„Neamul nostru are atâtea femei mucenițe”

Pe 10 noiembrie, s-a mutat la Domnul, la vârsta de 92 ani, una dintre ultimele martire ale temnițelor comuniste, doamna Galina Răduleanu. Un om minunat, plin de dragoste față de neam și față de aproapele. Eroismul de care a dat dovadă în anii prigoanei comuniste, optimismul, cultura sa vastă, cunoștințele medicale, dar și grija față de suferințele semenilor, au făcut-o să fie iubită de la mic la mare, de la opincă până la vlădica. Redăm în continuare câteva mărturii ale unora dintre cei care au avut bucuria să o cunoască. (R.T.)

Părintele Tudor Peiu, de la Spitalul „Grigore Alexandrescu”

„Galina Răduleanu împărtășea dragoste, umor, curaj”

Pe unde mergea, știa să fie părtașă întrebărilor celorlalți, dând răspunsuri din propria sa experiență, dar mai ales arătându-și dragostea față de această țară. Era atât de optimistă, încât, așa cum mărturisea de mai multe ori, atunci când vorbea despre durerile prin care trec oamenii, mai ales acum, în anii aceștia, și fiind întrebată dacă mai crede că se poate ajunge la ceva bun, întotdeauna spunea: „Sunt optimistă”.

Și, întrebată fiind, cum de sunteți optimistă din moment ce există așa primejdie, spune: „Am o asemenea simțire”. Această simțire vine dintr-un crez al unui om luptător, al unei femei care nu s-a clintit nici în prigoanele arestărilor, nici ale privațiunii închisorilor, nici ale trădărilor celor de aproape, nici ale singurătății în care trăia în camera sa, ca într-o chilie.

Duminică, cu o zi înainte să treacă la Domnul, după Sfânta Liturghie am simțit de la Dumnezeu un imbold de a merge negreșit la casa dânsei. N-o mai văzusem de două luni de zile, știam că a trecut prin spital, printr-o grea încercare în urma unei infecții puternice, și tot amânam întâlnirea. Și am întâlnit-o stând pe canapea și am stat de vorbă. Avea aceeași luciditate, aceeași atenție dintotdeauna. Între altele i-am spus: „Dacă veți muri, că veți muri…”. Dânsa nu credea că este ceasul, așa de optimistă era, doar simțea durerea lipsei de puls a inimii și cu toate acestea se pregătea pentru a continua viața aceasta. Și totuși am întrebat-o: „Mai este nevoie să spuneți ceva? Că va veni ceasul despărțirii”. Și dânsa foarte atentă a spus: „Nu, am scris totul. Știe nepoata mea. Totul este pregătit”.

Și mărturisesc, atunci când după aflarea veștii că a trecut la Domnul, am așteptat să văd și eu care sunt aceste doriri de după trecerea din viața aceasta, am avut un fior când am văzut că nu și-a dorit să fie înmormântată în biserica noastră, ci în această biserică ctitorită de Cuviosul Preot mărturisitor Constantin Sârbu, pe care îl vedem pictat pe stâlpul din Pronaos. Crezul său se identifica cu crezul înaintașilor săi, între care și Cuviosul Părinte Constantin Sârbu, care a avut o strânsă legătură cu tatăl său, Părintele Boris Răduleanu. Mai mult decât atât, în timp ce stăteam lângă dânsa, am pus mâna pe o agendă ca să văd ce mai cuprinde acea agendă, poate gânduri finale. Și în agendă erau scrise recent, se vedea mâna tremurândă, texte din Sfânta Scriptură, din Psalmi, din Epistole, din Evanghelie. Viața monahală trăită într-o chilie, ca un creștin care trăiește singur cu Dumnezeu, pentru că trăia singură cu Dumnezeu.

