Cortinele minciunii

Crima săvârșită zilele trecute în Timiș de copii împotriva unui alt copil a îngrozit o țară întreagă. Astfel de fapte nu prea se auzeau la noi, deși nu sunt neobișnuite în lumea de astăzi. Anii trecuți ne șocau când aflam că se petrec în America sau în alte țări occidentale. Iată însă că valul nebuniei a ajuns până aici. Nu e dintr-un film sau dintr-un joc video, ci din viața reală: copii deveniți, mult prea devreme, niște monștri. Dar monștrii nu apar din senin. Ei se nasc din absențe, din lipsă de dragoste și de educație.

Ce se află în spatele acestei scene? Căci mai întotdeauna pricina răului trebuie căutată dincolo de chipurile de la suprafață. Dând la o parte prima cortină, vedem adolescenți scăpați de sub control, expuși prea devreme la droguri, sex, violență și cinism. Copii hrăniți nu cu lecturi care înnobilează sufletul, nu cu eroi care mor pentru adevăr, nu cu sfinți care înving răul prin dragoste și jertfă –, ci cu seriale, jocuri și clipuri unde viața nu valorează nimic, iar moartea este entertainment. Și când mintea se adapă zilnic cu narative ale răului, inima ajunge să îl lucreze la ordinea zilei.

Mai tragem apoi o cortină și vedem familii răvășite de griji și patimi, care nu mai pot crea un cămin ocrotitor pentru copiii lor. Un tată în pușcărie, o mamă nevoită să muncească prea mult ca să-și susțintă copiii. Un alt tată, plecat în străinătate la muncă, o altă mamă care lucrează în ture de noapte. Copiii care ajung să fie crescuți de internet sau de stradă, care umplu vidul din viața lor cu recompense mult prea ieftine pentru absență: daruri, gadgeturi, obiecte. Și chiar și acolo unde situația nu este atât de dramatică, orice absență din viața copiilor – fie fizică, fie spirituală – vine cu costuri mari pentru viitor.

După următoarea cortină apare o școală care nu doar că nu mai oferă modele și instruire și nu mai poate cuceri inimile copiilor spre virtuți și adevăratele idealuri ale umanității, dar nici nu mai realizează o transmitere eficientă a cunoștințelor. Profesorii vorbesc, dar elevii nu mai aud – nu pentru că nu ar vrea, ci pentru că trăiesc într-un zgomot permanent: notificări pe social-media, traume, frici, lipsuri, confuzii identitare. Confuzia din viața adulților este însă totdeauna cea dintâi pricină a dramelor copiilor.  

„Sarea pământului”

Pe următoarea scenă iese în lumină o societate românească aflată într-un proces rapid de spoliere și dezintegrare – financiară, politică, morală, culturală, identitară, dar mai ales spirituală. O colonie supusă unui proces de extincție. Legea junglei pare o competiție onestă și nobilă în comparație cu anomia războiului din spatele cortinelor actuale. Fără drept real de vot (vezi anularea alegerilor de anul trecut), fără drept la propria identitate (vezi Legea Vexler), fără drept la prosperitate locală (cu aproximativ 20% capital românesc în România, deopotrivă de stat și privat), românii au rămas doar la mila lui Dumnezeu. Omenește vorbind, ce le mai rămâne? O continuă îmbătare ca evadare din realitatea cotidiană – cu alcool sau cu ecrane, cu droguri sau cu patimi, pentru a îneca în apele uitării necazurile lumii în care trăim.

Și mai departe? Este scena elitelor care, orbite de un alt soi de beție – de beția sau, mai bine zis, de iluzia puterii – și-au propus în nebunia lor să golească omul de chipul lui Dumnezeu din el, pentru a-l stăpâni și a-l subjuga. Pentru a-i știrbi libertatea, pentru a-i zădărnici creșterea către statura „bărbatului desăvârșit”, care este primejdios pentru o lume împânzită de idoli. Pentru că omul care crește în Hristos nu poate fi manipulat, nici posedat sau înfrânt.

Dar mai există o cortină, cea care descoperă scena adevăratului război – este războiul duhovnicesc, cel care hotărăște, de fapt, soarta istoriei de pe toate scenele ei. De el depinde dacă lumea noastră va fi invadată de forțele iraționale ale răului și urâtului sau va fi transfigurată de harul lui Dumnezeu, împlinindu-și rostul rațiunilor dumnezeiești așezate în ea. Pe această scenă ne aflăm și noi, cei chemați să fim „sarea pământului”, chemați să lucrăm ca lumea noastră să nu se destrame în stricăciune, ci să primească „sarea” Adevărului, pentru a dăinui acum și în veac. Suntem chemați să fim făclii scoase de sub obroc, ieșite la Lumină, care să inspire și să dea nădejde, martori adevărați ai Învierii și ai Vieții pe care o putem primi zi de zi și în fiecare clipă din Potirul lui Hristos. Oare lumea noastră este mai coruptă decât păgânătatea idolatră de acum 2000 de ani? Oare demonii patimilor nu pot fi alungați prin jertfa și lucrarea unei Biserici vii?

