Frică unde nu era frică

Nu ştiu câţi dintre noi realizează că marea parte a actelor vieţii noastre sunt dictate de frică, mai mult decât în trecut şi poate mai mult decât în întreaga istorie a umanităţii. Şi nu este greu de constatat acest lucru – este de ajuns să cauţi pe Google Analitics care sunt cuvintele ce apar cel mai mult în căutările oamenilor, cel puţin în zona de sănătate. Astfel, cel mai frecvent cuvânt nu este altul decât „anxietatea”. Asta înseamnă că oamenii sunt marcaţi într-o măsură tot mai mare de nelinişte, îngrijorare sau, chiar mai mult, de o frică persistentă, fără un motiv concret. Paradoxal, nu? Într-o societate în care ştiinţa şi tehnologia au rezolvat cea mai mare parte a problemelor oamenilor, de la cele ale confortului până la cele legate de sănătate, când avem case solide şi călătorim unde nici nu au visat bunicii noştri, oamenii suferă de frică.

Dar mai uluitor este faptul că această frică nu-i întoarce pe oameni cu faţa către Dumnezeu; nu-i întăreşte în credinţă. Oare Dumnezeu nu ar putea să ne izbăvească de tot răul, nu ar putea să ne păzească de orice ameninţare? Dacă ne este frică, de ce nu-l căutăm pe El? Se pare că frica omului modern are ceva mai special. Cu cât deține mai multe, cu cât este mai dependent de confort şi plăceri, cu cât viaţa îi este mai facilă, cu atât se instaurează în sufletul omului un nou stăpân – frica de a nu le pierde pe toate.

Şi pentru că stăpânitorii lumii se insinuează mediatic în conştiinţa mulţimii ca unii care administrează traiul nostru bun, ei trebuie ascultaţi. De aceea s-au şi vaccinat atâţia oameni, nu numai din frica de moartea COVID, ci pentru că așa au zis stăpânii. Astfel se explică de ce, în pofida scăderii nivelului de trai, a dezastrului economic care se profilează, a libertăţilor care se împuţinează, lumea nu mai reacţionează ca în trecut. Este paralizată de frică – frica de a nu pierde ceva, frica de a nu asculta, dar nu de Dumnezeu, ci de cei care conduc vremelnic lumea. Acest lucru explică de ce mulţi dintre oamenii din Biserică nu au mers să voteze la referendumul pentru familie. Le-a fost frică, după cum li s-a inculcat mediatic, că, votând pentru familie, vor vota pentru Dragnea care, în mentalul colectiv, era asociat cu ieșirea dintr-o Europă a bunăstării. Dar şi la votul recent pentru preşedinţie, cei mai mulţi votanţi ai lui Nicuşor Dan au votat cu aceeaşi frică că vor pierde aceeaşi apartenenţă la Europa belşugului şi a civilizaţiei.

Biciul psihologic al păpușarilor zilei

Dacă însă căutăm mai la adânc, vom constata că fricile respective nu au avut consecinţe bune pentru oameni. Vaccinul anti-COVID a adus, din păcate, mulţi morţi, poate mai mulţi decât COVID-ul însuşi. Dragnea a intrat în puşcărie, aşa că nu i-ar fi putut folosi lui personal votul mărturisitor pentru familia creştină, iar acum, după ce s-a votat pentru stabilitate şi locuri de muncă, afli în fiecare săptămână despre oameni care protestează, pentru că sunt batjocoriţi şi munca lor de-o viaţă nu mai contează. Trebuie să plătească pentru hoţia guvernanţilor cu locul de muncă, eventual cu locuința pentru neplata ratelor la bancă, şi chiar cu părăsirea țării, căci vor fi nevoiţi să emigreze pentru a putea supravieţui.

Aşadar, fricile cu care este condusă mediatic mulţimea nu sunt decât biciul psihologic folosit de păpuşarii zilei, ca să îndrepte lumea în direcţia în care doresc. Această frică însă are un specific. Dincolo de faptul că se adresează mai ales părţii trupeşti a omului, ţinând mai mult de ameninţările biologice şi psihologice, ea atrage oamenii și îi ţine captivi unei logici lumeşti pe care Sfântul Paisie Aghioritul o numeşte duhul lumii. Acesta este numitorul comun pentru tot ce ține de lumea aceasta, unde omului i se sugerează că se află, de fapt, un soi de paradis terestru, singura lume existentă. Pentru prima oară în istorie, dincolo de credinţele cultivate prin Discovery şi cultura de consum, omului modern i se inculcă ideea că totul se sfârşeşte aici.

