Sfânta Elisabeta de la Pasărea, binecuvântată roadă a neamului românesc (II)

Mult s-a minunat neamul nostru românesc când Domnul i-a descoperit, în acest veac al încercărilor, minunata trăire a Sfintei Elisabeta. Căci Sfânta a strălucit ca o lumină în sfeșnic, arătându-ne calea atunci când suntem împresurați de primejdii fără seamăn și de zbuciumul acestei vieți. Și mulți s-au minunat de chipul aspru al nevoinței ei, de cereasca și sfânta-i viețuire, de bărbăția cu care înfrunta situații grele, defăimându-se în tot chipul pe sine. Și am auzit încă pe mulți mirându-se de Sfânta care a viețuit printre noi, în veacul nostru, dându-ne îndemn și râvnă spre cele sfinte, de tinerețea ei și de înaintarea hotărâtă pe calea sfintelor nevoințe ale desăvârșirii. Iar bărbăția cu care a înfruntat cumplitele dureri ale bolii cine le poate povesti? Cu adevărat mare lumină s-a dăruit neamului nostru. (S. C.)

„Sfânta Elisabeta”, mărturisește maica Pelaghia, „zicea că nu trebuie să spună numele celor pe care i-a văzut în iad, ci doar să se roage pentru ei. După aceasta, Maica Domnului a plecat, iar Sfântul Ioan Iacob a însoțit-o și a condus-o să vadă și frumusețile cele de nedescris ale raiului. Mi-a rămas viu în memorie cum povestea maica că au trecut printr-o câmpie cu verdeață și flori atât de minunate și deosebite între ele, încât fiecare fir de iarbă sau floare, la atingere, vibrau de sunete și armonii cerești. Au întâlnit grupuri de sfinți cărora le făceau închinăciune, închinându-se și ei la rândul lor. Apoi, au ajuns la un palat împărătesc foarte luminat și strălucit. Intrând, au văzut multe trepte, puterile îngerești, care-și plecau capetele cu închinăciune la vederea lor. Iar de sus, de la Tron, s-a auzit un glas ca de tunet: «Nu este vrednică ca să intre aici! Duceți-o înapoi, pe pământ, ca să facă pocăință, pentru că nu este pregătită!». Și a zis maica: «Dacă muream atunci, nu mă mântuiam, căci nu aveam viață duhovnicească profundă. Exterior, încercam să împlinesc cele călugărești, dar nu este de ajuns. Râvneam să urmez viața sfinților, dar nu le-am urmat cu fapta». După ce s-au închinat la Tronul ceresc, au ieșit din palat, iar Sfântul Ioan i-a spus că Domnul a hotărât să-i mai dea ani de pocăință și că de acum să se învrednicească a veni din nou în acest loc. I-a mai spus să-i urmeze în viața de liniște la pustie, zicându-i că o va ajuta și o va ocroti”.[1]

Pe toate acestea, maica Elisabeta i le-a mărturisit și surorii ei mai mici, Victorița, căreia îi purta tare mult de grijă și pe care, cumva, o pregătea pentru a întâmpina cu multă răbdare greutățile vieții. „Mi se părea o poveste – își amintește dna Coruț. Eu nu puteam gândi că există în realitate ce spunea maica. Eram și tânără. Îmi spunea maica, dar îmi spunea cu atâtea lacrimi, nu se oprea din plâns deloc. M-a mișcat profund tot ce mi-a zis, dar abia în timp am realizat cu adevărat ce mi-a zis. Pentru că-mi spunea maica: «Dac-ai ști cât e de groaznic iadul, toată viața ne-am târî pe burtă doar să ne mântuim». Deci cuvintele astea nu le pot uita”.[2]

