Ceva mă conducea deja, încet și tainic, spre Ortodoxie

Ce se întâmplă atunci când un tânăr, crescut într-o cultură secularizată și dezamăgit de promisiunile succesului material, începe să caute transcendența oriunde i se pare că o poate găsi? Drumul lui Agnes Warwick a trecut prin practici oculte, retreat-uri de meditație, spiritualitate orientală, experiențe psihedelice, teorii New Age, stiluri de viață alternative și o căutare neobosită a semnelor, sincronicităților și sensurilor ascunse. În spatele acestei căutări neliniștite se ascundea însă o foame mai profundă: dorul nu după experiențe extraordinare, ci după Adevăr. (A.G.)

– Agnes, cum a continuat căutarea ta spirituală?

– A venit un moment în care mi-am dat seama că nu mai știam cu adevărat ce îmi doresc de la viață. Înțelesesem deja că banii nu rezolvă problemele noastre cele mai profunde. Nici nu mă atrăgeau în mod deosebit recompensele materiale pe care, într-un fel sau altul, aș fi putut să le obțin. Știam că bunurile, succesul și confortul nu erau ceea ce căutam în ultimă instanță.

Așa că am început să mă întreb dacă nu cumva ceea ce îmi doream cu adevărat era ceva spiritual. În același timp, începeam să mă simt tot mai neliniștită în legătură cu implicarea mea în practicile magice și oculte. Citisem că o persoană apropiată de Aleister Crowley se convertise la budism, iar acest lucru mi-a atras atenția. Mi se părea că budismul, yoga și alte practici asemănătoare indicau o altă direcție. Aveam chiar impresia că primeam diferite semne care mă orientau către această lume.

În acea perioadă, unul dintre prietenii mei m-a încurajat să practic meditația și am început s-o fac. Simțeam că anumite piese ale puzzle-ului începeau să se așeze la locul lor. Am primit atunci și o copie a cărții Puterea prezentului (The Power of Now) de Eckhart Tolle. Cartea a avut o influență semnificativă asupra mea. Tolle este un autor german care a devenit cunoscut în întreaga lume datorită unei experiențe spirituale remarcabile pe care susține că a trăit-o. Deși studiase la universități prestigioase, inclusiv la Cambridge, el povestește că, la vârsta de douăzeci și nouă de ani, a ajuns într-un punct de profundă criză interioară.

Potrivit propriei sale relatări, era copleșit de disperare și se surprinsese gândind: „Nu mai pot trăi cu mine însumi”. Atunci i-a venit brusc în minte o întrebare: „Cine este acest «eu» cu care nu mai pot trăi?” Reflectarea asupra acestei întrebări l-a condus către o experiență interioară profundă, care i-a schimbat complet modul de a înțelege realitatea. Din acel moment, s-a considerat pe sine „trezit” spiritual.

La vremea aceea, asemenea povești mă fascinau. Mi se părea că ele sugerează existența unei alte dimensiuni a vieții, ceva dincolo de lumea obișnuită pe care o cunoșteam. Privind în urmă, îmi dau seama că acea perioadă a reprezentat o etapă importantă în căutarea mea spirituală.

Poate că adevărata înțelepciune fusese păstrată în altă parte…

– Ce te-a atras către spiritualitatea orientală în acea perioadă?

– Unul dintre lucrurile care m-au atras a fost gândirea lui Eckhart Tolle. Spre deosebire de mulți alți mentori spirituali, el își prezenta ideile într-un mod foarte pragmatic și accesibil. Exista ceva profund german în abordarea sa: directă, practică și lipsită de complicații inutile.

La vremea aceea, perspectiva lui mi se părea foarte convingătoare. El se inspira în mare măsură din idei asociate budismului Zen și altor tradiții orientale, susținând că prin atenție continuă, trezvie și conștientizare interioară omul poate ajunge la o legătură cu o realitate transcendentă. Ceea ce făcea această viziune deosebit de atrăgătoare era insistența lui că drumul este, de fapt, mult mai simplu decât își imaginează oamenii.