Atunci când ieșea, împărtășea dragostea, împărtășea umorul, împărtășea curajul, împărtășea rigoarea crezului său, care nu era unul politic doar, ci era o luptă împotriva unei ideologii comuniste, de care să nu mai avem parte! Pentru că această ideologie sfărâmă ființe, sfărâmă suflete, neavând nici un Dumnezeu. Optimismul său vine și din faptul că între mărturiile finale spune așa: „Să nu mi se aducă neapărat coroane cu flori, să vină fiecare cu câte o floare. Îmi place mai mult așa, să nu vină cu haine negre, să vină cu haine de sărbătoare”, ca la primii creștini care aveau albul ca doliu, în virtutea credinței în Înviere.

Îmi spunea la un moment dat: „Părinte, vorbiți-le oamenilor despre reîncarnare. Să știți că foarte mulți oameni care vin să fie tratați de mine, cred în reîncarnare. Ei cred că au mai trăit și au această credință demonică că se vor reîncarna.” Vedeți, toate aceste gânduri pe care le avea și pe care le împărtășea, veneau dintr-o credință care nu poate să fie decât o credință pilduitoare pentru cei care rămânem în viața aceasta.

Domnul să primească sufletul său curat și puternic în Împărăția Sa!

Monahia Fotini, Mănăstriea Paltin Petru Vodă

„Lumea globului ei era minunată!”  

Cine este acest suflet înveșmântat în armura de fier a demnității, în mantia albă a milei față de bolnavi, cu mahrama purpurie a jertfei pentru Hristos, cu inima înflăcărată de rugăciune pentru întreaga omenire? O femeie… Și nu orice femeie, o doamnă a spiritului românesc, ce și-a lăsat înjunghiate toate dorințele, toate realizările profesionale, toată inima sa nobilă, toate idealurile, în fața unuia singur: acela de a nu-L tăgădui pe Hristos în fața prigonitorilor Lui, înfruntând cu vitejie, dar și cu înțelepciune, un sistem ateu, sistemul comunist. Această tăiere a voii și această lepădare de sine nu au rămas nefructificate, ci au rodit în sufletul ei rugăciune, milă, o aură de noblețe ce îi fascina pe toți cei din jurul ei.

Așa am cunoscut-o pe doamna Galina Răduleanu, noi, maicile de la Mănăstirea Paltin Petru Vodă, mănăstire ctitorită de Părintele Justin Pârvu. Demnitatea și intransigența ei exterioară ascundeau un suflet cald, iubitor, o inimă robită de suferința celorlalți. Emana iubire și mister, un mister ce probabil transpărea din profunzimea ei lăuntrică, din sufletul ei dostoievskian.

Îi iubea mult pe acești doi mari corifei ai Bisericii neamului românesc: pe Părintele Justin și pe Părintele Gheorghe Calciu. Pentru ei venea la Petru Vodă. Dar în timp s-a atașat și de noi, maicile, care o înconjuram cu bucurie, cu evlavie față de pătimirile ei și cu mare dorință de a explora universul ei spiritual și cultural. Pentru că doamna Galina nu a fost doar un reputat medic psihiatru, o vitează luptătoare anticomunistă, ci și un erudit om de cultură. Era fascinant să stai în preajma ei. Impresiona nu doar prin vastele cunoștințe de cultură, din toate domeniile, literatură, pictură, muzică clasică, etc., ci mai ales prin descoperirea sensurilor adânci ale artei și ale culturii universale. Ne transpunea în lumea „globului ei pământesc”, cum îi plăcea să spună, pictat în culorile lui Van Gogh, scăldat în undele muzicii clasice, dirijată nu de oricine, ci de Sergiu Celibidachi, legănat de doina lui Eminescu și povestit prin ochii lui Dostoievski. Lumea globului ei era minunată! Această frumusețe a creației lui Dumnezeu, acest dor după frumos îl transmitea celor din jurul ei. De aceea probabil bolnavii erau atrași de terapia doctorului Galina Răduleanu, erau de fapt vindecați prin terapia frumosului ce se oglindea înlăuntrul ei. În pofida unei vieți permanent asediate de vitregiile regimului comunist, ea reușea să se bucure, să se simtă fericită, să contemple frumusețea creației lui Dumnezeu. Ea nu vedea urâtul, îl biruia neîncetat prin iubirea de frumos (kalokagathía, cum ar spune grecul antic).