Experiența morții și a vederii celor de dincolo au cutremurat-o pe maica Elisabeta, iar din îndemnul Sfântului Ioan Iacob a hotărât să plece la viața de liniște în pustie. Încă fiind în spital și deșteptându-se din nou la cele de jos, s-a dat jos din pat și a început să facă metanii, mărturisind despre cele văzute și plângând în hohote, încât toți i-au socotit vorbele ca ieșind din sminteala bolii. Numai o maică a crezut-o, socotind că într-adevăr trecuse prin toate câte le povestea. „Maicile care erau cu ea atunci – mărturisește maica Pelaghia – o opreau, zicându-i că nu are voie să se ridice, că e grav bolnavă. Dar ea spunea plângând că nu mai este bolnavă, că a vindecat-o Sfântul Ioan Iacob. După această experiență, nu mai putea duce viața de dinainte. Era alt om. Trebuia să urmeze calea care i-a fost arătată. A luat binecuvântare și a revenit în țară. Mai întâi, s-a dus la Sfântul Cuvios Cleopa de la Sihăstria, căruia i-a mărturisit totul, iar sfinția sa a binecuvântat-o să urmeze calea pe care a îndrumat-o Dumnezeu prin Sfântul Ioan Iacob. Apoi a luat binecuvântare și de la Preasfințitul Gherasim Putneanul și, astfel înarmată, și-a început maica viața de nevoință la pustie în Munții Rarău, Giumalău și Neamț”.[3]

Viețuirea pustnicească

Începuturile vieții sale pustnicești au fost foarte grele. La început, nu avea bordei. Dormea pe unde afla puțin adăpost. A stat 2-3 luni în preajma Schitului Sfântului Ioan Iacob. „Cu multă osteneală, își va săpa un bordei sub pământ. Intrarea lui era acoperită la suprafață cu mușchi de pădure. La începutul nevoințelor sale, Sfânta Elisabeta nu a avut nici sobă, nici pat. În primii doi ani de pustnicie nu a văzut fața niciunui om, suferind bătăi și chinuri înfricoșătoare de la duhurile rele”.[4]

Se întorsese de la Ierusalim cu cureaua Sfântului Ioan Iacob, care-i fusese dăruită de maica Magdalena, sora Părintelui Ioanichie Pârâială, ucenicul Sfântului. I se descoperise că va primi acel odor care-i va fi de mare folos în viața pustnicească. „O lipise pe o altă curea – își amintește maica Pelaghia – ca să nu se deterioreze, iar Sfânta Elisabeta o purta tot timpul. Cu acea curea s-a apărat odată de un urs (care o atacase și o trântise, n.n.). S-au făcut și minuni cu ea, mai ales la femeile care nu puteau să nască sau nu puteau avea copii. Știu câteva cazuri concrete”.[5]

Altădată, Sfânta a fost aruncată de diavoli într-o prăpastie pe când se dusese la privegherea de noapte la crucea de sus, din munte, de la 1850, unde se adunau pustnicii din zonă. Și n-au putut spurcații draci să o vatăme, măcar că au ridicat-o în aer ca un vârtej și i-au dat drumul, căci Sfânta era acoperită cu smerenia ca și cu un veșmânt. Iar ea, din adâncă smerenie, spunea că numai rasa maicii Doroteea de la Pasărea, o maică îmbunătățită, cu care era îmbrăcată, a ținut-o și a căzut ușor. Dar adevărul este că Sfânta Elisabeta risipea toate uneltirile vrăjmașilor cu puterea smereniei sale.

Fiind atacată de spurcații diavoli, Sfânta Elisabeta se încingea cu centura Sfântului Ioan Iacob, iar dracii nu se mai puteau apropia, spunând: „Nu ne mai putem atinge de nenorocita aceasta că e încinsă cu farmece”. Mult îndemn a primit în viața pustnicească după întâlnirea cu Părintele Nazarie Pustnicul, care i-a spus pe nume, deși nu se mai întâlniseră vreodată. Pustnicul cu viață sfântă a povățuit-o în viața de liniște, sfătuind-o să înfrunte toate câte vor fi îngăduite să vină asupra ei, spunându-i așa: „Lacrimile și suspinele cu smerenie, ele, îți pot schimba firea”.[6] Încă și alte povețe minunate i-a dat, care avea să-i fie de mare folos în ispitele de tot felul. „A urmat – consemna Sfânta Elisabeta în jurnalul ei –, în noaptea aceea, o schimbare în sufletul meu. Parcă mă născusem atunci. Nu-mi mai era frică de nimic. Îl simțeam pe Domnul atât de aproape! Au fost primele clipe din bucuria liniștii”.[7]

