Convertiri

Creștinismul, taina ultimă

de

Martin Shaw este un povestitor, scriitor și profesor de storytelling. La Universitatea Stanford conduce programul „Tradiție orală și mitologie” și este lector în cadrul programului de leadership al lui Desmond Tutu de la Universitatea Oxford. Putem spune că Martin Shaw este un profesionist al poveștii.

Așadar, acest scriitor de povești și căutător al Adevărului prin poveste și experiențe extreme este el însuși căutat și găsit de Adevărul Însuși, de Hristos, în chip minunat. De-acum el va povesti povestea adevărată și va oferi o înțelegere profundă și veridică a tuturor celorlalte povești. (T.P.)

Am crescut frecventând Biserica Baptistă „Upton Vale” din Torbay, Marea Britanie, unde ascultam de fiecare dată predici grozave. Chiar tatăl meu a fost și este un foarte bun predicator, fratele meu este pastor, iar sora mea, o catolică înfocată în Wolsingham. Creștinismul mi-a fost din copilărie aerul pe care îl respiram. Adesea, când mă întorceam cu tata de la vreo biserică unde predica, pe drumul spre casă îmi povestea în largul lui basme sau îmi vorbea despre folclor și astfel, fără presiunea lui „a crede”, imaginația mea se mișca liber.

De altfel, interesul pentru poveste mi-a fost hrănit în mod firesc din copilărie. Locuiam într-o casă fără televizor și eram obișnuit cu poveștile uimitoare din Biblie. Mama și tata nu considerau însă nici miturile sau basmele ca fiind ceva potrivnic creștinismului, nu le vedeau ca pe ceva luciferic. Ei erau în tabăra lui Tolkien sau C. S. Lewis sau, în zilele noastre, a lui Malcom Guite din Vermontul de Sus. Deci, în limite rezonabile, erau tot felul de lumi care mi se deschideau: lumea Regelui Arthur, a lui Robin Hood, ale „Cronicilor din Narnia” și multe altele. Mi-au plăcut poveștile de mic, le citeam, le sorbeam. Ai mei nu aveau mașină, așa că multe dintre ele au fost „rumegate” în timpul lungilor plimbări pe jos, creându-se astfel o relație între peisaj și poveste, care a început să „dospească” în mine.

„Mitul este o minciună frumoasă, care spune însă un adevăr profund. V-aș spune că mitul nu a existat niciodată, dar el este dintotdeauna. V-aș spune că mitul este un adevăr în care faptele nu sunt adevărate, dar acest lucru nu-i diminuează câtuși de puțin veridicitatea. După ce am răspuns de mii de ori la întrebarea ce este mitul, mă voi mulțumi să spun ceea ce am spus de la început: Mitul este o poveste sacră”.[1]

Ucenic al poveștilor

Ulterior, plecând din lumea baptistă, ai mei s-au orientat mai mult către Mișcarea Harismatică de la începutul anilor ’80, când am început să frecventăm festivaluri creștine ca „Spring Harvest”, „Greenbelt” și altele de genul acesta. Pe la 17 ani am socotit însă de cuviință că e timpul să iau o pauză majoră de la toate astea. Nu-mi închipuiam că pauza aceasta avea să dureze până la vârsta de 50 de ani. Pe la 20 și ceva de ani, eram de mult deconectat de la orice noțiune de religie formală, însă un divorț foarte dureros și un început de depresie m-au făcut să-mi reamintesc de poveștile și miturile pe care le iubeam în copilărie. Mi-am dat seama că atunci când vorbesc despre lumea de dincolo, poveștile se referă la tot felul de stări spirituale și psihologice pe care le trăim cu toții de-a lungul vieții. Așa că m-am întors și mi-am făcut ucenicia în cercetarea poveștilor, dar într-o manieră serioasă și academică. Am scris o teză de doctorat în mitologie, iar mai târziu am ajuns să țin cursuri pe astfel de subiecte la Universitatea Stanford din California.

