Project Hail Mary (Ave Maria)

O intrigă SF într-un decor de Hollywood. Povestea unui proiect menit să salveze omenirea de la extincție, un strigăt de ajutor lansat în spațiu. Ryan Gosling, în rolul unui profesor de biologie aparent obișnuit, Ryland Grace, care își iubea elevii și credea că există organisme care supraviețuiesc fără apă. Nimic nu pare să îi întrerupă existența monotonă până într-o zi când este chemat într-o echipă multidisciplinară de cercetători să determine compoziția unor forme de viață suspecte care „devorează” lumina soarelui. (E. T.)

Cel mai nepotrivit dintre toți

Ryland Grace acceptă să facă parte din echipa de cercetători care pregătesc călătoria în spațiu către steaua Tai Ceti, singura din sistemul solar neafectată de acest virus distrugător (astrofagul), în speranța că acolo stă ascuns secretul supraviețuirii. Un accident neașteptat vatămă cosmonauții care se pregăteau de călătorie și comitetul se vede nevoit să-l înlocuiască pe unul dintre ei. 

Aici filmul ia o turnură neașteptată, deoarece i se propune profesorului să se alăture echipajului în calitate de consultant științific, cunoscut fiind că membrii lui nu se vor întoarce pe Terra din această călătorie. Ryland Grace refuză. Refuză înțelegând că nu există nici o alternativă de a salva omenirea (date fiind informațiile pe care ei le aveau până la acea oră despre situația planetei și estimările pentru viitor) și că refuzul lui periclitează întreaga misiune. Acest refuz este formulat în termeni atât de clari, încât, în aceeași măsură în care implicațiile lui sunt smintitoare, sinceritatea este admirabilă: Știe că, dacă nu face nimic, populația planetei se va înjumătăți în următorii 30 de ani, și totuși nu poate alege să-și sacrifice propria viață. 

Obișnuiți cu eroii hollywoodieni care se lansează în gesturi de eroism artificial fără nici o reținere, am putea avea o reacție de dezamăgire. Dar la o privire mai atentă, observăm cum creatorii acestui personaj îl înzestrează cu ceva mai valoros: cu slăbiciunea care există în orice destin uman și care face personajul credibil. Refuzul lui Ryland, deși te scandalizează inițial, te face să-ți pui întrebarea: De câte ori nu refuz binele pe care aș putea să-l fac pentru o miză mult mai mică? Mie nu mi s-a cerut viața, mi s-a cerut o oră din ea, și am ezitat. Nu m-a pus nimeni în situația de a renunța la tot ce am, și totuși, cu câte târguieli, cu câte condiții, am dat puținul pe care l-am dat!

Ca Moise care se eschiva pe motivul gângăviei lui înnăscute, Ryland Grace spune: „Eu nu sunt un om curajos”, închipuindu-și că asta trebuie să fie o piedică serioasă în calea îndeplinirii rolului său în voiajul spațial. Totuși, gravitatea situației îl face pe căpitanul echipajului să recurgă la măsuri extreme. Îi cere scuze formal, apoi îl sedează și îl trimite în spațiu. Cu forța, cum ar veni. Deși angajamentul inițial ar putea părea o precondiție pentru succesul misiunii, autorul filmului ridică un semn de întrebare cu privire la această idee. Poate că sunt anumite facultăți ale sufletului pe care nu le activăm decât aflați sub un anumit tip de presiune. Cred că, așa cum personajul filmului se vede singur prin hubloul navei spațiale, lipsit de orice posibilitate de a se întoarce acasă, tot așa și noi trebuie să trecem prin realizarea faptului că întreaga noastră viață lăuntrică se află în joc și că suntem singurii care putem s-o salvăm. Iar dacă pentru asta cineva trebuie să ne arunce de pe orbită, departe de tot ce cunoșteam până atunci… fie!

Philia, sau ce este prietenia

În singurătatea terifiantă a spațiului, la 11 ani-lumină de Pământ și cu o misiune imposibilă de dus la bun sfârșit, Ryland Grace întâlnește un extraterestru, Rocky. O altă ființă, cu care nu avea nimic în comun, care venea de pe o altă planetă în căutarea aceluiași lucru – o soluție de supraviețuire la epidemia de astrofagi care amenințau să stingă lumina stelelor.

Personalitatea ființei extraterestre reprezintă o veritabilă surpriză în peisajul filmelor sci-fi convenționale. Fiind o formă de viață înzestrată cu rațiune, care construiește dispozitive și este exponentul unei civilizații de pe altă planetă, Rocky nu respectă tiparul din odiseile spațiale. În loc de un umanoid fără trăsături de caracter notabile și fără limbaj, ni se dezvăluie o ființă cu personalitate complexă, care are propria ei limbă, care dă dovadă de inteligență, tenacitate, umor și curaj, și care, asemenea oamenilor, manifestă impulsuri creatoare. Prin personajul Rocky, filmul ne invită subtil să ne întrebăm care este substanța umanității noastre, care sunt trăsăturile care ne fac oameni, dacă facem abstracție de aspectul fizic.