Apoi, după un timp, s-a întâlnit cu Părintele Zinon Pustnicul. Și pustnicul sfânt a întărit-o, căci, spunea Sfânta în însemnările sale, „starea mea suferea de o durere lăuntrică”.[8] Și i-a lămurit calea, aprinzându-i și mai mult dorul după sfintele nevoințe ale desăvârșirii. Că era adevărat că încă mai trăiau sfinți pe pământ. Iar a doua oară când Pustnicul Zinon i s-a arătat era într-un martie geros. Venise în fața chiliei, pe care părintele duhovnic și ucenicul lui i-o construiseră Sfintei Elisabeta, pășind desculț prin troienele de zăpadă. Și i-a zis: „Să nu te încrezi niciodată în tine însăți! Să te încrezi întotdeauna în puterea și ajutorul lui Dumnezeu! Să lupți totdeauna!”.[9]  

În 1999, Sfânta s-a întors pentru o vreme la Mănăstirea Pasărea. Primise între timp tunderea în schima mică, la 6 august 1998, devenind monahia Teodora. Deși primise binecuvântarea Părintelui Macarie, duhovnicul mănăstirii, să-și sape un bordei în grădina casei maicilor, totuși sufletul ei ardea de dorul pustiei. „Ne-a spus într-o zi – mărturisește maica Timoteea –, cu glas blând și ochi strălucind de lacrimi: «Mi-e dor de pustie…». Și a plecat iarăși tăcută, ca un pelerin care își reia drumul spre cer”.[10] Mai târziu, la 19 aprilie 2006, monahia Teodora a devenit schimonahia Elisabeta, primind tunderea în schima cea mare din mâna Părintelui Macarie.

În pustie a viețuit asemenea marilor nevoitori. Odată, a povestit duhovnicul, Sfânta nu a mâncat 17 zile. În chip obișnuit, mânca o dată pe săptămână. Iar așa cum au mărturisit ucenicele ei, adesea, lua numai anafură și agheasmă. Povestea una dintre maicile care aveau să se nevoiască mai târziu sub îndrumarea ei: „M-a impresionat mult firea ei ascetică și totodată puternică. Cu hainele ponosite, însă curate și îngrijite, era plăcută și prietenoasă, dar avea și autoritatea și acrivia unei adevărate maici duhovnicești. Sfinția sa a fost pentru noi, cele care am stat cu sfinția sa, o adevărată maică duhovnicească, sprijinindu-ne în toate prin rugăciune, prin sfaturi înțelepte și chiar prin mustrări binemeritate spre îndreptarea și smerenia noastră”.[11]

Bineînțeles că toată această nevoință aspră îi stârnea pe diavoli, care veneau s-o tulbure. Odată, maicile au găsit-o rănită. Mult folos a dobândit din osândirea de sine. Chiar și când era vădită lucrarea diavolului în a-i face rău, Sfânta Elisabeta se învinovățea pe sine. „Mi-a zis că, într-o noapte, ispita celui rău a făcut să cadă raftul cu cărți peste ea, aproape să o zdrobească. Dar ea, speriindu-se, a început să se ocărască pe sine, cum că din cauza ei ar fi căzut raftul, că nu l-ar fi fixat cum trebuie. Atunci a auzit o voce răgușită zicându-i cu răutate: «Ce pățeai dacă dădeai vina pe mine!». De aceea, maica ne învăța ca totdeauna, în orice ispită sau necaz ni s-ar întâmpla, să nu dăm vina pe alții, nici pe oameni, nici pe diavoli, nici pe situații, ci numai pe noi înșine să ne învinuim, căci, astfel, nu are putere diavolul asupra noastră”.[12]

