Rădăcini

În mod clar, lumea este astăzi orientată către „a avea” – dintr-o eroare a civilizației noastre, care s-a predat pe sine consumului și publicității. „A avea” ține de aparență, de imagine, așa cum ține și politicul și, mai ales, mass-media astăzi. Pentru lumea noastră nu contează ceea ce este, tocmai pentru că „a fi” este subjugat, este tiranizat de „a avea”. Dimpotrivă, „a fi” este legat strâns de Dumnezeu, de Ființă sau ființare, nu de vreo idee superioară celorlalte, ci, pur și simplu, de cel mai concret fapt din viața noastră și a lumii. Dumnezeu este Cel ce este, și atât.

Numai în acest sens, omul este, și îi este suficient să fie, netrebuindu-i mai mult, dacă „a fi” se manifestă prin relație, prin aspirație și mai cu seamă prin rădăcini și certitudini. Așa a fost omul de când e lumea. Și astfel nu avea timp să se mai gândească sau să simtă că este nefericit, atâta timp cât iubea, cât era îndrăgostit de omul de lângă el, de lume și viață și mai ales de Dumnezeu. Lucrurile erau mult mai simple și, desigur, mai frumoase. Asta pentru că tot ceea ce a zidit Domnul a fost bun foarte, nu numai în virtutea Frumosului care irumpe din orice, ci spre Binele omului.

Dar această luptă cu Dumnezeu pe care o duce omenirea astăzi nu este a ei. Și desigur că oamenii în general nici nu realizează acest lucru. Nu ne dăm seama că prin mai toată viața modernă, imprimată lumii astăzi, noi oamenii ne-am întors fața de la Dumnezeu. De aceea și durerea imensă care invadează lumea și o scufundă într-o depresie și anxietate generalizată, deasupra căreia se ridică ca valurile peste mare un uriaș și hidos hohot de râs, al celui care stă în spatele acestui scenariu al îndepărtării omului de Dumnezeu.

Oamenii zilelor noastre nu mai au certitudini, tocmai pentru faptul că orice certitudine se întemeiază pe o alta, așa cum fiecare cărămidă se așază pe cea de sub ea și casa întreagă pe temelia ei. Iar temelia primă și ultimă a acestei construcții nu este ideea masonică de edificiu babilonic ce zgârie cerul, ci smerita Întrupare a Domnului și discreta lucrare a Duhului Sfânt, resimțit de Prorocul Ilie ca o adiere lină.

Și pentru că au pierdut conștiința certitudinilor, în ultimă instanță, a adevărului, oamenii nu mai știu nici să plângă. Nu mai simt nevoia să plângă, pentru că nu mai simt durerea, remușcarea păcatului. Poate că fără să-și dea seama, majoritatea se îndreptățesc pe ei înșiși. Mai toți oamenii, mai ales ai societății zis „dezvoltate”, cred astăzi că au dreptate, după cum observa Dostoievski în romanul său „Posedații” tradus în română sub numele de „Demonii”. Este o boală care a contaminat omenirea de câteva secole încoace, mai ale în ultimele două secole, și care acum a ajuns aproape de apogeu. Și pentru că nu mai pot plânge, oamenii – omenirea în întregul ei – nu se mai poate vindeca. Fiecare crede că are dreptate, observa Dostoievski, fiecare crede că posedă adevărul absolut.

Nu poți avea sens, dacă nu ai rădăcini

De aceea și sunt triști oamenii. Se trezesc căutând lucruri sau proiecții ale acestora în idei, și adorm triști, fiindcă lucrurile respective nu și-au ținut promisiunea și se simt tot mai singuri. Dar speră că alte și alte lucruri, gusturi, idei, simțiri și plăceri, haine, faimă și puteri, altele și altele, îi vor face să se simtă mai bogați și mai împliniți. Dar precum fata morgana, toate aceste nălucite promisiuni îi fac să se simtă mai săraci ca oricând, căci toate lucrurile de care sunt legați prin dorințe, îi fac să se despartă de ceilalți, le împuținează dragostea și nevoia de Dumnezeu, în schimb îi stresează și îi tiranizează cumplit.

Aceasta este rezumativ situația lumii de astăzi, o lume care crede că nu mai are nevoie de rădăcini, de istorie, de neam, de relația cu ceva care să-i transceadă pe orizontală, dar mai ales pe verticala lumii spre Dumnezeu. De aceea nici nu mai credem în strămoși, nu mai avem minimum de recunoștință față de ei, pentru simplul fapt că suntem. Astfel că istoria e mai puțin evidentă, mai mult ca niciodată estompată în spatele prezentului îmbuibat cu lucruri, cu îngâmfarea gândului că poți face ceva în lumea aceasta fără trecut și fără Dumnezeu.

Demitologizarea istoriei neamului care la noi s-a făcut prin demersurile, mai degrabă literare, ale unuia ca Lucian Boia și ale altora care cred despre ei înșiși că sunt mari intelectuali, nu a fost altceva decât distrugerea sentimentului istoric, zădărnicirea temeiurilor, a demnității de neam și a stimei de sine care, de când e lumea, îl susține pe om în viață și în istorie, care dă sens. Nu poți avea sens, dacă nu ai rădăcini. Ar fi ca și cum un copac ar putea crește cu rădăcinile suspendate în aer.