În alt plan, care se țese mai subtil, mai fin, mai meșteșugit, vedem cum se naște prietenia dintre aceste două ființe atât de diferite. Mai întâi, Ryland își dă seama că trebuie să găsească o cale de a comunica cu Rocky, și se angajează într-un proces anevoios, prin tatonări empirice, de a stabili o corespondență între cele două limbi. Pornind cu această metaforă foarte puternică, filmul construiește deosebit de rafinat istoria unei prietenii, al cărei început este încercarea de a-l înțelege cu adevărat pe celălalt. Până când Ryland a dezvoltat tehnologia care le facilita comunicarea, cei doi au avut conversații primitive, prin intermediul unor figurine confecționate de Rocky. Câte un mic cadou pentru fiecare informație pe care a vrut să i-o transmită, pentru că a dărui înseamnă a deschide către altcineva universul tău interior și a îi îngădui să te cunoască.

Apoi, descoperind că amândoi se află în căutarea unui remediu împotriva astrofagilor, hotărăsc să parcurgă restul călătoriei împreună. Fascinantă prin ea însăși, această aventură în care găsesc o nouă planetă și un parazit care mănâncă astrofagii este totuși numai fundalul pe care se țese prietenia lor. După un du-te-vino plin de curtoazie între cele două nave, Rocky hotărăște să se mute în baza spațială a lui Ryland, deplasându-se într-o mică capsulă în care conservă atmosfera extremă a planetei lui. Un adevărat test pentru colaborarea lor, deoarece într-un spațiu atât de mic orice posibilitate de intimitate dispare. Și să suporți apropierea cuiva, micile inconveniențe zilnice și să găsești o cale de a-i crea condițiile prielnice în ecosistemul vieții tale e un semn de iubire mai mare poate chiar decât sacrificiul pentru celălalt. 

Totuși, nici acesta nu lipsește. În expediția lor pe Adrian, Ryland își pune viața în pericol încercând să colecteze organismul străin și căzând în afara navei spațiale. Ca să-l ajute, Rocky iese din atmosfera sa protectoare și îl aduce pe Ryland în navă, cuplându-l la masca de oxigen, cu ultimele puteri. Apoi pare să se dezintegreze fără vreo șansă de supraviețuire. Aici simțim cum filmul schimbă discret centrul de greutate și miza întregii acțiuni. Cei doi găsiseră soluția – recoltaseră parazitul care putea asigura salvarea planetelor lor. În ciuda faptului că era un om singur în spațiu, în niște condiții extrem de neprielnice și neștiind exact care era obiectul căutărilor lui, Ryland își duce la îndeplinire misiunea. Ba mai mult decât atât, Rocky găsise o cale de a-i da combustibilul de care avea nevoie pentru a se întoarce pe Pământ. Dar această veste care fusese întâmpinată cu lacrimi de bucurie pălește și se dovedește nesatisfăcătoare în comparație cu moartea prietenului său. Totuși, Rocky își revine și este gata să se întoarcă pe nava lui. Fiecare dintre ei se îmbarcă pe drumul de întoarcere acasă, învingător și plin de speranță. Însă pe drum, Ryland își dă seama că parazitul pe care îl descoperiseră va produce o serie de probleme tehnologice pe nava lui Rocky, și se întoarce pentru a-l ajuta. Acceptă să piardă unica lui șansă de ajunge acasă, pentru a-și salva prietenul. Aceste două momente construite în oglindă accentuează mesajul filmului prin simetria lor. Amândoi au luat decizia de a-l ajuta pe celălalt fără nici un simț al conservării, fără speranțe în privința propriei lor salvări. 

Iar în cazul lui Ryland, schimbarea este și mai spectaculoasă. De la refuzul lui de a participa la misiunea de salvare până la decizia asumată, conștientă și fără nici un regret de a renunța la șansa lui de a ajunge pe Pământ se cuprinde toată capacitatea sufletului uman de a se metamorfoza sub imperiul iubirii. Și în același timp se nuanțează conceptul de eroism, mult mai clar decât clișeele cu super-eroi. Una e să salvezi pe cineva neajutorat și să ieși din această încercare victorios, gata să fii aclamat și să te bucuri de reușită. Și un cu totul alt tablou se pictează atunci când scăparea celuilalt depinde de sacrificiul tău personal, când să învingi înseamnă să pierzi, să renunți. Să îl pui pe celălalt mai presus de tine.