Doamna Galina era și mistică. Venea adesea la mănăstirea noastră, dar cel mai mult prefera să petreacă la noi perioada dintre praznicul Sfintei Parascheva de la Iași (14 octombrie) și luna noiembrie, când culmina cu pomenirea Părintelui Gheorghe Calciu, la 21 noiembrie. De ce? Pentru că era luna sfinților isihaști, ne spunea, luna misticilor. Îi îndrăgea mult pe sfinții nemțeni, Sfântul Paisie Velicicovski și sfântul necunoscut de la Neamț, față de care simțea o atracție neînțeleasă nici de ea însăși. Era cucerită de teologul Luminii necreate, Sfântul Grigorie Palama, dascălul suprem al Rugăciunii lui Iisus. Și culmina cu praznicul Intrării în biserică a Maicii Domnului, atunci când se făcea și pomenirea Părintelui Gheorghe Calciu, dar și a altui neînvins mărturisitor din temnițele comuniste, Bădia Tache Rodas. Luna noiembrie, însă, a chemat-o și pe ea la cele cerești.

Ultimele clipe pământești le-a petrecut în mica ei garsonieră isihastă din București, și a cerut să fie îngrijită de către una din maicile din mănăstirea noastră, Maica Tecla. Avea gânduri mari. Nu cu mult timp înainte petrecuse o săptămână la Mănăstirea Paltin. Așa de mult îi priise șederea la mănăstire, încât era pentru prima dată când parcă nu voia să mai plece. Deborda de bucurie, primea zilnic, aproape toată ziua, maici, călugări, pelerini, cărora le oferea un sfat, un cuvânt, o mângâiere, puțină lumină din lumina care strălucea în ea. Nu se obosea, se încărca din bucuria jertfei. Am făcut împreună plimbări pe munte cu jeepul, dorindu-și foarte mult să mai privească încă o dată frumusețea creației lui Dumnezeu, în veșmântul tomnatic al munților nemțeni. S-a bucurat de liniște, s-a bucurat de atmosferă și dorea să își petreacă, cel puțin sărbătorile de iarnă la mănăstirea noastră, unde aștepta să se delecteze de colindele cântate de corul mănăstirii.

Ne-a încredințat ca testament ultimul manuscris, „Călătorie în jurul globului meu”, pe care nădăjduim să îl aducem la lumina tiparului, cât mai curând. De altfel, doamna Galina a mai editat la mănăstirea noastră o carte fascinantă, un autoportret poate, „Întoarcerea în adâncuri”, carte lansată la Iași, când a primit din partea Înaltpreasfințitului Teofan, Mitropolitul Moldovei, distincția „Crucea Moldavă”.

Nu în ultimul rând, aș vrea să mai menționez un aspect. Jinduia neîncetat să ajungă la starea harică din închisoare, și pentru aceasta striga zilnic la Dumnezeu să îi mai dea o suferință, ca să se poată învrednici de, zicea ea, „acel paradis pierdut”. L-a găsit, însă, în scrierile Sfântului Siluan Athonitul, de care era fascinată. Descoperise parcă tot universul în scrierile acestui mare sfânt, îndrăgit, asemenea, și de noi. Mă suna adesea să îmi dezvăluie câte un nou tâlc descoperit din scrierile Sfântului Siluan, prin care, mi-a mărturisit, a învățat să iubească întreaga lume, chiar și pe vrăjmași. Această iubire de vrăjmași, cred eu, i-a redat Harul mult râvnit din închisoare. Eu cred că se va ruga pentru lumea întreagă, pentru că a învățat, încă de aici, să se roage pentru ea.