Prihănirea de sine și rugăciunea lui Iisus deveniseră viața ei. Sfânta Elisabeta dobândise rugăciunea neîncetată. Ea însăși mărturisea cu smerenie cum primise acest dar de la Sfântul Ierarh Nicolae, la care avea mare evlavie. „Maica insista mult asupra lucrării rugăciunii lăuntrice a lui Iisus rostită cu mintea și cu simțirea inimii și punea mare accent pe ascultare, tăierea voii și smerenie. Spunea că nu poți să stai la liniște dacă nu ai ascultare și smerenie și nu te rogi mult cu lacrimi și umilință. «Fericit cel ce a dobândit plânsul duhovnicesc!», zicea dânsa. «Citirea vieților sfinților face parte din pravila noastră zilnică». Această rânduială a primit-o de la bătrânii pustiei. Maica avea mare râvnă pentru sfinți în a le citi viața, căutând mai ales a le urma cu fapta. Citea înainte cu multe zile pentru zilele în care nu va mai putea citi din cauza bolii sau a altor împrejurări. Una dintre lucrările ei de căpetenie, după rugăciunea lăuntrică, era prihănirea de sine, osândirea de sine și neprețuirea de sine. Mereu găsea motiv să se ocărască, spunându-și: «Ticăloasa! Netrebnica!». Și cred că acestea le spunea ca urmare a smeritei-cugetări în care petrecea cu mintea.”[13] Față de toți se smerea și se prihănea pe sine: „De câte ori ne scria câte un bilețel – își amintește dna Victorița Coruț –, zicea: «Iertați-mă pe mine, ticăloasa și păcătoasa, maica Elisabeta!»”.[14]

Sfânta Elisabeta s-a nevoit și singură, iar, mai târziu, alături de ucenicele sale. Socotea că cel mai rodnic chip de viață pustnicească este viețuirea în doi sau trei monahi, în ascultare. Prețuia mult tăcerea și, adesea, comunica, atunci când era mare nevoie, doar în scris. Stăruia în retragerea desăvârșită, pentru ca viața de liniște să-și dea roada ei bogată: descoperirea neputințelor firii și smerenia, trezvia și simțirea prezenței lui Dumnezeu, dar și rugăciunea pentru tot omul. Locuiau în bordeie aflate la un kilometru.

Le învăța pe maici răbdarea și îndelungă-răbdarea, ea fiind o pildă în acest sens, curajul, nădejdea în Dumnezeu în toate împrejurările, ascultarea care aduce folos și bucurie. Avea dragoste față de întreaga zidire a lui Dumnezeu. Era plină de delicatețe nu numai față de oameni. Toate vietățile îi simțeau dragostea și smerita viețuire.

Sfânta Elisabeta avea însă și descoperiri cerești care îi mângâiau sufletul. Odată, la privegherea Înălțării Sfintei Cruci, s-a pomenit „într-o biserică mare și luminată, unde mulți preoți și arhierei săvârșeau slujba și au înălțat o cruce mare care strălucea cu multă lumină”.[15]

În 2004 și în 2010 a fost operată. Intervenția chirurgicală la pancreas n-a fost ușoară. Atunci, l-a văzut chiar pe Sfântul Ioan Iacob cum a venit în sala de operație, dând indicații ce anume să fie tăiat și scos din trupul ei bolnav.[16] Odată, fiind în tren, Sfânta Elisabeta l-a tămăduit pe un îndrăcit, atingându-l cu sfânta cruce, căci dobândise de la Domnul harisma aceasta și se revărsau printr-însa bogate vindecări. Ba încă și darul înainte-vederii îl primise, ajutând pe mulți la vreme de grea încercare.

