Bărbăția duhovnicească
Locul de muncă și depresia
Prin jertfa celor care au pătimit în temnițele comuniste, Dumnezeu ne-a dăruit sfinți ale căror vieți se cuvine să le cunoaștem și să ne fie pildă de trăire cu și în Hristos. O astfel de viață este cea a lui Ioan Ianolide, care a pătimit peste douăzeci de ani în temnițele comuniste, mărturisindu-L pe Hristos prin viața sa în anii de tortură și chin petrecuți în detenție, și apoi prin cărțile pe care le-a scris: „Întoarcerea la Hristos”, „Deținutul profet” și „Testamentul unui nebun”.
Pe 25 mai 2024, Ioan Ianolide a fost deshumat din cimitirul Mănăstirii Cernica și osemintele sale au fost strămutate la Mănăstirea Paltin Petru-Vodă. Maica Iustina Bujor, stareța Mănăstirii Paltin-Petru Vodă, ne reamintește cele mai importante momente ale vieții acestui mărturisitor.
Să avem parte de rugăciunile lui! (R.T.)
– Maică stareță, Mănăstirea Paltin – Petru Vodă are o evlavie deosebită față de sfinții mărturisitori ai temnițelor comuniste. De unde și de ce dragostea dumneavoastră față de acești eroi ai neamului nostru?
– Avem această dragoste, pentru că noi suntem creația Părintelui Iustin Pârvu. Și bineînțeles că acest ADN ni l-a transmis și nouă. Practic, toată dragostea lui, toate nădejdile lui, totul ne-a transmis nouă. Majoritatea oamenilor știu că Părintele Iustin a făcut șaisprezece ani de temniță și că în toți acești ani, frații lui de suferință au fost cei pe care i-a iubit foarte mult și marele regret al Părintelui Iustin a fost că nu a murit acolo, în închisoare. A zis: „N-am fost vrednic să mor acolo, cu ei”. Și dragostea care-i unea a fost o dragoste foarte mare, o dragoste pe care noi poate n-o putem înțelege. Era o dragoste probată prin suferința extremă prin care treceau. Și Părintele Iustin de foarte multe ori ne spunea: „Voi n-aveți cum să înțelegeți ce înseamnă să bată aceeași inimă, să ai aceeași minte, să ai același suflet și să trăim toți într-o unitate”.
– Maică stareță, ce credeți că-i unea pe acești sfinți?
– În primul rând aveau o educație sănătoasă. Era educația generației interbelice. Acești oameni erau foarte tineri și totuși tineri fiind, aveau profunzime și o maturitate duhovnicească. Știau exact ce au de făcut, știau exact de ce trebuie să sufere, știau exact care este țelul lor. Și practic, acest țel al lor al vieții, care însemna o viață curată, o viață în Hristos i-a ținut ca să poată răbda suferințele. Și suferința, dragostea și prietenia dintre ei au fost probate cu încercări extrem de grele. Își dădeau bucata lor de mâncare, deși fiecare era un schelet. Părintele Iustin, la un moment dat, și-a dat bocancii lui, pe care-i primise de acasă. Un om obișnuit poate are instinctul de autoconservare, dar ei și-l depășiseră, pentru că aveau idealuri mult mai mari și țeluri mult mai înalte decât acesta. Mulți dintre ei, cum era și cazul lui Ioan Ianolide, au avut o educație creștinească de acasă. Ioan Ianolide spunea că-l ducea mama la biserică, dar el considera, ajungând în închisoare, că nu a avut o profunzime a Ortodoxiei, adică o profunzime a sfințeniei, pe care de fapt abia acolo a căpătat-o, în închisoare.
„Aș vrea să-l aduc și pe Ionel la Paltin”
– Cum au ajuns osemintele Sfântului Ioan Ianolide de la Cernica la Mănăstirea Paltin?