Dacă rugăciunea noastră ar arde, dacă liturghia noastră ar deveni respirație zilnică, dacă frumusețea credinței ar înlocui urâtul agresiv al lumii — poate că răul nu ar mai avea atâta loc să crească. Atunci se vor destrăma una după una cortinele minciunii care nebunește vor să acopere și să întunece Soarele Dreptății. Și cortina lipsei de dragoste din familie, și cea a jafului economic, și cortina uciderii spirituale și a spolierii identității noastre de români și creștini.

„Nu prin dispute, ci cu fapta vreau să vă dovediți credința voastră!”

Îmi amintesc acum de doi eroi și sfinți ai noștri, conducători la vremea lor ai destinelor acestui neam. Unul este Sfântul Neagoe Basarab care a înțeles că bătălia cu forțele potrivnice se dă mai întâi pe câmpul rugăciunii și al nevoinței. Și rugându-se cu încredințare și îndrăzneală a zădărnicit războiul armelor și armatelor. Mai târziu, voievodul Mihai Viteazul, după ce s-a instalat în Alba-Iulia și voind să zidească acolo o biserică ortodoxă, s-a lovit de elitele locului care i-au spus că nu primesc o lege străină în cetatea lor. Și încercau prin dispute și uneltiri să-l convingă pe Mihai să renunțe. Acesta însă le răspunse astfel: „Nu prin dispute, ci cu fapta vreau să vă dovediți credința voastră, astfel vă voi arăta și eu, întru încredințarea tutu­ror. În dispute este osteneală fără de capăt, dar noi, fără înfruntări de vorbe, putem ușor să dovedim Adevărul cu ajutorul lui Dumne­zeu.”

Așa că voievodul a cerut ca în mijlocul orașului să se aducă apă curată, iar ar­hi­ereul ortodox și preoții săi să o sfințească în văzul tuturor. Tot așa aveau să facă și clericii catolici, deosebit, și, sfințind‑o, să o pună în biserica cea mare latinească, în vase deose­bite, pe care aceau să le astupe și să le pecetluiască, pecetluind și ușa bisericii pentru 40 de zile. Și a cui apă avea să rămână nestricată, ca și cum de‑abia ar fi fost scoasă din izvor, cre­dința aceluia avea să fie socotită dreaptă, iar dacă apa cuiva se va strica, credința lui avea să fie socotită mincinoasă. Și apoi a spus: „Dacă apa mea va rămâne nestricată, cum nădăjduiesc că mă va ajuta Dumnezeu, voi n‑o să vă mai împotriviți și o să‑mi îngăduiți să zidesc biserica, iar dacă nu, facă‑se voia voastră, n‑am s‑o zidesc”. Ei au strigat cu toții într‑un glas: „Bine, așa să fie!”.

După multă rugăciune și postire, atunci când a venit vremea să rupă pecețile. apa dreptslăvitorilor s-a găsit mai curată și mai limpede decât înainte, cu mirosul neschimbat, ca și cum ar fi fost luată dintr‑un izvor curgător, iar apa latinilor s-a găsit împuțită și stricată, încât s-au înspăimântat toți latinii și au strigat cu uimire: „Ade­vărată este credința pe care o ține domnitorul! Să‑și zidească, deci, bi­se­rica în orașul nostru, căci, fiindcă nu i‑am îngăduit, Dumnezeu S‑a mâniat pe noi și ne‑a împuțit apa”.

Astfel voievodul nostru și-a putut zidi biserica, iar acei latini care au fost sinceri cu ei înșiși și au ascultuat glasul conștiinței s-au convertit la Ortodoxie. Mihai Viteazul n-a câștigat atunci prin dispute și lupte, ci prin credința lucrătoare a întregului popor din jurul lui. Apa sfințită a rămas curată. Cealaltă s-a stricat. Nu pentru că Dumnezeu ar fi făcut spectacol, ci pentru că adevărul nu poate fi ascuns și acoperit la nesfârșit.

Așa va fi și cu lumea noastră. Cortinele minciunii nu vor rezista în fața rugăciunii vii, a familiilor întoarse spre Dumnezeu, a tinerilor care aleg curăția într-o cultură a degradării, a curajului de a fi vertical într-o lume încovoiată. Pentru că o Biserică fără tineri e o Biserică fără viitor, cum veți citi mai departe în revistă. Și o țară fără tineri curați, credincioși și responsabili e o țară fără zi de mâine. Nu mai e timp de indiferență. Nu mai putem rămâne spectatori. E vremea să fim cu adevărat „sarea pămâtului”.

Tatiana Petrache

Articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 205 (februarie 2026)

Revista poate fi achiziționată din:

• Platforma digitală – în format digital online
• Magazin România – în format tipărit, cu livrare în România
• Magazin străinătate – în format tipărit, cu livrare în străinătate

De asemenea, te poți abona la revistă, individual (un singur abonament) sau colectiv (până la 10 abonamente la aceeași adresă – reducere de până la 40%) pe un an sau pe șase luni

în format tipărit, cu livrare în străinătate, de AICI

la revista în format digital online, de AICI

în format tipărit, cu livrare în România, de AICI