Chiar dacă merg la biserică, unii cred, paradoxal, că viaţa de dincolo este doar o amăgire, bună şi asta pentru a ne mai uşura poverile psihologice, dar doar pentru atât. Acum câţiva ani un bun prieten, preot într-un spital, mi-a spus că a întâlnit oameni, bătrâni chiar, care, deşi se spovedeau şi vroiau să se împărtăşească, pentru că „aşa au pomenit”, totuși nu credeau că există viaţă veşnică. Pare absurd, nu? Dar s-ar putea ca, la un examen de conştiinţă mai profund, să realizăm că, de fapt, pentru mulţi oameni credinţa se opreşte undeva la hotarul unor convingeri mai profunde privind viaţa veşnică sau adevărul cuvintelor cuprinse în Sfânta Scriptură. „Credem, credem”, am auzit nu o dată, „dar nici chiar aşa!” „Astea le credeau oamenii mai demult când erau proşti şi nu ştiau că se poate ajunge pe lună, când nu aveau atâtea explicaţii ştiinţifice, dar noi astăzi nu mai putem crede la fel.” Seamănă cu propunerea plină de subînţeles a unei doamne onorabile, colegă de serviciu a unui prieten cu cinci copii, şi ea familistă, care-l lămurea că ţine la familia ei, dar nu chiar aşa habotnic, încât mai e loc şi de alte experienţe, că astăzi nu ne mai putem comporta ca „proştii” care, în trecut, limitaţi fiind, nu ştiau cât de importantă este libertatea în relaţiile de cuplu pentru sănătatea propriei relaţii, şi alte inovaţii de acest fel.

Veţi spune poate că acestea sunt nişte exagerări şi aţi avea dreptate, dacă nu am lua în considerare că faptele, obiectivele, concepţiile, modul de viaţă ale multora dintre oamenii din Biserică nu reflectă mai deloc credinţa în Hristos, viaţa evanghelică, ci mai curând acelaşi duh al lumii. Astfel că ne putem întreba, dacă mâine ar veni Hristos, L-am mai recunoaște ca Dumnezeu pentru Care merită şi trebuie să ne jertfim?

Din păcate, duhul lumii care puţin câte puţin se hrăneşte din duhul nostru, din viaţa noastră, care devine mediul în care ne ducem existenţa, ne dictează într-o măsură tot mai mare cum să gândim şi să simţim, altfel decât un creştin, fiu al lui Dumnezeu. Și chiar altfel decât un om normal care ţine cu adevărat la propria viaţă, care vrea să trăiască şi să moară frumos, aşa cum au trăit şi murit mulți dintre strămoşii noştri.

Purtăm în noi setea de infinit

Născându-ne în această lume a relaţiilor mediate, a naraţiunilor minimaliste, a reţelelor de socializare, a judecăţilor grăbite şi pragmatice, a unui deşert contemplativ și înţelegător unic în istoria lumii, am senzaţia tot mai puternică că asupra lumii se extinde un fel de realitate contrafăcută, un matrix în care oamenii trăiesc conform legităţilor dictate de lichidul amniotic din pântecele imens al unei fiare spirituale mult peste toate imaginaţiile malefice ale filmelor fantastice. Puţini mai reuşesc astăzi să se menţină într-o zonă de conştiinţă sau de conştientizare şi, pentru şi mai puţini, acest matrix mai permite, ca printr-o fantă, să se vadă Lumina Soarelui celui Adevărat. Dacă nu există înțelegere şi dragoste de Adevăr, fanta aceasta se va reînchide, lăsându-i pe oameni în plăcerile lor mărunte, cu durerile reale şi mai ales imaginate. Dar mai ales cu fricile lor. 

Şi ce înseamnă oare frica, în acest context, dacă nu chiar nesiguranţa unei lumi care, chiar de îţi face cu ochiul, nu te inspiră, nu te încredinţează, nu te hrăneşte cu viaţă şi simţire, cu dragoste şi dăruire, cum o face harul lui Dumnezeu. Oricât de minţit ar fi omul, firea lui, chiar biologia lui, ca să nu mai vorbesc de spirit, nu se poate hrăni cu nimic altceva decât cu duhul împărtăşirii din cele dumnezeieşti spre viaţa veşnică. Lipsind această perspectivă, oricâte am avea în lumea aceasta, ne vom simţi în nesiguranţă, înfricoşaţi de ce va veni, şi nu atât de sărăcie, boală, pierderea casei şi altele, cât de sfârşitul, întunericul şi suferinţa unei veşnicii fără nicio speranţă.

Ca oameni creați după chipul lui Dumnezeu, până la moarte vom purta în noi setea de infinit, tensiunea unei existenţe dincolo de toate cele trecătoare, pe care duhul lumesc va încerca să ne-o îngroape sub toate conforturile şi plăcerile posibile, în năluciri narative de tot felul, mai ales mediatice, dar şi sub multă frică. Va perverti frica cea bună de a nu pierde veşnicia în frica de a nu pierde lumea aceasta, ca singura şi ultima existentă. De noi depinde să alegem să trăim ori în minciună, supunându-ne zilnic naraţiunilor livrate mediatic, sau să căutăm Lumina şi Adevărul, pentru a ne elibera nu numai de frică, ci mai ales pentru a câştiga încredinţarea şi bucuria unei viețuiri în duhul lui Dumnezeu, spre viaţă veşnică. 

Virgiliu Gheorghe

Articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 199 (august 2025)

Revista poate fi achiziționată din:

• Platforma digitală – în format digital online
• Magazin România – în format tipărit, cu livrare în România
• Magazin străinătate – în format tipărit, cu livrare în străinătate

De asemenea, te poți abona la revistă, individual (un singur abonament) sau colectiv (până la 10 abonamente la aceeași adresă – reducere de până la 40%) pe un an sau pe șase luni

în format tipărit, cu livrare în străinătate, de AICI

la revista în format digital online, de AICI

în format tipărit, cu livrare în România, de AICI