„A știut să înmulțească talanții dați de Dumnezeu”

Costion Nicolescu face parte din acea categorie de oameni, puţini la număr, la care, gȃndindu-te, simţi o boare de pace, de bucurie şi linişte. Aceeaşi boare am simţit-o şi la prohodirea şi ȋnmormȃnatarea sa. Şi asta, pentru că noi toţi cei care l-am cunocut am văzut totdeauna în el nu atât teologul, etnologul, scriitorul Costion Nicolescu, cât OMUL Costion Nicolescu. Să nădăjduim, că prin el de-acum am dobȃndit un prieten ȋn Ceruri, aşa cum spune unul dintre cei care dău mărturie ȋn rȃndurile care urmează.. (I.M.)

Jurnalistul Cristian Curte

„Îndrăgostit de Dumnezeu , îndrăgostit de oameni, îndrăgostit de țăranul român”

– Cristian, te rugăm să schițezi un portret al domnului Costion Nicolescu.

– La înmormântare, Părintele Constantin Coman a spus că, dacă noi ne-am strâns în jurul lui Costion pentru că-l iubim, asta s-a petrecut datorită faptului că, mai întâi de toate, el ne-a iubit pe noi. Era atent, grijuliu, delicat. Nu l-am văzut niciodată să se supere pe un om sau să vorbească de rău pe cineva. Nu mi-aduc aminte. Deși au fost ocazii. L-am văzut de câteva ori supărat atunci când, în cadrul unor întâlniri cu niște intelectuali, aceștia erau prea critici cu privire la Biserică, sau atunci când lui i se părea că se raportau necuvincios la Biserică. Sau că nu-l înțelegeau defel pe țăranul român. Nu știu dacă au fost două, trei prilejuri în care l-am văzut cumva mânios. În rest nu mi-aduc aminte. Era totdeauna în acest registru blând și senin. Mereu cu un surâs, mereu parcă îndrăgostit, stare căreia i-a și închinat un volum. Domnul Costion era îndrăgostit de Dumnezeu, îndrăgostit de oameni, îndrăgostit de țăranul român, îndrăgostit de rânduielile străvechi ale satului nostru, îndrăgostit de tot ce-i bun și frumos în lume. De altminteri, starea asta, pe care noi de obicei o asociem cu tinerii, cu adolescenții, îl întinerea. Domnul Costion a avut todeauna ceva foarte tânăr, foarte adolescentin în ființa lui. Poate din asta îi venea și o anumită prospețime și totodată o fragilitate, atât sufletească, cât și fizică.

Domnul Costion era dezarmant de sincer. Avea curajul să-și pună toată viața în palmă. Nu avea, parcă, nimic de ascuns. Totul era la vedere pentru prietenii lui, și nu numai. Era foarte sincer în interviuri. Și, cu toate că nu am fost chiar atât de apropiați, cu siguranță a avut oameni mult mai apropiați decât mine, nu din familie, totuși îmi împărtășea adesea gândurile lui intime.

El era un om, nu știu dacă folosesc acum un cuvânt mare, dar era un om smerit. Sau dacă nu era totdeauna smerit, era cel puțin un om foarte delicat, discret, care nu mi s-a părut că încerca vreodată să iasă în față, și care ocupa cu foarte multă naturalețe locul 2, locul 3, sau oricare dintre locurile aflate într-o umbră sau într-o penumbră. Se simțea bine încercând să-i pună pe alții în lumină, și cred că de aceea era și atât de des chemat pretutindeni, pentru că dacă era vorba de un Sfânt al Bisericii, sau de un pictor, sau de cineva din lumea culturii, și era nevoie de o conștiință care să-l pună în lumină într-un anume fel, Costion era acel om. Ca o lumânare, cu o flacăre a ei foarte delicată, foarte plăpândă, foarte discretă, care nu luminează neapărat pentru ea, și nu o folosim atât de mult pentru ea, sau hai să zic mai degrabă, ca flacăra unei candele, pe care nu o folosim și nu o privim atât în sine, cât o așezăm pentru a lumina o icoană. Așa era el. Nu era o lumină care să strălucească pentru sine, ci pentru ceilalți.

Costion nu judeca și nu vorbea de rău. Eu nu știu cât de mult vedea din răul lumii. Cred însă că nu voia, nu mai putea să vadă răul. Au fost oameni din Biserică care au făcut și bune și rele. Oameni cu patimi și virtuți, pe care-i știam amândoi. Și căroara mulți le vedeau greșelile și păcatele. Se întâmplă că oameni din Biserică, mai mult sau mai apropiați de altar, bârfesc. Nu l-am auzit vreodată pe Costion luând parte la bârfe și surprinzător și pentru cei care erau în tabăra criticilor, surprinzător în fața lor, el își asuma de fiecare dată mai degrabă lauda celor despre care se vorbea de rău.