E o parte a planului mai larg de descompunere a sensurilor, de rupere a omului de ceea ce-l făcea să ființeze. Pe urmă vine emigrația. Românii aproape că și-au pierdut țara, părăsind-o, pentru a fi locuită de alții veniți de acolo de unde istoria nu le-a dat o mare șansă, pentru că nu L-au cunoscut pe Dumnezeul Cel adevărat. Dar stăpânii cei noi, care iau locul poporului, sunt în realitate alții. E vorba de câțiva dintre aceia care dețin banii și puterea în lumea aceasta, bolnavi de neființare, înnebuniți, ca și posedați, de dorința de a stăpâni, distruge și ucide, disimulată sub lozinci precum ecologie și energie verde, nepoluare și dreptul la pântece, sănătate reproductivă, vaccinare și eutanasie.

În schimb, propun o lume inspirată chipurile de logica diversității, dar, paradoxal, alcătuită din oameni identici unul cu altul, nici bărbat și nici femeie, nici om și nici maimuță, ci undeva la mijloc, întotdeauna în zona nimicului, către care tind și pe care-l recunosc drept părinte.

Au inventat nu unul, ci mai multe „Ministere ale Adevărului”, după Proiectul Orwell. Fiecare trust de presă, fiecare partid politic și mai ales serviciile – care nu degeaba lucrează la întuneric și sunt secrete – emit adevăruri, controlează opinia publică prin talk-show-uri, prin știri de tot felul, prin narațiuni create sau scenarizate anume pentru ca lumea să creadă întotdeauna ceea ce vor ei, orice altceva decât Adevărul. El, Adevărul, este periculos, El trebuie ascuns cu grijă în spatele unei infinități de minciuni, de aceea cei care lucrează în aceste domenii sunt aleși cu grijă, dintre cei care pentru treizeci de arginți pot vinde pe oricine, mai ales pe Dumnezeu – ei care, din cauza atâtor vânzări nici măcar nu mai știu care este adevărul sau dacă există vreunul.

Să ne reîndrăgostim de Hristos!

Rătăciți într-o astfel de lume de oglinzi paralele, în care nu-l mai poți vedea pe celălalt, ci doar pe tine însuți deformat la maximum până la plăsmuirile onirice ale lui Goya, oamenii nici nu mai știu de ce sunt nefericiți. Unde nu mai este Adevăr și Bine, unde Frumosul devine o estetică mai specială a urâtului, unde mizeria și necurăția sunt transformate în gusturi rafinate, unde curvia și perversiunile devin stindardul unei revoluții numite sexuale, acolo omul nu mai este om, asemănându-se mai curând cu dobitoacele – după cum spune Sfântul Antonie cel Mare – sau cu cel care inspiră toate acestea prin energiile lui, din care lumea astăzi se hrănește precum porcii din troaca lor.

Cine este însă Adevărul? Cum ar trebui să arate în realitate lumea? E foarte simplu. Puneți turnesolul Adevărului peste toate și veți descoperi calea care duce la viață. Căci, nemaicrezând minciunilor, din presă mai ales, prin faptul că nu mai ascultați știrile, veți fi mai aproape de Adevăr. Înfrânând dorințele, mai corect spus patimile, veți descoperi că numai prin Dumnezeu puteți realiza aceasta. Așa, încetul cu încetul, putem reveni la viață, la natură, la relația cu oamenii, mulți-puțini câți mai rămân treji în jurul nostru și mai ales cu Dumnezeu.

De fapt, ne mai trebuie ceva esențial. Trebuie să ne reîndrăgostim de Bine, Adevăr, Frumos și Înțelepciune, să simțim că putem și vrem să ne dăm viața pentru acestea, pentru că prin ele Însuși Dumnezeu lucrează și se face prezent în lume. Numai astfel, prin această jertfire, vom putea recunoaște, vom putea redobândi sensul jertfei, ne vom putea realtoi pe Hristos întru Care viață vom avea și o vom avea din destul.

Ce mirare că suntem și ce minune este că putem să redobândim viața cea adevărată prin pocăință, că încetul cu încetul, pas cu pas, putem ajunge într-o zi să vedem din nou lumea aceasta cu ochii lui Dumnezeu, adică cu durere și dragoste, gata să ne jertfim pentru ea, urmându-L pe Hristos. Din Dumnezeu, prin Hristos, în Duhul sunt toate, începutul și sfârșitul lumii, al vremurilor și al vieții noastre întru cele preaînalte.

Virgiliu Gheorghe Vlăescu

Articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 210 (iulie 2026)

Revista poate fi achiziționată din:

• Platforma digitală – în format digital online
• Magazin România – în format tipărit, cu livrare în România
• Magazin străinătate – în format tipărit, cu livrare în străinătate

De asemenea, te poți abona la revistă, individual (un singur abonament) sau colectiv (până la 10 abonamente la aceeași adresă – reducere de până la 40%) pe un an sau pe șase luni

în format tipărit, cu livrare în străinătate, de AICI

la revista în format digital online, de AICI

în format tipărit, cu livrare în România, de AICI