– Noi, chiar în timpul vieții Părintelui Iustin, am fost de foarte multe ori vizitați de familiile celor care au suferit în închisori. Una dintre rudele celor care au pătimit a fost doamna Constanța Ianolide, care a venit la noi prima oară cred că acum vreo zece ani și apoi a mai venit încă o dată. I-a plăcut foarte mult locul, dar atunci a venit doar în vizită. A zis că ar vrea să rămână de tot la noi. A venit în octombrie și de la început a avut gândul: „Aș vrea să-l aduc și pe Ionel la Paltin. Vreau să fie cu mine aici”. Doamna Ianolide a făcut cerere la Cernica. Fiind reprezentantul legal, n-avea nimeni de ce să se opună, să refuze acest lucru. Câteva maici am mers la Cernica și totul a fost așa cum a vrut sfântul: în liniște, în pace, discret. Când am dezgropat osemintele au mai fost alte două evenimente acolo: parastasul Părintelui Visarion Iugulescu și un alt parastas, în biserică. Practic toată lumea era concentrată în acele locuri. La mormântul lui Ioan Ianolide eram noi: maicile, trei preoți, câțiva mireni, câteva familii, totul într-o atmosferă atât de liniștită! Am făcut parastas, s-a cântat – atmosferă ca la Înviere. Cu multă emoție. Extraordinar de multă emoție! Și au început să sape groparii și exact când au dat de bucățile de sicriu, atunci s-a ‑simțit o mireasmă, că vine din pământ, o mireasmă fină, nu pot să zic că puternică. Problema la Cernica este că pământul este plin de apă. Și fiind lângă lac, și din câte am observat eu, este și plin de calcar, nu rezistă oasele, se macerează. Ioan Ianolide n-are foarte multe oseminte, sunt destul de casabile, dar sunt foarte frumoase și pline de har. Când l-am adus în mănăstire, maicile l-au întâmpinat cu lumânări aprinse, parcă era Învierea. Și eu personal am avut impresia că el este viu, aici. Parcă îl văd, este prin curte, peste tot. Este aici.
Și doamna Ianolide atât de emoționată a fost! Pe drum ne suna în continuu: „Când ajunge mașina? Când ajunge mașina?” și era bucuroasă. Ea l-a iubit cu toată inima ei. Zicea că atunci când s-au întâlnit, el venea la mama ei, să discute, pentru că amândoi aveau rădăcinile în Epirul de Nord, și când a văzut-o pe ea în ușă, a auzit o voce care i-a spus: „Ea este aleasa!”. El fusese logodit cu Valentina, sora lui Valeriu Gafencu. Valentina l-a așteptat și marea tragedie a fost – așa a vrut Dumnezeu să fie – că ea cu un an înainte s-a căsătorit, neștiind nimic de el, credea că murise. Ioan Ianolide în sufletul lui a avut dorința să se călugărească. A încercat, dar securitatea nu l-a lăsat să intre în mănăstire, și atunci a zis: „Dacă asta e voia lui Dumnezeu!” și apoi a dat de doamna Constanța. Cred că s-au iubit foarte mult, din moment ce ea și-a dorit atât de mult să-l aibă aici pe Ionel și Ionel a venit rapid.
– Ce părere avea Părintele Iustin despre Ioan Ianolide?
– Părintele Iustin, știind că Ioan Ianolide, fusese prietenul cel mai bun al lui Valeriu Gafencu, îl considera sfânt. Părintele vorbea despre grupul misticilor, cum erau numiți cei care fuseseră în jurul lui Valeriu Gafencu, întâi în Aiud, în primii ani de detenție, în ’41. Părintele Iustin știa cine erau ei, pentru că toți aceștia au avut o influență extraordinară apoi, în pușcării. Au fost mai multe perioade de arestări: una în vremea lui Carol al II-lea, una în vremea lui Antonescu, apoi, în ’48, comuniștii. Apoi, iarăși, în ’58, alt lot de deținuți au intrat în temnițe. Dar cei care au fost în ’41, au avut o perioadă la început, la Aiud, cu înfometare, frig. Dar după război, pentru că regimul politic era instabil, era așa, mai confuz, au avut o perioadă mai de semi-libertate, când și Ioan Ianolide și Valeriu Gafencu au ajuns la Galda, o colonie de muncă. Și atunci puteau citi din Filocalii, practicau rugăciunea, era o școală de rugăciune acolo. Pe Ioan Ianolide l-a salvat Dumnezeu din calvarul de la Pitești, pentru că s-a îmbolnăvit de hemoptizie, dar se ruga foarte mult acolo, auzise de la ceilalți, de la câțiva care au putut vorbi, ce li s-a întâmplat la camera 4 spital, și atunci tot se ruga lui Dumnezeu, se ruga în continuu. Și Maica Domnului a rânduit pentru el să-l ia din iadul acela, din calvarul Piteștiului și să-l ducă la Târgu Ocna, lângă prietenul lui, Valeriu Gafencu.