Privind în urmă, cred că am început să simt că motivul pentru care ocultismul mă lăsase în cele din urmă nesatisfăcută era faptul că rămânea prea legat de propria mea voință. Spiritualitatea orientală părea să ofere altceva: o cale mai disciplinată, mai rafinată și, într-un anumit sens, mai lipsită de egoism. Mi se părea că promitea un mod de viață mai nobil și mai spiritual.

Am devenit tot mai interesată de meditație, yoga și de practicile înrudite. Ele păreau să aparțină unei tradiții străvechi, verificate de-a lungul secolelor. Comparativ cu confuzia și fragmentarea pe care le percepeam în lumea occidentală contemporană, aceste învățături păreau coerente și profund înrădăcinate în firescul vieții.

Exista și o dimensiune de critică culturală în această atracție. Ca mulți oameni din generația mea, eram de acord cu ideea că Occidentul își pierduse, într-un fel, direcția. Ne uitam la istoria noastră – cu războaiele ei, cu conflictele ideologice și cu încercarea de a explica totul exclusiv prin rațiune – și ajungeam la concluzia că poate adevărata înțelepciune fusese păstrată în altă parte. Orientul părea să ofere o alternativă: o civilizație centrată pe contemplație, pace lăuntrică și iluminare spirituală.

Eram fascinată în mod special de conceptul de non-dualitate, mai ales așa cum este el exprimat în tradiții precum Advaita Vedanta. La acea vreme, mi se părea o idee de o sofisticare extraordinară. Înțelegeam atunci că toate distincțiile sunt, în ultimă instanță, iluzorii. Opoziții precum adevărat și fals, ființă și neființă, sine și celălalt sunt depășite într-o unitate mai profundă.

Mi se părea că această perspectivă oferă o explicație cuprinzătoare a realității și că dezvăluie un nivel de înțelegere inaccesibil gândirii obișnuite. Tocmai de aceea eram atât de atrasă de ea. Astăzi privesc lucrurile diferit, dar atunci aceste idei mă impresionau profund și îmi dădeau sentimentul că mă apropii de un adevăr spiritual mai înalt.

Desigur, astăzi nu aș mai descrie aceste lucruri în același fel. Dar atunci aceste idei mi se păreau extraordinar de profunde. Îmi amintesc că mă gândeam: „Asta este! Acesta trebuie să fie adevărul mai adânc care se află în spatele tuturor lucrurilor”.

Atracția nu era doar intelectuală. Era și una estetică și emoțională. Totul părea străvechi, exotic și misterios. Aceste învățături promiteau depășirea suferinței și descoperirea unei realități aflate dincolo de categoriile obișnuite prin care înțelegem lumea.

Religii orientale, practici esoterice și spiritualitățile alternative

Pe măsură ce acest interes pentru spiritualitatea orientală creștea, m-am înscris la un curs de Reiki. Acolo am cunoscut o prietenă care, mai târziu, m-a invitat să particip la o retragere de meditație Vipassana.

Pentru cei care nu sunt familiarizați cu acest tip de experiență, o retragere Vipassana este extrem de intensă. Participanții petrec aproximativ nouă sau zece ore pe zi meditând, cu doar câteva pauze scurte între sesiuni. Există, de asemenea, ceea ce se numește „tăcerea nobilă”: pe întreaga durată a retragerii nu ai voie să vorbești cu ceilalți participanți. Singurele excepții sunt scurtele discuții cu profesorii sau cu organizatorii, în cazul în care întâmpini o dificultate.

Privind în urmă, îmi dau seama că petrecerea unui timp atât de îndelungat în tăcere și introspecție are inevitabil un efect asupra omului. Ești obligat să stai față în față cu tine însuți, să-ți observi gândurile și să cultivi o anumită formă de atenție și autoobservare. Din acest punct de vedere, experiența a fost una importantă.

