Rădăcinile noastre sunt Hristos

Părintele Michel Quenot, deși un convertit sau poate tocmai de aceea, nu se deosebește prin nimic de marii Părinți ai Bisericii. Viziunea lui privind Ortodoxia nu este una teoretică, ci pornește de la experiența de viață asupra căreia pune accentul principal, alăturându-se astfel unei viziuni palamite și nu uneia varlaamite, de care suferă din păcate o mulțime de ortodocși învățați astăzi.

Povățuit duhovnicește de mari Părinți ai epocii noastre – Sfântul Sofronie și Părintele Simeon de la Essex, Mitropolitul Meletie al Prevezei – Părintele Michel ne îndeamnă să bem din fântâna care este Hristos, ca să nu ne trezim, mai ales noi, ortodocșii, că, stând lângă fântână și având-o atât de aproape, suferim de sete. (V.G.)

− Părinte Michel Quenot, vorbiți-ne, vă rog, despre rădăcinile dumneavoastră creștine.

− M-am născut într-o familie catolică. Atât tatăl meu, cât și mama mea au încercat sincer să trăiască o viață de buni creștini. Am fost patru frați în familie; de la o vârstă fragedă mergeam regulat la biserică. O vreme am slujit chiar și la altar, până pe la vârsta de șaisprezece–șaptesprezece ani. Am făcut-o cu multă bucurie, mai ales că liturghia catolică din acea perioadă era încă foarte bogată. O mare parte din această bogăție, în opinia mea, s-a pierdut după Conciliul Vatican II.

Liturghia era celebrată parțial în limba latină. Privind în urmă, pot spune că a fost o perioadă frumoasă. Am avut privilegiul de a cunoaște preoți care erau cu adevărat oameni sfinți. Dintr-o perspectivă ortodoxă, există uneori tentația de a reduce tot ceea ce este în afara Ortodoxiei la ceva lipsit de valoare sau deficitar. Însă acest lucru nu este adevărat în cazul meu. Acești preoți aveau multă râvnă, erau profund credincioși și slujeau cu toată inima.

Totuși, în jurul vârstei de șaisprezece ani, am început să îmi pun cu seriozitate niște întrebări. Ori de câte ori priveam imagini cu Hristos sau cu Maica Domnului, simțeam un fel de neliniște lăuntrică. Acum îmi dau seama mai bine de ce. Ceea ce vedeam în acele imagini nu corespundea sentimentului meu lăuntric profund despre Cine sunt cu adevărat Hristos și Maica Sa. Reprezentările îmi păreau sentimentale, dulcege, lipsite de profunzime și autenticitate. Mă întrebam adesea: „Cine este Hristos? Cine este Maica Domnului?”.

Mi-am continuat studiile − am urmat doi ani de filosofie, apoi am studiat lingvistica, istoria și alte discipline. În tot acest timp mi-am păstrat credința și am încercat să fiu un bun creștin. Totuși, aveam tot mai puternic acel sentiment că ceva lipsea. Apoi m-am căsătorit, iar căutarea spirituală a continuat, de acum, în doi. Eu și soția mea călătoream frecvent în Italia. Iubeam frumosul estetic, armonia, arta și arhitectura și, în mod firesc, am vizitat numeroase galerii și muzee. Acolo am întâlnit nenumărate picturi religioase, în special reprezentări ale Maicii Domnului, ale Nașterii Domnului și ale Pruncului Iisus.

Și din nou m-am surprins gândind: „Nu, Hristos nu poate fi reprezentat ca un copil bucălat. Iar Maica Sa nu poate fi înfățișată sub chipul unei femei mondene oarecare”. Știm că mulți pictori au folosit modele pentru operele lor religioase. Simțeam tot mai adânc că aceste reprezentări nu reușesc să transmită realitatea pe care pretind că o înfățișează.

Îmi amintesc că am vizitat Veneția, unde există o frumoasă colecție de icoane în cartierul grecesc, nu departe de bazilica San Marco. Acolo, pentru prima dată, am văzut icoane cu adevărat remarcabile. Reacția mea imediată a fost: „Asta este!”. În acel moment știam însă foarte puțin despre Ortodoxie.