„Mitul este preeria unui cuvânt, savana unei idei. Am scris un întreg doctorat despre acest cuvânt. Am locuit într-un cort timp de patru ani, încercând să-i dezleg implicațiile. Există povești pe care le parcurgi ca și cum ai merge pe sârmă și povești atât de masive, încât ajung să stea la baza întregii vieți cosmologice a comunității. Ele explică adesea originile noastre, zeii, lumile vizibile și invizibile. Au imagini atât de hrănitoare, încât oamenii își pot organiza filosofiile în jurul lor. Ne intrigă, ne entuziasmează, ne adâncesc înțelegerea obișnuitului. Conțin deopotrivă atemporalul și temporalul. Cu mii și mii de ani înainte de tăblițele cuneiforme, am îndesat secrete și idei sălbatice și utile în povești, astfel încât acestea să poată fi transmise din generație în generație și să ne transforme”.[2]

Divorțul meu a fost momentul în care am înțeles că îmi construisem o scară cu care urcam pe un zid greșit. În criza pe care o trăiam, s-a petrecut următorul lucru. Eram muzician și aveam un contract cu Warner Brothers. Așa am ajuns să particip la un eveniment numit „O priveghere în sălbăticie” în Snowdonia, Țara Galilor. Aici există un munte numit Cader Idris, iar folclorul local spune că, dacă petreci acolo sus singur, te întorci nebun, mort sau poet. Dar tu hotărăști în care din cele trei moduri te vei întoarce. Și am mers acolo sus și am petrecut patru zile și patru nopți fără mâncare, așa cum petreceau Părinții pustiei – lucru pe care aveam să-l aflu însă mult mai târziu. Am primit, destul de pe neașteptate, un fel de revelație și un mesaj profund. Apoi m-am întors, m-am târât înapoi de pe munte, am renunțat la cariera mea de muzician și timp de patru ani am locuit într-un cort. A fost atât de puternic ceea ce mi se întâmplase, încât aveam nevoie de timp de asimilare.

Privind în urmă, nu pot să spun că am avut o experiență de convertire. Cred că doar mi-am filtrat pas cu pas conștiința. Eram creștin, asta era firea mea, doar că eram un creștin foarte rău. Pur și simplu nu „mușcasem” încă din învățăturile profunde ale creștinismului. Nu am fost niciodată împotriva creștinismului – asta poate și pentru că părinții mei, de pildă, nu m-au respins niciodată, vreme de treizeci de ani. Nu mi-au spus niciodată: „Credem că ți-ai pierdut mințile”. Mereu m-au primit și m-au ascultat cu interes: „Și mai departe? Ce-ai mai descoperit?”. Legătura mea neîntreruptă cu ei, cu fratele și sora mea, a reușitut să mă țină cumva conectat la credința în Hristos. Sora mea spunea întotdeauna: „Va veni probabil un moment când se va așeza în sine” – dar nici măcar eu nu credeam asta!

Revelația din pădure

Date fiind experiențele mele cu ritualurile de trecere în sălbăticie, privegherea în sălbăticie etc., acum vreo trei ani am stat într-o pădure timp de 101 zile și s-a întâmplat ceva în ultima noapte. Nici eu nu înțelegeam prea bine de ce căutam aceste experiențe. Fără să conștientizez de ce, aveam nevoie uneori de un fel de retragere ca a pustnicilor. „Du-te, stai, liniștește-te în pustie și ascultă!”. Era ultima noapte și eram chiar în mijlocul pădurii – o pădure mare, de 500 de acri, care avea în centru un fort din epoca fierului. Era foarte frig – început de ianuarie. Nu postisem în acele zile, așa cum făceam alte dăți. Aveam burta plină, tocmai băusem o ceașcă de ceai, dar eram recunoscător că dusesem treaba până la capăt. Nu eram nici pe departe într-o stare de spirit înaltă.