Ceea ce a făcut însă acea retragere de neuitat a fost momentul în care a avut loc. Era martie 2020. Când am ajuns acolo, cei mai mulți dintre noi consideram că epidemia de Coronavirus era doar o problemă îndepărtată, care afecta China și care urma să se rezolve în câteva săptămâni. Nu îi acordam prea multă atenție. Pentru că toate telefoanele și dispozitivele electronice erau depuse într-o cameră sub cheie pe durata retragerii, nu aveam absolut niciun contact cu lumea exterioară.

Nu ne-am dat seama că, în acele zece zile, lumea se schimba radical. Era exact perioada în care COVID-19 înceta să mai fie o știre îndepărtată și devenea o criză majoră în Europa și în Occident. În timp ce guvernele anunțau restricții și țări întregi se pregăteau de carantină, noi rămâneam complet izolați de tot ceea ce se întâmpla. Retragerea s-a încheiat abia cu câteva zile înainte de primele lockdown-uri. Când mi-am recuperat telefonul, am descoperit zeci de mesaje. Tatăl meu îmi scrisese că lumea se schimbase dramatic și că trebuia să mă pregătesc pentru ceea ce urma. Familia mea încercase chiar să afle unde se afla centrul de retragere, pentru că nu avea nicio modalitate de a lua legătura cu mine.

Mulți dintre participanți trăiseră experiențe similare. Rudele lor sunaseră la centru, cerând să vorbească cu cei apropiați, însă organizatorii refuzaseră, insistând că tăcerea retragerii trebuie respectată. Astfel, niciunul dintre noi nu avea cea mai mică idee despre amploarea crizei care se desfășura în afara acelui loc.

În timpul retragerii am întâlnit numeroase persoane care împărtășeau interesele mele pentru religiile orientale, practicile ezoterice, șamanism și diverse forme de spiritualitate alternativă. La început, acest lucru mi s-a părut fascinant. Erau exact genul de oameni pe care sperasem să îi cunosc.

Cu toate acestea, pe măsură ce petreceam mai mult timp în preajma lor, începeam să mă simt tot mai dezamăgită. Ceea ce m-a surprins a fost faptul că mulți dintre cei mai implicați în aceste mișcări spirituale păreau, în același timp, foarte confuzi. Consumul de droguri era larg răspândit, iar multe persoane păreau instabile emoțional sau incapabile să ducă o viață echilibrată. Desigur, existau și oameni maturi și bine ancorați în realitate, dar aceștia reprezentau mai degrabă excepția decât regula.

Am început să constat o contradicție. Venisem în căutarea unei transformări spirituale autentice, a ceva care să aducă vindecare și unitate lăuntrică. În schimb, mare parte din ceea ce întâlneam părea fragmentat, confuz și lipsit de consistență. Promisiunile erau grandioase, dar rezultatele se dovedeau adesea dezamăgitoare.

Pentru prima dată am început să mă întreb dacă lumea New Age era cu adevărat capabilă să ofere profunzimea spirituală pe care o căutam. Atracția exista încă, dar în sufletul meu se instala tot mai puternic un sentiment de dezamăgire.

Treptat, întreaga această viziune asupra vieții mi s-a părut că alunecă spre o formă de hedonism. Am întâlnit profesori de yoga care întrețineau relații sexuale cu tinere yogine și justificau acest comportament invocând „tantra”. Desigur, nu totul era așa în aceste medii, însă părea să fie o tendință puternică.

Îmi lipsea o tradiție spirituală vie care să mă călăuzească

După acea perioadă, m-am mutat din nou la părinții mei și am petrecut o vreme fără să știu prea bine ce să fac cu viața mea. La un moment dat, am cunoscut o altă persoană interesată de LSD și alte substanțe psihedelice folosite ca mijloace de „trezire spirituală”. Era un personaj neobișnuit, dar părea să aibă anumite intuiții reale despre natura existenței. Eu luam foarte în serios căutarea spirituală, iar conversațiile noastre mă fascinau.