De fapt, ar trebui să menționez o experiență anterioară. În perioada căutărilor mele, am locuit doi ani în Italia. Atunci am cunoscut un tânăr preot catolic care se pregătea să plece să facă misiune în Rusia după căderea comunismului. El a organizat o liturghie bizantină în oraș, pentru cei care aparțineau acestei tradiții. Pentru pregătirea liturghiei, a adunat un mic grup de studenți și, pe parcursul iernii, am învățat cântările liturgice. Slujbele erau în slavonă bisericească Sub îndrumarea lui, am învățat să cântăm liturghia. A fost prima mea întâlnire cu o liturghie bizantină.

Am intrat în Ortodoxie prin icoană

− Cum ați luat decizia de a deveni ortodox?

− În acei ani, căutarea mea s-a concentrat tot mai mult asupra icoanei. Încetul cu încetul, am ajuns să înțeleg că icoana nu este doar o formă de artă religioasă, ci un mod unic de a contempla taina lui Dumnezeu întrupat. Într-un an, în perioada pascală, în timp ce citeam texte teologice despre Înviere, am dat peste icoana Anastasis, pogorârea lui Hristos la iad. Experiența a fost copleșitoare. A fost ca un tsunami.

Într-o singură clipă, am înțeles mai mult decât ar fi putut să-mi transmită douăzeci de tratate teologice. Icoana mi-a deschis înaintea ochilor taina Învierii. L-am văzut pe Hristos ridicând întreaga omenire din împărăția morții. Am văzut Lumina dumnezeiască pătrunzând fiecare dimensiune a existenței − atât cea materială, cât și cea spirituală. Am perceput întâlnirea dintre cer și pământ, dintre adâncuri și înălțimi, dintre întuneric și slavă. Era ca și cum o lumină uriașă ar fi izbucnit înlăuntrul meu.

Din acel moment, am continuat să studiez și să aprofundez, dar înăuntrul meu totul devenise deja limpede. Aceasta era Ortodoxia. Acesta era adevărul pe care îl căutasem mereu. Spun adesea că am intrat în Ortodoxie prin icoană. Icoana a fost primul pas pe acest drum.

− Cine v-a ajutat să vă înrădăcinați în tradiția ortodoxă?

− Fără Mănăstirea de la Essex, mă tem că ar fi fost foarte greu. Noi am ajuns la Essex la sfatul unui prieten care ne-a spus: „Trebuie să mergeți la Mănăstirea Sfântului Ioan Botezătorul de la Essex și să-l întâlniți pe Părintele Sofronie”. Pentru noi, acest nume nu spunea absolut nimic. Eram de curând ortodocși, iar în timpul uneia dintre vacanțele școlare am călătorit la Essex. Ne-am simțit cu adevărat ca acasă, „ca peștele în apă”. Din acel moment, am legat prietenii puternice cu obștea mănăstirii, cu Părintele Sofronie, Sfântul Sofronie, și cu Părintele Simeon, care mai târziu a devenit Părintele meu duhovnicesc.

Părintele Simeon fusese cel mai apropiat colaborator al Părintelui Sofronie încă de la început. A fost, în opinia mea, o personalitate extraordinară − foarte cultivat, dar în același timp profund, simplu și smerit. Iubea cu adevărat oamenii și era atent la nevoile fiecăruia. De atunci, am revenit la mănăstire în fiecare an, de obicei pentru zece sau doisprezece zile, în timpul vacanțelor mele. Pe măsură ce anii treceau, aceste relații deveneau tot mai profunde.

O convorbire cu Părintele Sofronie mi-a rămas vie până astăzi. Într-o zi discutam pe diverse subiecte, când el a spus deodată: „Michel, trăim într-o lume tragică. Suntem cu toții oameni tragici. Tragedia aparține fiecărei vieți omenești. Hristos este singura Ființă ne-tragică care a trăit pe acest pământ, pentru că El este Dumnezeu. Tragedia este legată de păcat, iar noi toți suntem păcătoși. Domnul este singurul fără păcat. Totuși, deși El Însuși nu a fost o ființă tragică, a luat asupra Sa întreaga tragedie a lumii. Urmându-L pe El, ni se dă o cale de ieșire din propria noastră tragedie”. Cred că, în aceste câteva cuvinte, Părintele Sofronie a rezumat o mare parte din ceea ce avem nevoie să înțelegem în viață.