Oricum, era sfârșitul experienței și mulțumeam pentru asta, rugându-mă în felul meu. În acel moment, mă trezesc gândind: „Dacă ar fi ceva, orice, ce aș putea înțelege, acum ar fi un moment potrivit”. Și, având gândul acesta, am făcut ceva ce nu fac în mod obișnuit: mi-am ridicat privirea către cer. Gândiți-vă că eram într-o pădure și aveam un baldachin de stejari deasupra capului. De cele mai multe ori, privesc către pământ și stau cu urechile ciulite să văd dacă se aude zgomotul vreunui cerb sau al vreunei vulpi, care poate fi foarte dezarmant la ora două dimineața. Dar eu am privit în sus. Și era un cer întunecat, foarte adânc. Cred că erau și niște stele. Și am devenit brusc conștient că, puțin în dreapta câmpului meu vizual, se arată ceva ca o stea care creștea foarte-foarte rapid în dimensiune și era foarte luminoasă. Nu era genul de lumină palidă de stea cu care suntem obișnuiți. Părea că se îndreaptă rapid în direcția de unde mă uitam eu în sus. Lua forma unui zmeu de hârtie sau a unui foc de artificii sau se arăta ca vârful unei săgeți. Și îmi dau seama brusc că acel lucru va ateriza. La vreo zece picioare în dreapta mea, în deplină liniște, „săgeata” frumos pictată a aterizat pur și simplu în întuneric lângă mine. Ceea ce îmi amintesc și este interesant pentru mine este că nu m-am alarmat, nici nu m-am înfricoșat. Aveam o stare de pace. Chiar m-am gândit atunci că este ceva ca din Vechiul Testament. Apoi, după ce prezența aceea s-a făcut nevăzută, am scos telefonul și am înregistrat ce mi s-a întâmplat, înainte să mi se șteargă din minte, pentru că mi-aș fi putut imagina mai târziu că am visat și aș fi raționalizat totul.

De dimineață, după ce veghea mea de noapte s-a încheiat, tocmai voiam să mă bag în pat, când deodată văd în fața mea niște cuvinte. Și nu mi se întâmplă să văd cuvinte sau ceva de genul acesta înainte de a adormi! Era o propoziție ciudată care spunea: „Locuiește în timpul și obârșia căminului tău originar!”. Și îmi amintesc că m-a neliniștit cuvântul acesta, „obârșie”. De aici a început întoarcerea mea, dacă vreți, căutarea mai profundă. Dacă stau bine și mă gândesc, acum, după ce am citit mai mult din Părinții pustiei, pot spune că experiența mea poate părea unora o mistică ieftină sau chiar o înșelare. Dar pe mine m-a adus la Hristos. El a venit în lumea mea, în modul meu specific de viață și de gândire, m-a căutat acolo unde eram, în acea sălbăticie și cumva, pe calea poveștii.

„Deci suntem oameni de tină cu o suflare sfântă care ne străbate? Aș putea trăi cu asta. Nu suntem oameni făcuți din copaci sau din animale sau din rodie, de pildă, ci din tină. Îmi place că este o materie primară. Nu este frumos. Nu este o schiță renascentistă plină de flori și amorași. Ținând cont de povestea coastei lui Adam, voi lucra această imagine cu femei și bărbați deopotrivă. Am stat la sute de focuri de tabără în ultimii douăzeci și cinci de ani și am văzut oameni dorind să reintre în legătură cu noroiul lor esențial, cu natura lor de tină. Poate că este mai ușor pentru Dumnezeu să ne găsească nările atunci când suntem destul de smeriți, destul de noroi. Vreau să vorbesc cu tina din noi”.[3]

„Începe căutarea înțelepciunii!”

Următorul lucru care s-a întâmplat a fost lockdown-ul. Așa că m-am văzut limitat la cabana mea. Atunci am avut la dispoziție cea mai mare parte a anului ca să mă gândesc la întâmplarea din pădure. Cumva, am rămas cu ideea că a fost ceea ce aș numi acum „fața lui Hristos”. Am încercat să-mi explic rațional în multe feluri cele petrecute și apoi am început să visez și am avut experiențe în timpul viselor, care nu erau ca visele normale, ci erau vise în care se transmiteau mesaje foarte clare; și, după două sau trei dintre ele, îmi amintesc că stăteam pe trepte în afara cabanei și priveam în sus la cerul nopții. Mama îmi spunea mereu: „Este primejdios să te uiți la stele, pentru că vei începe să te gândești la cine le-a creat. E primejdios! E periculos pentru atei să se uite la cer noaptea!”. Dar am făcut-o și, cumva, cred că treptat mi-am dat seama că această apariție, care acum îmi vorbea în mod regulat, nu era un Dumnezeu aflat undeva departe în cer, nu era în spatele planetei Pluto, ci era mai aproape de mine decât propria-mi respirație. Eram cucerit pas cu pas de Hristos; nu știu de ce a ales acel moment și acel mod ca să mă cerceteze.

