Pacea lui Dumnezeu și tulburarea lumii

Lumea și, odată cu ea, noi înșine ne scufundăm tot mai mult într-un fel de vis colectiv. Parcă nu mai știm nici cine suntem. Și spun asta gândindu-mă chiar și la cei care am mai prins și alte vremuri, când timpul era mult mai generos, lăsându-ne răgazul să ne tragem sufletul și să ne punem niște întrebări despre noi înșine. Acum însă, cu fiecare generație mai nouă, se petrece un fenomen ciudat de anihilare a conștiinței de sine. Oamenii aleargă frenetic să prindă o imagine sau o frântură de simțire a altora dintr-un reel pe youtube sau Tiktok. Iar în această alergare, ca la un concurs planetar, zgomotul și tulburarea devin starea de fapt a conștiinței tuturor.

Poate vi se va părea exagerat, dar stilul de viață al omului societății mediatice, al inteligenței artificiale, al dronelor și divertismentului conduce tot mai mult la o stare alterată de conștiință, foarte asemănătoare consumatorului de droguri. Da, drogul nostru este viteza, imaginea, zumzetul continuu dat de știri, de tot ceea ce ne captivează și hipnotizează atenția, absorbind-o în lumea virtuală. Visăm fără să visăm, totdeauna în proiectul unei dorințe satisfăcute parțial, dar care promite o împlinire desăvârșită asimptotic la un infinit niciodată atins, sfârșindu-se doar prin moartea care le oprește pe toate acolo unde sunt.

Și în toată această seducătoare nebunie, cu simțurile aprinse de dorințe și nevoi, neliniștea pune stăpânire pe sufletele noastre. Nu vorbesc despre alții, căci totdeauna ne gândim că numai altora li se poate întâmpla. Prizonieri mai mult de voie, dar uneori și de nevoie, ai acestei realități, ne trezim că înainte de a câștiga lumea prin simțuri, în fapt, ne-am pierdut pacea. Gândurile nu ne mai dau pace. Frica, nesiguranța ne-o alungă și mai departe, și, paradoxal, cu cât suntem mai hăituiți de orice fel de neliniște, cu atât nu învățăm nimic.

Mă uit la tineri pe stradă, în momente în care au senzația că nu sunt priviți de nimeni și îi simt absenți și triști. Asta, bineînțeles, dacă nu stau cu ochii ațintiți pe ecranul smartphone-ului. Dar privesc și la oameni mai vârstnici, la fel de încordați, de crispați. Lumea noastră nu mai știe ce este pacea. De aceea, deși sunt neliniștiți, oamenii caută tot mai mult, hipnotizați, condiționați, ceea ce le sporește neliniștea.

Nevoia de a ne întâlni cu noi înșine și cu Dumnezeu

 La vârsta adolescenței, tinerii sunt înnebuniți de muzică și distracție și, mai mult încă, de a socializa pe internet, deși prieteni reali nu au și nici nu mai știu cum să comunice cu ei. Vor lucruri la modă și, dacă nu și le permit, se simt și mai nefericiți. Vor bani fără să muncească și pentru aceasta își terorizează părinții, fără însă a vrea să deprindă o muncă,  care și numai prin sentimentul utilității le-ar putea da un sens în viață.

Copiii astăzi parcă nu mai au copilărie. Auzeam deunăzi un copil lăudându-se către alții, de parcă erau la un concurs, că de la doi ani vede filme și stă pe telefon. Nici nu-și dădea seama că asta nu-l face nici mai bun, nici mai deștept, că până la urmă îl transformă într-un consumator ideal programat să ajungă depresiv la adolescență. Părinții lor nu înțeleg și îi jertfesc pe altarul comodității proprii, abandonând efortul de a se mai gândi ce este bine pentru copii sau pur și simplu pentru a scăpa de grija lor.

Trăim în această lume și, fie că vrem, fie că nu vrem, suntem noi înșine contaminați într-o anumită măsură de ea. Gândurile nu ne mai dau pace. Parcă în văzduh plutesc toate vorbele de pe internet sau de la televizor și o mulțime de senzații care ne inundă mintea, intrând în ea prin fisurile pe care le găsesc în zidurile ei. Vrem și nu știm ce vrem. Dar pacea se îndepărtează tot mai mult de sufletul nostru, odată cu acea conștiință de sine în care ne putem întâlni cu noi înșine, ne putem dumiri, avem șansa de a ne mira că suntem și de a-L simți pe Dumnezeu prezent în viața noastră.

Îmi amintesc de Sfântul Dionisie de la Colciu care ne spunea pe la începutul anilor 2000 că, după spusele Părinților de odinioară, sfârșitul va veni atunci când se va înmulți mintea. Ei bine, am senzația că această minte, prin tot ce înseamnă realitate virtuală și mai ales inteligență artificială, se constituie într-o realitate globală care crește și tinde să înghită într-însa toate mințile oamenilor, lipsindu-i de trupurile lor rămase undeva în urmă. Asta și pentru că nu mai suntem legați de pământ, de natură, de activități practice care să ne țină mintea aici și acum în niște lucruri concrete.

