De ce suntem dezbinaţi?

Nu vreau să par pesimist, dar din cât am cunoscut eu umblând prin lume, un popor atât de dezbinat ca românii nu ştiu să fie. S-ar putea să existe în vreo insulă îndepărtată în Africa sau în India, dar în Europa nu cred să existe altul. Că nu întâmplător s-a cântat „Hora unirii” la 1856, cum nu este de mirare nici că imnul nostru naţional nu este altul decât „Deşteaptă-te, române!”. Adică recunoaştem astfel că suntem dezbinaţi, aceasta fiind o stare de fapt a neamului nostru şi, mai mult, că suntem cuprinşi de un fel de somn existenţial din care trebuie să ne trezim ca neam pentru a fi şi a face ceva în lume. Cum de s-a ajuns aici? Ar putea fi găsite o mulţime de explicaţii, fiecare cu adevărul ei.

Istoric vorbind, suntem un popor mare, răspândit în tot răsăritul Europei, de la Nistru şi Tisa până în sudul balcanilor, în nordul Greciei şi marginile Albaniei. Un astfel de popor s-a obişnuit de-a lungul veacurilor să trăiască printre alte neamuri fără să aibă conştiinţa minorităţii pe care o au popoarele cu o diasporă puternică, așa cum sunt evreii, grecii, armenii şi alţii. Noi eram cam peste tot ca acasă. Aşa că miza unirii nu exista, din acest motiv. Coabitam bine cu toţi şi nu credeam că e nevoie să îi cucerim sau să ne afirmăm noi ca neam sau imperiu.

Pe de altă parte, în neamul nostru pastoraţia a fost de bază. Aproape toţi păstorii, din marginea Sibiului până în insulele greceşti sunt eminamente vlahi. Păstorii însă nu sunt oamenii cetăţii, ci își au propriile aşezări mobile organizate mai mult în funcție de verdeaţa păşunii decât de oricare alt criteriu de statalitate. Bunăoară, din acest motiv și din altele asemenea, noi nu am fost oameni ai cetăţii aproape niciodată în istorie.

Mai este şi aşezarea noastră geopolitică care dintotdeauna, ca şi astăzi, ne-a dat mult de furcă, definindu-ne politica, alianţele şi, mai mult decât toate, infuzându-ne neamul cu străinii ce migrau dinspre Asia spre Europa. Toate aceste migraţii,  plus tensiunea politică şi armată a cuceririi acestui spaţiu de către toţi vecinii noştri, ne-au făcut să nu putem avea răgazul dezvoltării unei culturi materiale care să poată să se impună lumii sau a unei conştiinţe de sine, o conştiinţă culturală, o mândrie care să susţină o unitate ideologică a poporului.

Așadar, explicaţii politice, istorice sau sociale se pot găsi, însă nimic nu explică dezbinarea dintre români, uriaşa neîncredere în noi înține ca neam mai bine decât slăbirea credinţei.

După Hristos şi în Hristos, toate se înnoiesc, toate capătă un alt sens, pentru că omul devine şi cetăţean al împărăţiei lui Dumnezeu aici pe pământ, chiar în Biserică, prin Sfântul Botez şi toate celelalte taine care îi urmează. Indiferent de ceea ce ne-au făcut străinii, de manipulările lor, de prigoanele lor, de stăpânirile lor, dacă noi ne-am păstra închinarea cea adevărată şi viaţa în Hristos nu am putea fi biruiţi. Însă dezbinarea aceasta dintre români mi se pare a ne veni mai înainte de toate din necredinţă. Atât de mult a însemnat credinţa creştină în formarea neamului nostru, că acum, pierzându-ne temeiurile credinţei, ne trezim complet descoperiţi în faţa istoriei.

Dacă Îl vom avea în noi pe Hristos, nimic nu ne va putea birui!

Avem duşmani mulţi, e adevărat, dar aceştia sunt mai puţin ruşii sau germanii, americanii sau francezii, ungurii sau evreii, cât cei nevăzuţi care vor să ne stăpânească sufletul şi mintea. Sunt nevăzuţi, dar astăzi acţionează nu numai prin gânduri, ci cu mult mai mult prin ecranele de tot felul, prin aşa-zisele reţele de socializare cu nimicul, prin jocuri pe calculator şi pornografie, prin telenovele şi prin tot ce înseamnă cultură de consum şi divertisment, confort sporit şi ideologii neomarxiste, woke sau LGBT.