„Va veni ceva care te va scoate din tine. Te vei rupe de familiar. O amenințare față de tot ceea ce știai înainte. Poate apărea ca un război, o boală, o ruptură spirituală, o trădare, un scandal, orice număr de lucruri care zguduie ceea ce credeai că știi. Apare un cuvânt pe care scenariștii îl prețuiesc: pericolul. Îți pierzi mâinile, o putere întunecată înconjoară satul, au sosit necazurile. Încercarea a apărut și trebuie să pleci, oricât ți s-ar clătina picioarele. Începe căutarea înțelepciunii”.[4]

Apoi am început să caut o biserică, simțeam nevoia să merg la biserică. Așa că m-am dus la o biserică anglicană din zonă – foarte, foarte frumos. Am fost la catolici – foarte, foarte frumos. Am fost la baptiști – foarte, foarte frumos. Dar eu nu voiam ceva foarte, foarte frumos! Nu-mi păsa de ceva foarte, foarte frumos. Nu aveam nevoie de ceva cald și pufos. Aveam nevoie să cresc și să mă adâncesc. La un moment dat am ajuns în Exeter, aproape de zona unde locuiesc. Acolo e un centru comercial, iar în mijlocul centrului comercial se află o bisericuță anglo-saxonă veche pe care probabil unii ar vrea să o demoleze și să facă în ea un magazin de țigări electronice, să zicem. Și, cum treceam pe lângă ea, mi-am aruncat o privire înăuntru, și era Sfânta Liturghie. Așa ajuns prima oară la o slujbă ortodoxă, unde stai în picioare aproape două ore. Preotul nu m-a întrebat cum mă simt, nu mi-a adus o gogoașă, nu m-a servit cu o ceașcă de cafea. Nu era sentimentul acela de „frumos și pufos”. Am simțit că prin acea Liturghie mi se deschideau uși înapoi în timp, până la Betleem și dincolo de el. Și, când am ieșit, am înțeles că avusesem pentru prima dată în viața mea nu o experiență tranzacțională a creștinismului, ci una de transformare. De altfel, un filosof catolic, John Moriarty, spunea că problema creștinismului actual este că trebuie să-și redescopere ceea ce el numește „sufletul sălbatic”, nedomesticit, trebuie să-și reamintească faptul că miza creștinismului nu aparține acestei lumi, că noi trăim aici, dar adevărata noastră casă este în Ceruri cf. Evrei 13:14. Nu este nimic liniștitor la Iisus, de aceea am și stat departe de El atât de mult timp. Este cel mai radical dintre toți (dumne)zeii.

Asta este ceea ce mi s-a întâmplat. Am avut o experiență profundă acolo, în sălbăticie, și, cu toată sinceritatea, singurul limbaj care mi-a putut explica în acel moment ce se întâmplase cu mine erau mitul și povestea. Pot spune că am fost chemat și cercetat de El. Pur și simplu îmi dau seama că Iisus nu petrece mult timp verificându-ți polițele de asigurare înainte să-ți spună să vii după El. Vă amintiți când vine în Ierusalim și merge la Templu și începe să răstoarne mesele schimbătorilor de bani. Ei bine, mă simt ca acel Templu, simt că sunt în mijlocul unui audit spiritual asupra căruia nu am nici un control. Și El intră în tot felul de camere la care eu nu vreau să Se uite. Și acest lucru cere o lepădare de sine profundă. Și astfel, pentru un bărbat egoist, de vârstă mijlocie ca mine, a fost ceva uimitor de frumos, dar și atât de greu să merg pe acest drum.

„E ceva în aer!”