Știm multe, tot mai multe, dar mă gândesc la folosul acestor științe, atunci când nu mai suntem capabili să realizăm aproape nimic concret. Și în toată această nebunie ni se atrofiază într-o măsură tot mai mare simțul frumosului, dragostea pentru adevăr, dorința de a face binele.

Da, mulți dintre noi mergem la biserică și cred că aceasta o fac mai toți cititorii revistei noastre, măcar atât. Dar câți mai avem mintea la sfintele cuvinte ale slujbei, la rugăciuni. Câți mai reușim să ne rupem de ritmul vieții cotidiene pentru a simți că pășim într-o altă lume în care sfinții sunt prezenți printre noi, ei care încă din viață câștigaseră această familiaritate cu lumea de dincolo. Trece duminică după duminică, spovedanie după spovedanie, iar noi, în cel mai bun caz, supraviețuim duhovnicește. Pacea devine un deziderat tot mai îndepărtat.

Ce ne lipsește?

Cu toate acestea, credem că și astăzi, ca și acum câteva sute sau mii de ani, Dumnezeu este alături de noi, ne așteaptă ca să ne ia în brațe pentru a ne trece fluviul de gânduri și senzații ale acestei lumi. Ce ne lipsește însă?

Cred că prinși și noi în logica lumescului luăm tot mai puțin în serios poruncile Evangheliei. Judec pe alții și nu mă uit la mine. Vorbesc despre Dumnezeu, dar nu mă lupt să-i simt prezența în toate ale vieții mele măcar, făcându-mi o cruce la fiecare început de lucru cum făceau bunicii noștri. Mă rog, dar gândul îmi este în altă parte. Mă spovedesc, dar nu simt cu durere căderile păcatelor mele. Mă cert și-mi e cumplit de greu să iert și să mă împac. Iar când vine vorba de ascultare am o mulțime de argumente cum că eu am dreptate și duhovnicul nu mă înțelege, și multe altele care nu fac altceva decât să ne arate cât de puțin îl iubim noi pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Căci El Însuși ne spune: „Dacă Mă iubește cineva, va păzi cuvântul Meu, și Tatăl Meu îl va iubi, și vom veni la el și vom face locaș la el… Cel ce nu Mă iubește nu păzește cuvintele Mele”.

Și tot Hristos, prin gura Sfântului Siluan, ne dă soluția pentru vremurile noastre: „Ține mintea în iad, în iadul acestei lumi, și nu deznădăjdui!”. Cu alte cuvinte, să nu ne lipsească niciodată prezența lui Dumnezeu în această conștiință a iadului deznădejdii în care se prăbușește lumea astăzi. Dar acest lucru nu se poate dobândi, dacă nu ne asumăm conștienți crucea urmându-L pe Hristos. El ne zice: „Luați jugul Meu asupra voastră și învățați de la Mine, căci Eu sunt blând și smerit cu inima; și veți găsi odihnă pentru sufletele voastre”. Deși pare greu să mergem pe calea cea strâmtă a inimii, pe calea compătimirii cu durerea lumii, pe calea lucrării binelui când cei din jur te batjocoresc și te prigonesc, această cale este singura astăzi care ne poate aduce pacea inimii, pacea Duhului Sfânt Care numai în inimile zdrobite se odihnește. Aceasta este promisiunea lui Hristos pentru cei care Îl iubesc: „Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu”.

Cine nu a cunoscut dulceața acestei bucurii și a păcii aduse de ea poate încă să mai caute în plăcerile trecătoare ale lumii ceva ce nu va afla niciodată, ci poate doar încă și mai multă amărăciune. Cel care însă a cunoscut această pace, va deveni imun la minciunile lumii, la zădărnicia lucrurilor strălucitoare, pentru că a avut însăși simțirea Duhului lui Dumnezeu. Atunci însă, trebuie să ne luptăm să nu mai pierdem această bucurie și pace despre care ne vorbesc Sfântul Siluan Athonitul, Sfinții lui Dumnezeu, și pentru care cu toții erau în stare să-și dea și viața.

La aceasta suntem chemați cu toții, noi cei care încă rătăcim prinși încă în năvodul de năluciri ale dorințelor, senzațiilor și aparențelor, în care cel rău plăsmuiește totul din nimic, pentru a ne încredința că putem câștiga lumea, spre a ne pierde, în realitate, sufletele noastre.  Să ne lumineze Domnul să-L urmăm, asumându-ne cu smerenie crucea, căci răsplata este însăși veșnicia – o veșnicie petrecută împreună cu El!

Virgiliu Gheorghe Vlăescu

Articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 211 (august 2026)

Revista poate fi achiziționată din:

• Platforma digitală – în format digital online
• Magazin România – în format tipărit, cu livrare în România
• Magazin străinătate – în format tipărit, cu livrare în străinătate

De asemenea, te poți abona la revistă, individual (un singur abonament) sau colectiv (până la 10 abonamente la aceeași adresă – reducere de până la 40%) pe un an sau pe șase luni

în format tipărit, cu livrare în străinătate, de AICI

la revista în format digital online, de AICI

în format tipărit, cu livrare în România, de AICI