Preasfințitul Macarie Drăgoi, Episcopul Europei de Nord

„Să lucrăm, cu și mai multă responsabilitate, pentru darul libertății” 

Cu durere adâncă, dar cu nădejdea neclintită în Hristos Cel Înviat, am aflat despre mutarea în veșnicie a doamnei Galina Răduleanu. Plecarea sa dintre noi închide o pagină de istorie trăită în curaj și demnitate și deschide o poartă în inimile tuturor acelora care au avut binecuvântarea să o cunoască.

Am avut de nenumărate ori această bucurie – să o întâlnesc, să o ascult și să mă împărtășesc din lumina care iradia din ochii și din inima ei, lumină plămădită din suferință, din rugăciune, din răbdare și din iertare. În  primăvara anului 2019,  ne-a vizitat în Episcopia noastră, a Europei de Nord, împreună cu doamna Niculina Moica, conferindu-le amândurora Ordinul „Crucea Nordului”. Prezența dânselor la Oslo, capitala Regatului Norvegiei, a fost pentru noi precum a unor mironosițe contemporane, care au știut să ducă mirul credinței chiar și în cele mai îndepărtate locuri. Am văzut și cu acel prilej la Sora Galina cât de adânc poate arde Lumina lui Hristos în sufletul unui om care a trecut prin valea plângerii, prin închisorile comuniste și prin toate încercările epocii de prigoană.

Pe toți ne-a impresionat felul în care vorbea, fără ură, despre cei care au întemnițat-o, despre cei care au umilit-o. Nu purta încrâncenare, ci o pace lăuntrică izvorâtă din lucrarea Atotmilostivului Dumnezeu în inimă. Întâlnind-o, de fiecare dată, am simțit că mă aflu înaintea unui suflet care a păstrat în sine echilibrul dintre suferință și nădejde, dintre rugăciunea neîncetată și realismul lucid al celor care au văzut chipul întunericului, dar nu i s-au supus.

Viața ei, întinsă pe aproape un veac, a fost ca un fir de lumină ce a străbătut ceața istoriei recente. La vârste la care alții se află țintuiți pe patul durerii, dânsa reușea să vină la biserică și să participe regulat la Sfânta Liturghie, să mărturisească fără ostentație și să adune în jurul ei oameni captivați de tăria unui suflet liber, împodobit și fortificat prin statornicia credinței, curajul mărturisirii, smerenia în suferință, iertarea în plină nedreptate și dragostea necondiționată pentru oameni.

Plecarea ei la Cer este o chemare pentru noi, cei rămași să lucrăm cu și mai multă responsabilitate pentru darul libertății care nu se păstrează prin indiferență, ci prin trezvie. Viața doamnei Galina Răduleanu ne amintește că neamul nostru are atâtea femei-mucenițe, care nu s-au înfricoșat de temniță și de prigoană, ci au purtat pe umerii lor fragili Crucea suferinței.

Astăzi ne despărțim trupește de dumneaei, însă nu o pierdem, ci o  dobândim în Biserica Biruitoare, acolo unde se alătură tatălui ei, Preotul Boris, și tuturor mărturisitorilor care au pătimit pentru Hristos, pe care dânsa i-a cinstit și i-a pomenit și i-a urmat întreaga viață.

Grupaj realizat de Ana Gheorghiu

Articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 203 (decembrie 2025)

Revista poate fi achiziționată din:

• Platforma digitală – în format digital online
• Magazin România – în format tipărit, cu livrare în România
• Magazin străinătate – în format tipărit, cu livrare în străinătate

De asemenea, te poți abona la revistă, individual (un singur abonament) sau colectiv (până la 10 abonamente la aceeași adresă – reducere de până la 40%) pe un an sau pe șase luni

în format tipărit, cu livrare în străinătate, de AICI

la revista în format digital online, de AICI

în format tipărit, cu livrare în România, de AICI