„Rugăciunea se spunea singură, prin somn”
– Ce ne puteți spune despre întâlnirea dintre Ioan Ianolide și Părintele Arsenie Papacioc?
– Ioan Ianolide l-a întâlnit pe Părintele Arsenie Papacioc când era la Aiud și descoperise că, de fapt, viața lui sufletească nu era așa cum ar fi vrut el. Era un om integru și credincios, dar a văzut că măsura unui creștin trebuie să fie mult mai mare. Și zicea că avea mare nevoie de un duhovnic căruia să-i încredințeze toată intimitatea simțămintelor sale și să-i fie călăuză. De altfel, Ioan Ianolide îl va considera pe Părintele Arsenie ctitorul sufletului său. Cu multă râvnă pusă sub ascultarea Părintelui Arsenie, Ioan Ianolide va spori mult pe calea desăvârșirii. În această vreme simțea că harul Duhului Sfânt se coborâse cu putere peste el, astfel încât nu a mai simțit nici foamea, nici celelalte chinuri ale temniței, dobândind mare pace lăuntrică, încât și somnul îi era plin de vise frumoase. Zicea că spunea câteodată și de douăzeci de mii de ori rugăciunea inimii și că deja o spunea în somn. Și când era la Pitești, spunea că simțea tăria rugăciunii, dar și groază, teroare, în același timp, că nu vedea nici o scăpare, că o să iasă de acolo, și zicea: „Mă aruncam deplin în voia lui Dumnezeu. Simțeam că mi se tulbură mintea și-L chemam mai stăruitor pe Iisus să-mi dea lumină și pace. Mă rugam zece, șaisprezece sau chiar douăzeci de ore pe zi, iar noaptea, rugăciunea se spunea singură, prin somn”. De asemenea mărturisește că l-a ocrotit Dumnezeu ca să nu se prăbușească și ar fi ales să moară decât să fie ucis sufletește: „Aș fi căutat moartea, dacă aș fi văzut că nu pot rezista. Însă am fost salvat și așa am ajuns până la bătrânețe”.
– De asemenea, Ioan Ianolide a dat dovadă de mult spirit de jertfă și de dragoste față de aproapele în temniță.
– Da, da. Și-a manifestat foarte mult dragostea în sanatoriul de la Penitenciarul Târgu Ocna unde a fost transferat la începutul lunii ianuarie 1950. Îngrijirea medicală era minimă acolo. Condițiile erau mult mai blânde decât la Pitești. Mâncarea era ceva mai bună. La început era foarte slăbit și s-a refăcut repede, dar după ce s-a refăcut, imediat s-a dedicat îngrijirii lui Valeriu și altor bolnavi. El încă era bolnav de TBC, dar nu s-a cruțat nici un pic pentru iubirea de frați. A spălat hainele, așternuturile murdare ale bolnavilor, le-a curățat rănile, i-a slujit jertfelnic din toate puterile. Făcea privegheri de noapte la camera muribunzilor. Aici s-a înfiripat o atmosferă de adâncă viețuire creștină. Totuși, în toată liniștea aia, a apărut o tulburare, pentru că au venit cei de la Pitești și cei care nu erau reeducați au avut un moment de revoltă împotriva celor reeducați. Și atunci, a intervenit Ioan Ianolide și le-a zis: «Stați pe loc! Nimeni nu trece de acum dincolo decât dacă mă calcă în picioare. Vreți să faceți și voi, acum, ce fac ei? Să folosiți forța? Opriți-vă!»” Era o tulburare extraordinară, vă dați seama, dar el a avut tăria să se opună acestor tulburări. Intervenția lui a fost un gest de înțelepciune adâncă, căci i-a scutit pe camarazii săi de consecințe grave, întrucât administrația închisorii nu ar fi tolerat actele de răzvrătire și ar fi recurs la violență.
„Nu am întâlnit un altul cu sufletul atât de frumos”
– Cum a reacționat când i s-a comunicat pedeapsa, douăzeci și cinci ani de muncă silnică?