Cu toate acestea, cu cât mă adânceam mai mult în această lume, cu atât aveam impresia că nu duce nicăieri. Exista mereu o nouă experiență de urmărit, o nouă revelație de descoperit, dar niciodată o destinație reală.

Ceea ce mă impresionează acum este faptul că, în acea perioadă, eram deja atrasă de religie fără să îmi dau seama pe deplin. Îmi amenajasem mici altare în cameră. Cumpărasem o icoană a Sfintei Maria Magdalena și simțeam dorința de a o cinsti. Aprindeam lumânări și mă înconjuram de obiecte care aveau o anumită atmosferă religioasă.

Citeam și cărți precum A Course in Miracles (Un curs despre miracole). La vremea aceea credeam că acea carte conține o profundă înțelepciune spirituală. Astăzi o privesc cu totul altfel. Însă ceea ce este semnificativ este faptul că eu căutam ceva sacru. Aveam multe dintre formele exterioare ale unei vieți religioase, dar nu și esența ei. Iar eu tocmai această esență o căutam. Privind retrospectiv, îmi dau seama că exista în mine o atracție autentică față de viața religioasă, însă îmi lipseau disciplina, direcția și o tradiție spirituală vie care să mă călăuzească.

În acea perioadă am avut și un vis uimitor. Nu-mi amintesc exact când s-a petrecut – poate un an mai târziu –, dar era în aceeași etapă a căutărilor mele spirituale. În vis mă aflam într-o biserică. În jurul meu erau șiruri de strane și numeroși preoți purtând căciuli negre asemănătoare celor purtate de preoții ortodocși. Toți aveau capetele plecate în rugăciune. M-am îndreptat spre altar și am descoperit un fel de cufăr de argint plin cu apă. Interiorul lui era întunecat. M-am băgat în acel cufăr și am închis capacul deasupra mea. În jurul meu, toți acei preoți stăteau cu capetele plecate, ca și cum s-ar fi rugat pentru mine sau ar fi asistat cu evlavie la ceea ce se petrecea. La vremea respectivă, visul mi s-a părut foarte frumos, dar nu am știut ce să fac cu el.

Astăzi însă îl privesc ca pe un fel de prevestire discretă. Deși nu realizam atunci, ceva mă conducea deja, încet și tainic, spre Ortodoxie. Visul fusese extraordinar de frumos. Totuși, la vremea aceea nu puteam să-i înțeleg nicidecum sensul. Eram împotriva religiei organizate și nu aveam niciun cadru de referință care să mă ajute să înțeleg ceea ce văzusem.

La scurt timp după aceea, m-am mutat la Londra. Acolo am început o relație cu o femeie pe care o cunoscusem la universitate. Părea profund spirituală. Aveam impresia că deține înțelegeri mistice și era, de asemenea, o artistă talentată. Exista ceva fascinant la ea. Vorbea despre realitate în moduri care rezonau cu multe dintre ideile pe care eu însumi le exploram, iar pentru o vreme am crezut că găsisem pe cineva care împărtășea cele mai profunde interese și aspirații ale mele.

În acel moment al vieții mele, încă eram în căutarea pretutindeni a adevărului, a frumuseții și a transcendenței. Simțeam că există ceva real dincolo de lumea materială, dar încă nu găsisem calea care să mă poată conduce acolo.

Eram disperată să găsesc îndrumare

− Când spui că ea avea „intuiții mistice”, la ce te referi mai exact? Întreb pentru că încerc să înțeleg în ce fel, așa cum vezi acum lucrurile, diavolul a putut să te manipuleze.

