târzie de decembrie, cu Părintele Gheorghe, care i-a refuzat o donație consistentă destinată construirii unei biserici. Gestul neașteptat i-a schimbat complet perspectiva asupra vieții și asupra sensului dăruirii. Mărturia ei devine astfel o invitație discretă și luminoasă de a-L descoperi pe Hristos cel tainic în adâncul propriilor inimi. (I.M.)

– Doamnă Rosana, ne puteți povesti câteva lucruri despre copilăria dumneavoastră și despre factorii care v-au format credința?

– Am fost crescută în principal de bunicii mei, care mi-au insuflat o profundă cinstire pentru credință. Erau italieni și catolici practicanți – bunica mea se ruga neîncetat; orice făcea, făcea cu rozariul în mână. Copilăria mea a fost însă foarte dificilă și plină de provocări, pentru că tatăl meu ne-a abandonat când eram mică. Nu aș vrea să intru în detalii, dar partea bună este că am reușit să reiau legătura cu el cu șase luni înainte de moartea sa. Pe patul de moarte, cu aproape nouă minute înainte de a se stinge, L-a primit pe Hristos în inima sa. A fost o experiență profund emoționantă pentru mine.

În multe privințe, tot acest trecut mă duce cu gândul la Părintele Gheorghe (Calciu). Din motive greu de explicat, când ne-am întâlnit am simțit că ne cunoaștem de-o viață. M-a adoptat nu doar ca fiică duhovnicească, ci și ca fiică în sens deplin. Chiar și înainte de căsătorie, când mă întâlneam cu soțul meu, verifica felul în care ne vedeam și ce făceam, așa cum ar face un tată cu fiica sa. Această relație a umplut un gol imens din copilăria mea. Nu mulți oameni înțeleg importanța unei figuri paterne, mai ales pentru fete: este prima noastră experiență despre cum ar trebui să fie un bărbat și cum ar trebui să-și respecte și să-și cinstească soția și familia.

Dar, revenind la începuturile vieții mele, ele sunt strâns legate de dragostea mea timpurie pentru învățătură. În copilărie aveam o dorință nesățioasă de a învăța, de a citi și de a descoperi – și încă o am. Este uimitor cum Dumnezeu ne-a modelat mintea, cu lobul frontal și centrul emoțional. Nu încetăm niciodată să învățăm, nu doar intelectual sau științific, ci și spiritual. Cu cât învăț mai mult, cu atât înțeleg mai bine cât de adâncă este propria mea ignoranță – iar acest lucru mă împinge să merg mai departe.

Această moștenire vine de la bunicii mei. Bunica mea era o moașă respectată, harnică, cu ochi mari, albaștri și frumoși. Bunicul meu a rămas orfan la patru ani, dar avea o inimă uriașă. Aducea adesea acasă străini de pe stradă ca să-i hrănească. Am amintiri minunate cu el stând la poartă, pe la patru după-amiaza, când satul se liniștea și copiii se adunau în jurul lui să-i asculte poveștile. Această imagine trăiește în mine și astăzi. Chiar și când vorbesc despre concepte științifice sau tehnologice complexe, o fac prin povești, așa cum am învățat de la el. Nu avea educație formală, dar m-a învățat curiozitatea – cea care m-a condus până la înțelegerea unor idei avansate, inclusiv din mecanica cuantică. Mergea cu mine de mână și îmi arăta lumea.

El mi-a insuflat nu doar dragostea pentru învățare, ci și o credință profundă. Mergea la biserică în fiecare zi, indiferent dacă era slujbă sau nu. Bisericile erau deschise, la fel și casa noastră – ușile nu erau niciodată încuiate. Acest sentiment de comunitate îmi lipsește enorm astăzi: nevoia de a-i îmbrățișa pe toți ca pe o familie, de a crede în ceva mai mare decât noi înșine și de a avea un impact real în viețile celorlalți, nu de a-i folosi pentru câștig personal. Același duh al comuniunii și al iubirii l-am regăsit mai târziu la Părintele Gheorghe.

„Avem adesea lungi monologuri, marcate de furie, cu Dumnezeu”

– Cum Îl percepeați pe Hristos în adolescență?