Pentru mine, a fost o experiență extraordinară să învăț Rugăciunea lui Iisus, împreună cu alții, în obștea Sfântului Sofronie. Ceea ce m-a impresionat profund ca tânăr creștin ortodox a fost experiența preschimbării lăuntrice în timpul slujbelor. După ce stai în picioare mult timp, simți în mod firesc greutatea propriului trup. Din exterior, cineva te-ar putea vedea încovoiat, însă înlăuntru tău simți că ceva te face să stai drept. Simți că o forță tainică trece prin tine, ținându-te drept înaintea lui Dumnezeu. Aceasta a fost pentru mine o experiență trăită pentru prima dată acolo, descoperindu-mi lucrarea Duhului Sfânt în ființa omului, care poate fi cu adevărat simțită.

Și aș dori să adaug ceva aici. Ca preot astăzi, cred că cel mai important aspect al vieții creștine nu este cunoașterea teologică și nici chiar discursul duhovnicesc. Mulți sunt cei care vorbesc despre duhovnicie, teologie și idei religioase. Dar esențialul este acesta: Credem în Hristos Domnul. Credem în Dumnezeu-Omul Hristos. Credem în Sfânta Treime. Totuși, nu trebuie să credem doar pentru că ni s-a spus acest lucru sau pentru că l-am citit undeva. Trebuie să existe un moment în care credința devine certitudine, convingere lăuntrică − un moment în care știm, nu doar intelectual, ci existențial, că Hristos este real, că este prezent și că această realitate este vie în noi. Dacă nu am ajuns încă la această experiență, atunci cred că nu am început încă să fim cu adevărat creștini.

Ortodoxia nu este o etichetă și nici o simplă marcă identitară

− Acum sunteți sfinția voastră înșivă Părinte duhovnicesc, slujind într-o țară apuseană, într-o lume din ce în ce mai secularizată. Cum răspundeți acestei nevoi de sens, mai ales de sens spiritual, a fiilor dumneavoastră duhovnicești?

− Vorbind în termeni generali, ceea ce observăm astăzi în lumea noastră este o pierdere a scopului și o pierdere a rădăcinilor. Mulți oameni nu mai știu de unde vin și încotro se îndreaptă. Le lipsește un sens mai profund al vieții. Aud adesea spunându-se că omul modern nu mai crede. Dar aici aș face o precizare: nu este întru totul adevărat. Oamenii cred. Ei nu sunt lipsiți de credință. Ceea ce s-a schimbat este faptul că și-au creat alți dumnezei.

De aceea, nu consider corect să afirmăm că societatea contemporană nu mai este religioasă. Omul rămâne, prin firea sa, o ființă religioasă. Impulsul religios aparține în mod profund firii omenești. Diferența este că mulți își construiesc astăzi propriile obiecte de adorare. Fie prin hedonism, consumism, ideologie, tehnologie, sau prin nenumărați alți idoli ai lumii actuale, ei caută sens și împlinire în surogate ale lui Dumnezeu.

Tehnologia, în mod special, a devenit profund invazivă și joacă un rol major în modelarea vieții și a mentalităților omului contemporan. Și totuși, în ciuda acestor schimbări, omul nu poate trăi fără rădăcini. Mai devreme sau mai târziu, va trebui să aibă loc o întoarcere la aceste rădăcini.

Dacă îmi permiteți, aș face o comparație cu România, unde ne aflăm astăzi. Peste 90% din populație se declară ortodoxă. Și totuși am observat că, deși uneori aici se critică starea spirituală din Occident, aceleași probleme există și în România, doar că sunt adesea ascunse sub faptul că țara este, cultural, ortodoxă.

Întâlnesc frecvent oameni − fie în parohia mea, fie în alte contexte − care cu mâna pe inimă îmi spun că sunt ortodocși. Cu blândețe și uneori cu puțin umor, îi întreb: „Și unde mergeți la biserică? De care parohie aparțineți?”. De foarte multe ori răspunsul este: „Părinte, nu merg la biserică, dar sunt un bun ortodox”. Atunci întreb: „Chiar credeți că se poate să fii ortodox fără a merge la biserică?”. Iar ei răspund: „Dar, părinte, eu cred în Dumnezeu”. La care le spun: „Da, credeți în Dumnezeu. Dar să nu uităm că și demonii cred în Dumnezeu”. De obicei, acest lucru îi pune pe gânduri.