-Mulți au constatat și au mărturisit că avea o bunătate aparte. De unde crezi că venea?

-E clar că venea de la Dumnezeu și, în același timp cred că era și un dar cu care s-a născut. Sigur că l-a înmulțit și ceea ce vedeam noi era, cred, rostul unei nevoințe, unei asceze, rostul învecinării cu oamenii sfinți de care vorbea cu foarte mult drag. El spunea că e foarte ușor să se îndrăgostească de Dumnezeu în preajma celor care Îl iubesc pe Dumnezeu. Și el a stat în preajma unor sfinți, a fost, într-un fel, ucenicul Părintelui Dumitru Stăniloae, dar și al altor mari duhovnici, mai mult sau mai puțin direct. Așa că, pentru a încerca să sintetizez, aș zice că bunătatea îi venea domnului Costion de la Dumnezeu și de la sfinți și în același timp, cred că era un dar al ființei lui. Eu cred că el s-a născut bun, cu o blândețe și cu o bunătate a apropierii de semeni. Nu-mi imaginez un Costion în copilărie bătându-se cu ceilalți copii. Pur și simplu nu pot să mi-l închipui. Iar credința i-a adâncit bunătatea sa , i-a dat o anumită strălucire.

Regizorul Nicolae Mărgineanu

„Cred că toată lumea l-a iubit”

– Cum l-ati cunoscut pe domnul Costion?

– L-am cunoscut ȋn umă cu cinci-şase ani. Am fost împreună la Mănăstirea Sâmbăta și am lucrat la un film despre Părintele Teofil Părăian. Costion ne-a făcut comentariul pentru film. Sigur, i-am urmărit interviurile cu multă plăcere, i-am mai citit din cărți, am citit cartea scrisă despre Tarkovski, care este minunată, minunată.

– Cum l-aţi caracteriza pe domnul Costion?

– Costion a fost un om atât de discret, atât de cald, atât de doritor să spună o vorbă bună, care contează enorm de mult, încât cred că toată lumea l-a iubit. Cei care au fost în contact cu el, toți l-au apreciat și l-au iubit. Era un om care transmitea foarte mult, foarte mult. Se vedea, cum se spune, că Duhul Sfânt sălășluieşte peste dânsul, pentru că avea o bunătate și nu ieșea din ea. Avea o smerenie și o discreție pe care nu le-am întâlnit la altcineva. Am întâlnit oameni care sunt talentați, care sunt strălucitori de inteligenți, dar așa de smeriţi precum a fost Costion Nicolescu, nu, nu am întâlnit. Eu l-am apreciat foarte mult.

– Ne puteţi spune ce ați învățat de la dânsul?

– Aș vrea și sper că am și învățat ceva de la dânsul. Să rămân cu pacea în suflet, în permanență, orice s-ar întâmpla. Asta am reținut și am încercat să aplic în viața mea, după ce l-am cunoscut pe Costion.

Antuza și Alma Scholtz, fiica și nepoata

„Se bucura când alții se bucurau”

-Doamna Antuza, ne puteți relata câteva amintiri din copilărie petrecute alături de tatăl dumneavoastră?

– Mi-aduc aminte că am mers la mănăstiri, în special la Râmeț, când eram mici. Îi plăcea foarte mult ca de la mănăstire să facă excursii în natură. Și ne opream la câte un firicel de apă, la pietre, la flori. Era un timp petrecut în comun care ne făcea plăcere. Eram toți patru, eu, fratele meu și părinții mei.  Și mergeam pe la casele oamenilor. Îi plăcea să se oprească, să cunoască oamenii și să schimbe o vorbă cu ei. Îi plăcea  să intre în casele lor, dacă ne chemau înăuntru, cum se făcea la țară, să bea o țuică, să mănânce slănină. Se bucura de fiecare lucru. Și se lega în momentele acelea o prietenie. Îi plăcea să vadă cum trăiesc, cum își îngrijesc animalele. Într-o noapte ne-a zis: „Hai să dormim în fân, să vedem cum e să dormim în fân!”. Și am dormit în fân, noi copiii, cu părinții.