− Suferise foarte mult în viața ei, iar acest îi dăduse o anumită profunzime. Petreceam mult timp împreună, vorbind despre artă, spiritualitate și sensul vieții. Îmi amintesc o poezie pe care a scris-o, în care exprima ideea că raiul și iadul erau, într-un anumit sens, același loc. La vremea aceea, mi se părea o idee extrem de profundă.

Mă impresiona și capacitatea ei de a vedea dincolo de aparențe. În școlile de artă și în cercurile artistice, mai ales astăzi, există adesea multă teatralitate și reinventare de sine. Oamenii își construiesc cu grijă identități proprii. Își aleg nume noi, personaje noi, imagini noi. Există adesea o presiune de a fi original, neconvențional și șarmant.

Ea părea să poată vedea dincolo de toate acestea. Pentru ea, arta părea să fie ceva profund personal și aproape spiritual. Purta în jurul ei o aură de mister, iar acest lucru mă fascina.

Privind în urmă, îmi dau seama că devenisem într-o oarecare măsură obsedată. Eram fascinată de ea. Apoi, într-o zi, mi-a spus că mă place, iar din acel moment lucrurile au evoluat foarte repede.

Începusem să acord atenție unor lucruri foarte obișnuite. Îmi amintesc că am văzut o trecere de pietoni unde cineva lipise un autocolant reprezentând două femei ținându-se de mână peste figura verde obișnuită a pietonului. Mici incidente de acest fel începuseră brusc să mi se pară pline de sens. Privind acum în urmă, îmi dau seama cât de avidă eram după orice fel de semn. Chiar înainte de a începe relația cu acea femeie, am avut un vis despre ea. În vis, părea că suntem unite de la inimă la inimă într-un mod care avea o dimensiune spirituală. Totuși, când privesc acum în urmă, era ceva superficial și amăgitor în acea experiență. Mi-e greu să explic. Era ca și cum mă agățam de cea mai mică urmă de sens, pentru că eram atât de disperată să găsesc îndrumare.

În acei ani eram profund confuză cu privire la propria mea identitate. Mă răsesem în cap și experimentam permanent noi moduri de a mă defini. Continuam să practic meditația și am participat la o altă retragere spirituală. Cu toate acestea, în ciuda întregii sofisticări a budismului, Vedantei și a diverselor sisteme spirituale pe care le exploram, mă loveam mereu de același obstacol: Nimic nu mă conducea acolo unde doream cu adevărat să ajung.

În cele din urmă, am început să-mi spun că poate aceasta era pur și simplu calea mea. Poate că eram destinată să devin un fel de artistă neconvențională și să-mi construiesc o identitate cu totul nouă. Privind acum în urmă, îmi dau seama cât de confuză eram. Nu gândeam limpede. Acționam în moduri care astăzi mi se par foarte stranii.

Mai important însă, începeam să-mi pierd propriul centru. În loc să devin tot mai mult eu însămi, încercam să devin ceea ce își dorea cealaltă persoană să fiu. Relația era nesănătoasă, pentru că nu ne îndreptam către același adevăr. În loc să mă ajute să mă regăsesc, ea mă afunda și mai mult în confuzie.

Chiar și acum, când mă gândesc la acea perioadă, există ceva tulburător în amintirea ei. A fost un timp în care căutam cu intensitate sensul vieții, dar îl căutam în toate locurile greșite.

(va urma)

Interviu realizat de Daniela Ionescu

Articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 211 (august 2026)

Revista poate fi achiziționată din:

• Platforma digitală – în format digital online
• Magazin România – în format tipărit, cu livrare în România
• Magazin străinătate – în format tipărit, cu livrare în străinătate

De asemenea, te poți abona la revistă, individual (un singur abonament) sau colectiv (până la 10 abonamente la aceeași adresă – reducere de până la 40%) pe un an sau pe șase luni

în format tipărit, cu livrare în străinătate, de AICI

la revista în format digital online, de AICI

în format tipărit, cu livrare în România, de AICI