– Trecerea de la copilul Rosana la tânăra femeie a fost marcată de multe suișuri și coborâșuri. Am înțeles destul de devreme că abandonul tatălui meu mă afectase profund. Mama mea biologică se lupta cu o depresie severă și voia să mă retragă de la școală, dar bunicii mei au insistat să continui. Providențial, am primit o bursă la o excelentă școală catolică. În adolescență, mi-am petrecut cea mai mare parte a timpului în biblioteci – am citit aproape toate cărțile, unele chiar de mai multe ori: filosofie, teologie, de toate.

Biserica era casa mea, locul în care găseam stabilitate în mijlocul confuziei care plana peste viața mea. Totuși, nu mi-a fost ușor: cei din anturajul meu nu mă cruțau și mă batjocoreau pentru că nu aveam o familie „adevărată”, pentru că nu aveam un tată. De aceea cred că familiile trebuie să-i învețe pe copii empatia, mai ales astăzi, când inteligența artificială este în ascensiune și se pun întrebări serioase despre ce ne face cu adevărat oameni.

Eram tăcută și retrasă, dar aveam, de fapt, o inimă rebelă. Credința mea era solidă, însă aveam adesea lungi monologuri, uneori pline de furie, cu Dumnezeu – monologuri pe care El le auzea, cu siguranță. Ajutam la biserică la pregătirile pentru sărbători, dar aveam puțini prieteni. M-am maturizat repede, devenind „adultul” care încerca să ajute. Am fost nevoită să cresc foarte devreme și nu am avut mult timp să fiu copil. Am crescut fără petreceri, fără iubiți, pentru că eram cu capul în cărți – și nu regret nimic din toate acestea.

După ce „nono” a murit, însă, golul din sufletul meu s-a adâncit. Biblioteca și biserica au devenit „spitalele” mele, locurile în care găseam vindecare și pace, iar monologurile mele aprinse cu Dumnezeu au continuat. Mergeam kilometri întregi pe jos, dialogând astfel cu El. Încă mai păstrez acest obicei – și cred că tocmai acesta mă ține sănătoasă.

– De ce ați ales să studiați medicina?

– Adevărata mea pasiune a fost întotdeauna ingineria. Îmi plac numerele și analiza, iar medicina nu se afla inițial printre opțiunile mele. Examenul de admitere era foarte selectiv pentru ambele domenii, dar am fost acceptată la amândouă. La vremea aceea, mulți nu considerau ingineria o profesie potrivită pentru femei. Am început, de fapt, ambele parcursuri și am obținut diplome în inginerie și inginerie de sisteme, un master în sisteme informatice și un doctorat în tehnologia informației.

Educația a fost mereu o parte esențială din viața mea – nu pentru titluri, ci pentru bucuria de a învăța. În Statele Unite, diplomele pot deschide uși, este adevărat, dar ceea ce contează cu adevărat este să-ți pui abilitățile în slujba a ceva concret, nu doar să avansezi în carieră. Această combinație dintre inginerie și medicină s-a dovedit neprețuită, mai ales în perioada în care am lucrat în programe naționale de apărare biologică. A fost, într-un fel, apogeul carierei mele profesionale. Am lucrat cu sisteme complexe de date, care au dus la progrese tehnologice majore în diagnosticare – inclusive la identificarea rapidă a agenților patogeni la nivel molecular, așa cum se întâmplă și astăzi. Dar, ca în toate domeniile, atunci când politica și banii intervin, lucrurile se complică mult.

(fragment)

Interviu realizat de Ioana Maim

Articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 205 (februarie 2026)

Revista poate fi achiziționată din:

• Platforma digitală – în format digital online
• Magazin România – în format tipărit, cu livrare în România
• Magazin străinătate – în format tipărit, cu livrare în străinătate

De asemenea, te poți abona la revistă, individual (un singur abonament) sau colectiv (până la 10 abonamente la aceeași adresă – reducere de până la 40%) pe un an sau pe șase luni

în format tipărit, cu livrare în străinătate, de AICI

la revista în format digital online, de AICI

în format tipărit, cu livrare în România, de AICI