Cred că filmul reușește să ilustreze această diferență foarte grăitor, construind gradual tensiunea generată de plecarea de pe Pământ, dorința fierbinte a lui Ryland de a se întoarce acasă și fericirea nesperată pe care o are când întrevede această posibilitate. Pentru ca apoi să o abandoneze, înăbușindu-și suferința, și să salveze viața prietenului lui.

Și dincolo de toate astea… 

În întunericul cinematografului, în care se succedau cadre cu galaxii și puzderii de stele aflate la ani-lumină de Pământ, privind un om aflat într-o căutare care pare adesea peste puterile lui, nu am putut să nu mă gândesc la Dumnezeu și la cum se vede în ochii Lui Universul. La faptul că toate stelele și formele de viață sunt totuși în grija Lui, oricât de eroice ar fi actele noastre. Și la cum toate călătoriile noastre sunt de fapt călătoria către El. Toate aventurile, toate provocările, toate rătăcirile sunt de fapt un pretext prin care Dumnezeu ne cheamă, ni se descoperă, la măsura înțelegerii noastre. Sunt doar invitații la a ieși din noi înșine pentru a-L cunoaște pe El și lumea pe care a zidit-o. Deși nu este menționat niciodată în mod explicit, prezența lui Dumnezeu se subînțelege la tot pasul, iar Ryland, despre ale cărui convingeri în materie de credință nu ni se oferă nici un indiciu, este un om deosebit de sensibil și receptiv la chemarea lui Dumnezeu. 

Când se trezește în spațiu, departe de casă și pe deasupra singur, după ce constată moartea camarazilor săi și își amintește scopul misiunii sale, profesorul trece printr-un proces extrem de recognoscibil și autentic. Expresivitatea lui ne ajută să empatizăm cu întreaga paletă de emoții pe care le manifestă: mai întâi groaza și negarea, apoi tristețea, disperarea și frica, la care se adaugă curiozitatea, hotărârea, stăpânirea de sine. Reliefarea acestei psihologii complexe nu este numai un capriciu stilistic, ci este menită să ne atragă atenția la dinamica interioară bogată a personajului și ne pregătește să privim cu admirație momentul când el reușește să accepte cu adevărat condiția lui și să își asume misiunea pe care a primit-o, punându-și la bătaie toate resursele. La puțin timp după aceea, îl întâlnește pe Rocky, sau mai bine zis nava acestuia, ca și când acceptarea și bunăvoința lui au fost răsplătite prin apariția unui nou camarad. Chiar dacă Dumnezeu nu este reprezentat în nici un fel, astfel de momente par să constituie un răspuns de la El pentru Ryland, care se lasă în seama acestei călăuziri. 

Îmi place și felul cum paralelismul realizat între refuzul inițial de a pleca în spațiu și decizia ulterioară de a se întoarce după Rocky scoate în evidență natura profund personală a iubirii și implicit a sacrificiului de sine. La început, Ryland este un profesor de biologie destul de singuratic, prietenos și amabil, dar care nu are un atașament deosebit față de nimeni. Binele unei omeniri pe care și-o reprezintă impersonal nu îl mobilizează într-o asemenea măsură, încât să considere participarea la misiunea Hail Mary o necesitate. Posibilitatea înfăptuirii unui act eroic nu biruie instinctul lui de conservare și, la nivel simbolic, nu biruie egoismul. Însă relația dezvoltată cu Rocky, da. Pentru acest extraterestru, care a locuit împreună cu el în spațiu și căruia i-a învățat limba, Ryland este capabil să renunțe la planeta Pământ și la viața pe care o avusese până atunci. Păstrând proporțiile, această viziune se aseamănă cu cea biblică.

La rugăciunea din Grădina Ghetsimani, Hristos spune: „Nu pentru lume mă rog, ci pentru cei pe care mi i-ai dat Tu.” Iubirea și, la fel, rugăciunea nu este una generică, fără destinatar. Ci una personală și imposibil de replicat.

Și poate că atât ni se cere și nouă. Să învățăm să iubim sincer pe cineva, fie și o singură ființă, și să avem curajul să ne transformăm viața sub imboldul acelei iubiri. 

Elena Tulea

Articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 209 (iunie 2026)

Revista poate fi achiziționată din:

• Platforma digitală – în format digital online
• Magazin România – în format tipărit, cu livrare în România
• Magazin străinătate – în format tipărit, cu livrare în străinătate

De asemenea, te poți abona la revistă, individual (un singur abonament) sau colectiv (până la 10 abonamente la aceeași adresă – reducere de până la 40%) pe un an sau pe șase luni

în format tipărit, cu livrare în străinătate, de AICI

la revista în format digital online, de AICI

în format tipărit, cu livrare în România, de AICI