Suntem dezbinaţi unii cu alţii, pentru că suntem dezbinaţi în noi înşine de răspândirea minţii în miliarde de informaţii şi gânduri, dorinţe ascunse sau exprimate, în patimi de tot felul de la a avea cât mai multe, bani, confort şi lucruri, la a te distra şi a te excita cât mai mult, până la a fugi după recunoaştere şi slavă, hrănindu-ne mândria că suntem cineva, deşi maşinile de lux şi hainele la modă sau banii şi poziţiile sociale nu-ţi mai pot atrage respectul cuiva, ci, cel mult, invidia fratricidă.

Mi-au venit în minte toate aceste lucruri după recentele alegeri, când am constat că, dincolo de o alegere politică, românii s-au polarizat iarăşi unii împotriva altora, dezbinându-se şi urându-se pentru lucruri atât de exterioare vieţii lor. Din păcate însă, această stare arată întocmai cum suntem astăzi ca neam.

Am prieteni care nu-şi mai vorbesc, știu oameni care nu se mai salută, pentru că au votat altfel decât credeau ei că este bine. Am întâlnit şi în biserică creştini practicanţi care nu-şi pot stăpâni adversiunea faţă de alţii din parohia lor sau între prieteni pentru diferenţele în viziunea politică. Da, este dureros că nu putem să vedem în fruntea ţării oameni ai lui Hristos sau măcar oameni de caracter care să lupte şi să se jertfească pentru neamul lor. Dar oare rezolvăm ceva, dacă noi, în loc să ne iubim şi să ne iertăm, mai adăugăm ceva distanţei dintre noi? Oare acesta să fie mesajul credinţei noastre în Dumnezeul treimic care Trei fiind în Ipostasuri una este în Fiinţă?

Găsindu-mă cumva în mod proniator în apropiere de miezul a ceea ce se numeşte politică de stat în România, realizez tot mai mult că vindecarea noastră ca neam şi ţară nu poate veni din această direcţie. Dimpotrivă, vom avea de aici cele mai mari dezamăgiri, umiliri, cele mai mari prigoniri şi biruri, suficient cât să ne facă să ne plângem soarta. Dacă însă Îl vom avea în noi pe Hristos, pot spune că nimic nu ne va putea birui. Dar cum putem spune că-L iubim, dacă noi nu ne iubim aproapele, dacă îl urâm, pentru că crede altfel decât noi în cele politice?

Vă mărturisesc din toată inima că a venit vremea să ne trezim din somnul hipnotic la care ne atrage cultura de consum, că a venit vremea să înteţim rugăciunea şi postul, să iertăm şi să ne rugăm pentru cei pe care îi socotim duşmani, a venit vremea să iubim mai mult şi să arătăm milă celor în nevoi. Nu mai este timp să stăm pe reţele de socializare şi să ne văităm gândindu-ne la ce va veni peste noi. Ceasul al doisprezecilea al neamului nostru se apropie, iar dacă politic nu putem face nimic, măcar duhovniceşte să strigăm la Domnul să pună El mâna Sa cea atotputernică să ne păzească. Să avem conştiinţa că, dacă Hristos găseşte aici un aluat suficient care să mai dospească frământătura lumii în care trăim, nu ne va lăsa să ne pierdem.

Dar fiu al lui Dumnezeu nu te poţi numi dacă nu te simţi în Biserică ca acasă, dacă nu tai cât mai des rădăcinile patimilor prin spovedanie cu pocăinţă, dacă nu te îndulceşti de împărtăşirea cu Sfintele Taine. Cu acestea trebuie să începem, dar în acelaşi timp să învăţăm, după cum spun Sfinţii, să răbdămn necazurile venite pentru păcatele noastre, ca Domnul să-şi schimbe mânia în bunăvoinţă şi, asemenea poporului evreu, să ne reîntoarcă în pământul strămoșesc, cu adevărat un pământ binecuvântat al făgăduinţei pentru neamul nostru.

Nimic nu este pierdut, numai să înţelegem că trebuie să punem un nou început, iertând şi nejudecând, ajutându-l pe aproapele nostru şi iubind lumea, întreaga făptură a lui Dumnezeu, căci taina aceasta a mântuirii lumii e atât de mare, încât cei care îşi asumă această cruce vor fi cei mai bineplăcuţi fii ai Lui Dumnezeu.  

Virgiliu Gheorghe

Articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 198 (iulie 2025)

Revista poate fi achiziționată din:

• Platforma digitală – în format digital online
• Magazin România – în format tipărit, cu livrare în România
• Magazin străinătate – în format tipărit, cu livrare în străinătate

De asemenea, te poți abona la revistă, individual (un singur abonament) sau colectiv (până la 10 abonamente la aceeași adresă – reducere de până la 40%) pe un an sau pe șase luni

în format tipărit, cu livrare în străinătate, de AICI

la revista în format digital online, de AICI

în format tipărit, cu livrare în România, de AICI