Se bucura să fim împreună și de apropierea asta între noi și natură, între noi și oamenii curați, simpli, de la țară. Niciodată nu ne-a explicat astfel de lucruri, niciodată nu ne-a ținut prelegeri, lecții. Ne-a arătat, prin ce făcea el, o altă lume. Și noi copiii mergeam cu ei în mod natural. Am mers la Părintele Stăniloaie, mi-aduc aminte că mergeam cu mama și tata și stăteam în brațele la ei și ascultam. Peste tot ne-au luat și ne-au deschis drumul către o lume întreagă pe care noi doar am primit-o.

– De ce a iubit așa de mulți țăranul român?

– Pentru că a avut șansa să-l cunoască. Noi stăteam veri întregi cu mama în zona Râmeți, el nu avea atâta vacanță, venea mai puțin, pentru că era înainte de 1990 și avea foarte puțin concediu. Venea, dar a ținut să mergem și să schimbăm o vorbă cu oamenii din acele sate. Îi plăceau manifestările țărănești necăutate, îi plăcea să observe cum trăiau în casă, în ogradă, la grajd, peste tot, la izvorul de apă, că era un izvor unde mergeam mereu și luam apă. Am participat la nunți și înmormântări. Era o lume pe cale de dispariție, și el era nostalgic, cred că şi asta a jucat un rol. Dorința de a mai participa și a fixa, dorința de a păstra…, nu știu în ce măsură se poate, dar dorința de a ține autenticitatea asta în ochii celor care sunt departe, poate, pentru că nu toți au șansa să cunoască astfel de oameni.

– Cum v-a adus pe calea credinței? Mă gândesc că nu v-a impus, ci tot prin exemplu personal…

– Părinții mergeau la biserică, ne luau cu ei, mergeam la Biserica Flămânda, ne lăsau să ieșim în curte, căci eram mici și ne mai plictiseam. Ce mi-a rămas în minte de la Biserica Flămânda era Părintele Iulian Stoicescu, care era minunat, dar și prietenii care veneau duminica și ieșeau în curtea bisericii și vorbeau între ei. Se vedea că se înțelegeau, se bucurau împreună de Părintele Iulian. Era bucuria comunității, era o adevărată comunitate în biserică, și cu cei din cartier, și cu cei care erau veniți mai de departe, cum eram noi din alte cartiere. Au rămas prieteni. Cei care mai trăiesc au fost și la înmormântare. Apoi am fost la mănăstiri, de multe ori la Râmeți, am fost și la Putna, am mers la Părintele Cleopa, la Părintele Paisie.  Odată am dormit noaptea în pădure, fiindcă părinții noștri au rătăcit drumul, și am dormit noaptea în pădure, spre Agapia. Pe Părintele Dometie de la Râmeț nu l-am cunoscut, ei stăteau și vorbeau cu maicile și noi stăteam alături și ascultam. Era sora Părintelui Dometie care trăia și povestea și noi ascultam multe întâmplări din viața Sfântului Dometie.

Era o naturalețe de a lua copilul, fără să-i dai multe explicații, și a face astfel de lucruri.  Pentru el era foarte important să se bucure împreună cu familia, împreună cu prietenii, avea nevoie această de bucurie și știa să o și arate.

– Alma, ce amintiri ai legate de bunicul tău?

– Am avut  o relație foarte frumoasă cu bunicul meu și îmi aduc aminte când eram seara cu el și îmi citea. Sau când stăteam în grădină și îmi povestea povești. Câteodată îl întrebam ce făcea el când eu încă nu existam. Și îmi povestea de când el mic sau când a mers undeva cu bunica și cu copii lui și au dormit noaptea în fân.

Pentru fiecare om a avut atenție și grijă. Iubea fiecare persoană și se bucura când alții se bucurau. Sau, dacă simțea că un prieten s-a lovit, simțea și el în inimă, un fel de lovitură. Dacă cineva avea un necaz, îl cerceta să vadă ce s-a întâmplat cu omul respectiv. Bunicul meu a fost un om foarte bun.

Protos. Ion Cojanu, Stareţul Mănăstirii

„Sfântul Ioan Botezătorul” din Alba Iulia

„O viață trăită la cea mai intensă ardere”

– Ce a însemnat pentru sfinția-voastră Costion Nicolescu?