Când boala i s-a agravat, Sfânta Elisabeta a fost îngrijită de două maici. Deși socotea că mai are nevoie de timp pentru pocăință, pe măsură ce se apropia sfârșitul său pământesc, Sfânta Elisabeta era plină de desăvârșită pace. Ducea o suferință uriașă. „Tare mult a suferit la urmă – mărturisește maica Pelaghia. Zicea: «Mă doare, simt că mă mușcă, că mă arde». Cancerul avansase foarte mult și simțea asta mai ales în zona abdomenului”.[17]

Când durerea se întețea, striga la Sfântul Nicolae sau la Sfânta Filofteea la care avea mare evlavie. Și sfinții îi veneau grabnic în ajutor, ușurându-i chinul. Odată, la o sărbătoare mare, s-a pomenit la o slujbă cu preoți și arhierei, în care Preasfânta Născătoare de Dumnezeu împărțea ceva tuturor. Maicile care erau cu ea i-au văzut atunci chipul vesel și luminos și au auzit-o cum șoptea: „Maica Domnului! Maica Domnului!”, deschizând gura pentru a primi darul Stăpânei noastre de-Dumnezeu-Născătoarea.[18]

Și cu Domnul ajunsese să vorbească simplu, ca un copil cu tatăl lui. La 5 iunie 2014, Sfânta Elisabeta a plecat cu pace la Domnul, fiind înmormântată la Mănăstirea Pasărea. Pildă de îndelungă-răbdare și de smerenie, Sfânta Elisabeta a fost trecută în rândul sfinților, la 1 iulie 2025, viața ei fiind o binecuvântată odrăslire a acestui neam românesc. „Dat-ai bunătate, milostive Doamne, și pământul nostru și-a dat roada lui”.

          Sergiu Ciocârlan

[1] Ibidem, de la 19:11 la 22:30.

[2] Vezi interviul „«Când era cu tine, dragostea te cuprindea» – mărturisiri de soră despre Sfânta Elisabeta de la Pasărea”, de la 14:51 la 16:11.

[3] Vezi „Buchet de mărturii despre Sfânta Cuvioasă Elisabeta de la Mănăstirea Pasărea”, de la 22:50 la 24:03.

[4] „Sfânta Elisabeta de la Pasărea – floarea pustiei din Munții Giumalău”, p. 17.

[5] Vezi interviul „Monahia Pelaghia, după 4 ani în pustie cu Sf. Elisabeta de la Pasărea: «Am simțit că o cunosc de o viață»”, la https://basilica.ro/interviu-monahia-pelagia-sf-elisabeta-de-la-pasarea/.

[6] Vezi „Schimonahia Elisabeta: jurnal de pustie”, în: Atitudini nr. 95, anul XVIII, aprilie 2026, p. 22.

[7] Ibidem, p. 23.

[8] Ibidem.

[9] Ibidem, p. 24.

[10] „Sfânta Elisabeta de la Pasărea – floarea pustiei din Munții Giumalău”, p. 18.

[11] Vezi „Buchet de mărturii despre Sfânta Cuvioasă Elisabeta de la Mănăstirea Pasărea”, de la 6:27 la 7:05.

[12] Ibidem, de la 11:56 la 12:39.

[13] Ibidem, de la 7:06 la 8:25.

[14] Vezi interviul „«Când era cu tine, dragostea te cuprindea» – mărturisiri de soră despre Sfânta Elisabeta de la Pasărea”, de la 21:57 la 22:04.

[15] Ibidem, de la 24:04 la 26:31.

[16] „Sfânta Elisabeta de la Pasărea – floarea pustiei din Munții Giumalău”, p. 19.

[17] Vezi interviul „Monahia Pelaghia, după 4 ani în pustie cu Sf. Elisabeta de la Pasărea: «Am simțit că o cunosc de o viață»”, la https://basilica.ro/interviu-monahia-pelagia-sf-elisabeta-de-la-pasarea/.

[18] Vezi „Buchet de mărturii despre Sfânta Cuvioasă Elisabeta de la Mănăstirea Pasărea”, de la 26:32 la 28:01.

Articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 210 (iulie 2026)

Revista poate fi achiziționată din:

• Platforma digitală – în format digital online
• Magazin România – în format tipărit, cu livrare în România
• Magazin străinătate – în format tipărit, cu livrare în străinătate

De asemenea, te poți abona la revistă, individual (un singur abonament) sau colectiv (până la 10 abonamente la aceeași adresă – reducere de până la 40%) pe un an sau pe șase luni

în format tipărit, cu livrare în străinătate, de AICI

la revista în format digital online, de AICI

în format tipărit, cu livrare în România, de AICI