„Ceea ce veți găsi va fi ceea ce vechiul meu prieten Malidome Somé a numit «Lumea întoarsă cu susul în jos». Va fi ceva care te va dezorienta, ceva vizionar, periculos, iluminator și, sperăm, plin de satisfacție. S-ar putea să dai peste un tărâm numit «Lumea subterană» sau într-un alt loc numit «Lumea de dincolo»; există o mulțime de termeni – cu cât sunt mai localizați, cu atât mai bine, în opinia mea! Poate exista o călătorie – pe mare sau pe uscat, care implică monștri, ispite de tot felul. Vei fi întins, adâncit, bătut de ființe îngrozitoare, răscumpărat de sfânt. Vor fi momente în care ți se va părea că toată speranța este pierdută și trebuie să experimentezi cum este să continui atunci când nu mai există nici o speranță. Acesta este timpul Pragului”.[5]

Sunt recunoscător pentru călătoria pe care am făcut-o în ultimii patruzeci de ani; cred că unii oameni nu vor fi de acord cu asta, dar simt că am fost ajutat în permanență de Dumnezeu, am fost împins în continuu să învăț. Am învățat un tip diferit de vocabular decât al multor altor creștini, dar consider asta drept un potențial. Am simțit acest lucru ca pe o încercare, l-am simțit greu, a fost nevoie de ceva curaj. Cert este că nu l-am simțit ca pe o ruptură între viața mea veche și cea de acum.

Trebuie să spun că, pentru mine cel puțin, creștinismul este taina ultimă și cea pe care chiar vreau s-o adâncesc. Mă gândesc la scriitori precum Charles Foster, Malcolm Guite și mulți alții, Catherine Bennett, tot felul de oameni cu care țin legătura, și mă întreb: Oare s-a întâmplat ceva în timpul lockdown-ului? Într-un fel sau altul, toți s-au apropiat de creștinism. Mă întreb, pentru că simt asta… L-am văzut pe Nick Cave la BBC dându-i un interviu[6] lui Kirsty Wark; poate că nu a declarat categoric „sunt creștin”, dar în rest a făcut totul. A zis: „Da, citesc tot timpul Scripturile, îmi place să merg la biserică, aici simt că e locul meu”. Deci cred că este ceva în aer. L-am văzut pe Mark Vernon dându-i un interviu foarte bun lui Rupert Sheldrake zilele trecute, numit „Noi, creștinii”. Pentru mine, trebuie să spun că o mare parte din creștinismul din Apus cu care am crescut, simt că și-a pierdut tradiția contemplativă, și-a pierdut adâncimea, și-a pierdut legătura cu natura, și-a pierdut legătura cu pustnicii și sfinții care petreceau în pustie.

„În cele din urmă, după lupta cu un înger, sau cu Baba Cloanța, sau cu vreun mare Zeu-Urs în adâncul unui munte, te vei întoarce. Ceea ce ați găsit prin confruntarea cu primejdia trebuie să distilați în ceea ce se numește înțelepciune. Și acea înțelepciune oferă o cheie, o imagine, un bine, un balsam pentru orice suferință. Dar fără a aduce cu tine un dar pentru ceilalți, nu există întoarcere din încercare, pentru că înseamnă că nu ai învățat nimic din ea”.[7]

Material realizat de Tatiana Petrache


[1] https://martinshaw.substack.com/p/sacred-stories

[2] https://martinshaw.substack.com/p/sacred-stories

[3] https://martinshaw.substack.com/p/mud-and-breath

[4] https://martinshaw.substack.com/p/mud-and-breath

[5] https://martinshaw.substack.com/p/mud-and-breath

[6] https://www.bbc.co.uk/programmes/p0dfkjz2

[7] https://martinshaw.substack.com/p/mud-and-breath. Povestea convertirii este preluată din interviul acordat de Martin Shaw lui Justin de la UnBelievable, în traducerea site-ului chilieathonita.ro: Convertirea miraculoasă a mitologului Martin Shaw la Ortodoxie


Articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 176 (septembrie 2023)

Revista poate fi achiziționată din:

De asemenea, te poți abona la revistă, individual (un singur abonament) sau colectiv (până la 10 abonamente la aceeași adresă – reducere de până la 40%) pe un an sau pe șase luni

  • la revista în format digital online, de AICI
  • în format tipărit, cu livrare în România, de AICI
  • în format tipărit, cu livrare în străinătate, de AICI

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Trackbacks and Pingbacks