– Ceea ce pot să spun este am pierdut un prieten pe pământ, dar cred că am dobândit un prieten în Ceruri. Cred că în aceasta se cuprinde tot ceea ce am simțit lângă Costion, timp de 34 de ani, din ʾ91 cred când l-am cunoscut. A fost un om înțelept, bun, blând, frumos, așa l-a înzestrat Dumnezeu și a știut să înmulțească talanții dați de Dumnezeu. A fost foarte bogat ȋn virtuţi pe pământ și bogat s-a dus în Ceruri. Priveghiul de noapte, de la căpătâiul dânsului, a fost ca o priveghere de-a noastră zilnică, de la mănăstire, dar mai ales ca la Sărbători.

– Părinte, cum l-ați cunoscut, acum 34 de ani?

– La Muzeul Țăranului, când am început să-mi fac proiectul pentru mănăstirea noastră. Și prin dânsul am ajuns, că era mai accesibil, la Horea Bernea. Și i-am pus pe masă domnului Bernea, sigur nu atunci, după câteva luni, proiectul mănăstirii noastre, pentru că noi ne-am mutat la o nouă vatră și voiam să am girul dânsului, voiam să avem o viziune unitară a unui om de talia domnului Horea Bernea.

De atunci s-a legat prietenia noastră și apoi l-am implicat în editarea unei reviste, Epifania, sau cu o numea el, Familia Epifania, precum și în alte activități pe care le-am făcut împreună. Spre exemplu, ucenici de-ai mei, organizați în Asociația Eleon, timp de doi ani, din 2017 până în 2019, au itinerat o expoziție pe care spun ei că eu am inițiat-o, dar câțiva dintre ei s-au implicat și material, și fizic, și intelectual. A fost o expoziție enormă, cu 100 de cruci și 300 și ceva de lucrări de la mai mulţi artiști. Acestă expoziţie s-a ȋntins ȋn 18 locații în țară, precum și la Chișinău și la Bruxelles. A fost implicat și Grupul Prolog, iar domnul Costion a însoțit epoziția în toate locațiile, care însemna nu numai vernisaj, ci și cel puțin două – trei conferințe, unde nu era conferențiar, era moderator. Peste tot a fost domnul Costion.

– Cum trăia slujbele?

– Sigur că eu, slujind în altar, n-aș putea să spun atât de mult, doar că atunci când venea la noi, îl puneam să predice. Și pot spune din aceste predici sau din atitudinea lui, că nu erau emoții din astea ieftine, ci vibra în dânsul experiența viețuirii cu Hristos în Biserică.

– Care credeți că au fost cele mai mari virtuți cu care Bunul Dumnezeu l-a înzestrat?

– Cred că în primul rând înțelepciunea. A fost un om înțelept. A știut să culeagă nectarul din fiecare floare, din fiecare întâlnire, de la oamenii simpli și curați, pe care i-a îndrăgit atât de  mult, bătrânii noștri, ţăranii noştri, până la cele mai înalte niveluri și oameni puternici.

Era blând și nu vorbea de rău pe nimeni. Și era și foarte smerit. Făcea un pas înapoi. Dacă era prezent undeva, nu i se simțea prezența, decât dacă noi cei de față voiam să-l solicităm, și sigur că merita solicitarea de fiecare dată, și nici atunci nu făcea caz, se implica atât cât îi cerea fiecare. Avea o smerenie profundă. Nici nu știa că e smerit, așa de smerit era. Aceasta e una din însușirile smereniei, să nu-ţi dai seama că ești smerit.

– Domnul Costion a făcut mult misionarism, şi ați evidențiat câteva aspecte. Ce ne puteți spune în acest sens?

– Eu cred că cea mai mare misiune a făcut-o domnul Costiun prin prezența lui, prin viața lui cuminte. Un om foarte cuminte. Cu aceasta cred că a convins cel mai mult. Sigur, că vorbea frumos, scria foarte frumos, era foarte prietenos și generos în tot ceea ce făcea și spunea. Dar cel mai mult a convins că Dumnezeu lucrează în lume și prin oameni, prin viața lui însuși. Viața lui a fost trăită la cea mai intensă ardere.

Grupaj realizat de Ioana Maxim

Articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 198 (iulie 2025)

Revista poate fi achiziționată din:

• Platforma digitală – în format digital online
• Magazin România – în format tipărit, cu livrare în România
• Magazin străinătate – în format tipărit, cu livrare în străinătate

De asemenea, te poți abona la revistă, individual (un singur abonament) sau colectiv (până la 10 abonamente la aceeași adresă – reducere de până la 40%) pe un an sau pe șase luni

în format tipărit, cu livrare în străinătate, de AICI

la revista în format digital online, de AICI

în format tipărit, cu livrare în România, de AICI