Încerc apoi să le explic că Ortodoxia nu este o etichetă și nici o simplă marcă identitară. Ortodoxia este un mod de viață. Nu poți trăi cu adevărat o viață ortodoxă fără a fi unit cu Hristos. Iar a fi unit cu Hristos este imposibil în afara Bisericii, în afara vieții liturgice, în afara participării la Sfânta Liturghie. Dacă nu participăm la viața Bisericii, nu putem trăi cu adevărat o viață duhovnicească. Nu putem trăi pe deplin o viață creștină. Creștinismul nu este doar o chestiune de credință privată, ci comuniune cu Hristos în Trupul Său, Biserica.

Suntem înconjurați de apă vie, dar rămânem însetați

− Cum să ne redescoperim rădăcinile, deopotrivă în Apus și în Răsărit?

− Priviți doar la Franța! Numele satelor și al orașelor sunt peste tot legate de sfinți. Sfinții erau omniprezenți în viața acestei țări. Nu trebuie să uităm că, timp de multe secole, pământurile noastre au împărtășit o istorie creștină comună. În acest sens, țările noastre au fost țări ortodoxe înaintea rupturilor de mai târziu. Acest lucru face parte din moștenirea noastră spirituală comună.

Când spun că trebuie să ne întoarcem la rădăcini, mă refer la faptul că oamenii trebuie să redescopere această moștenire vie. Și acest lucru nu se aplică doar europenilor occidentali, ci și celor din țările tradițional ortodoxe, precum România.

Îmi vine în minte o poveste despre un mitropolit grec care a susținut, pe parcursul mai multor săptămâni de iarnă, un curs catehetic. La ultima întâlnire, i-a invitat pe credincioși să pună întrebări. O femeie a ridicat mâna și a întrebat: „Părinte, după tot ce ne-ați spus, care este sensul vieții?”. El a rămas uimit, pentru că vorbise despre sensul vieții săptămâni la rând.

Curând după aceea, a plecat cu o navă spre insula Patmos. În timpul călătoriei privea marea, cerul, păsările și frumusețea creației, cugetând la bogăția lumii lui Dumnezeu. A ajuns apoi în Patmos și a săvârșit acolo Sfânta Liturghie. După slujbă, pe când saluta oamenii, a observat o vizitatoare străină, o femeie din Germania. A întrebat-o dacă i-a plăcut liturghia. „Da, părinte”, a răspuns ea. „Ce ați simțit?” „A fost prima mea liturghie ortodoxă”, a spus ea. „Totul a fost frumos. Singura dificultate este că nu înțeleg greaca. Am fost aici în vacanță câteva zile și mi-am dat seama că acești oameni trăiesc lângă o fântână, dar totuși rămân însetați”.

„Ce vreți să spuneți?”, a întrebat el. Ea a răspuns: „Ceea ce aveți aici este atât de bogat! Noi nu avem această bogăție acolo de unde vin eu. Și totuși, se pare că mulți oameni de aici nu beau din acest izvor. Sunt înconjurați de apă vie, dar rămân însetați.” Cred că această poveste exprimă o realitate care îi privește pe mulți creștini ortodocși de astăzi.

Aici, în România, de pildă, sunt mereu uimit de bogăția culturii, a tradiției spirituale și a moștenirii religioase. Și totuși, uneori am impresia că mulți oameni nu sunt pe deplin conștienți de comoara pe care o au. Primejdia este să trăiești lângă o fântână plină de apă vie și totuși să suferi de sete. Sfatul meu este foarte simplu: Beți din propria voastră fântână!

(fragment)

Interviu realizat de Tatiana Petrache

Articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 210 (iulie 2026)

Revista poate fi achiziționată din:

• Platforma digitală – în format digital online
• Magazin România – în format tipărit, cu livrare în România
• Magazin străinătate – în format tipărit, cu livrare în străinătate

De asemenea, te poți abona la revistă, individual (un singur abonament) sau colectiv (până la 10 abonamente la aceeași adresă – reducere de până la 40%) pe un an sau pe șase luni

în format tipărit, cu livrare în străinătate, de AICI

la revista în format digital online, de AICI

în format tipărit, cu livrare în România, de AICI