– El a fost condamnat în ’41 la douăzeci și cinci ani de ani de muncă silnică pentru participarea la o organizație interzisă de lege. În momentul când i s-a comunicat condamnarea, a luat poziția de drepți, a privit spre cer și figura i s-a luminat de o bucurie interioară. Oamenii autorităților de stat erau uluiți. Nu mai văzuseră așa ceva până atunci. Și a declarat că acceptă cu bucurie să fie condamnat pentru credința pe care o are și lupta lui pentru apărarea neamului românesc. Avea doar 21 de ani atunci, vă dați seama! Dar a mai avut o condamnare, în ’58 și atunci a fost la fel, foarte demn. A fost dus la București, a trecut din nou prin torturile anchetei. Securitatea îi privea pe Valeriu și pe Ioan ca pe capii atmosferei mistice de la Târgu Ocna, dar Valeriu trecuse deja la cele veșnice și acum toate torturile apăsau pe umerii lui Ioan. Drept urmare, securitatea l-a chinuit cinci luni în anchete. A ajuns într-o stare deplorabilă. A fost trimis din nou la Văcărești și când a ieșit la proces, tribunalul militar din București i-a adus părinții acolo. Iar Ioan, trecând pe lângă mama sa, aceasta nu și-a dat seama cine este, exclamând: „Dar ăsta, săracul, al cui o fi?” Era atât de schilodit și desfigurat, încât nici propria mamă nu l-a mai recunoscut.
– Maica Iustina, aveți cumva și alte mărturii ale camarazilor care au pătimit alături de Ioan Ianolide?
– Da, George Ungureanu îl descrie așa: „Ioan Ianolide, 38 de ani, din care peste douăzeci petrecuți în închisori. Purta cu el două mari daruri date de Dumnezeu: frumusețe sufletească și frumusețe fizică. În drumul pușcăriilor, cât am umblat și eu, nu am întâlnit un altul cu sufletul atât de frumos. Împăcat cu situația în care se găsește. Era un sfânt printre ceilalți. Peste douăzeci de ani de închisoare, trecut prin toate caznele scornite de mintea diavolească a unor oameni, prin ger, foamete, război și moarte, tifos, tuberculoză”.
„Avea o durere atât de mare față de întreg poporul”
– Ioan Ianolide a scris cartea „Întoarcerea la Hristos”. Cum ar trebui și noi să ne întoarcem la Hristos?
– Ioan Ianolide și Valeriu Gafencu îi depășiseră pe ceilalți deținuți. De ce? Pentru că nu mai căutau deloc dreptatea omenească. Ei căutau numai dreptatea dumnezeiască, și atunci, când cauți dreptatea dumnezeiască și unirea cu Hristos, pe care ei o căutau încontinuu, atunci nu ai cum să nu reverși dragoste și milă față de toată făptura și aceasta era raportarea lor la toată lumea și așa ar trebui să fim și noi. Mie mi s-a părut, citind scrierile lui, că avea o durere atât de mare, exact ca Sfântul Siluan, față de întreg poporul și de toată zidirea, o preocupare atât de adâncă față de suferința și față de mersul istoriei și mersul poporului, încât purta în el această durere profundă.
Atât de mulți oameni îl iubesc pe Ioan Ianolide și mi-au mărturisit mai mulți, și preoți, că „Întoarcerea la Hristos”, le-a schimbat radical viața. Un călugăr de la Mănăstirea Sfântul Sava din Palestina mi-a spus că au încercat să citească și când au ajuns la capitolul cu Piteștiul, n-au putut să citească mai departe. Au zis că este imposibil ca noi să percepem, să ne dăm seama, că a existat o suferință atât de groaznică la Pitești. Această carte, precum și viața lui și a altor mărturisitori ne dau curaj pentru vremurile care vor veni, și ne învață cum să le trecem, pentru că Dumnezeu găsește o portiță sau o soluție pentru toate încercările pe care le vom avea.
Interviu realizat de Mihaela Raluca Tănăseanu
Articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 186 (iulie 2024)
Revista poate fi achiziționată din:
- Platforma digitală – în format digital online
- Magazin România – în format tipărit, cu livrare în România
- Magazin străinătate – în format tipărit, cu livrare în străinătate
De asemenea, te poți abona la revistă, individual (un singur abonament) sau colectiv (până la 10 abonamente la aceeași adresă – reducere de până la 40%) pe un an sau pe șase luni
Trackbacks and Pingbacks