„Tot timpul simt cum Dumnezeu ne ajută”

Un vechi proverb spune: „Omul sfințește locul”. Parafrazând, am putea zice că „O familie frumoasă și unită sfințește locul în care își duce viața”. Gabriel și Elisabeth Mimler au fost binecuvântați de Domnul cu zece copii. Din dragoste de Dumnezeu și de adevăratele valori, au reușit să munte și munții din loc, pentru ca, prin asociația lor, „Lumea lui Dumnezeu”, să ofere sprijin pentru creșterea și educarea copiilor, arătând că se poate trăi frumos, în ciuda greutăților și încercărilor prin care trece neamul nostru. (R.T.)

− Domnule Gabriel Mimler, ați locuit aproape douăzeci de ani în Austria. De ce ați dorit să plecați din România și cum a fost viața dumneavoastră acolo?

− Dacă ar fi să fac acum o retrospectivă, aș spune că nu a fost o decizie conștientă. Am fost mânat de trend, de unele vise, de iluzia libertății financiare, de viața din Occident. Nu eram la o vârstă la care să pot filtra și să iau o decizie conștientă. Am totalizat vreo douăzeci de ani de muncă în afara țării. Am avut tot felul de joburi, am trăit și o perioadă în ilegalitate și fără drept de muncă, pentru că atunci granițele erau închise, nu se putea trece așa ușor ca acum. Ca să ajung în străinătate trebuia să trec ilegal granița. Am lucrat și în construcții, am fost și grădinar, și om de serviciu, și îngrijitor. Cel mai mult m-am regăsit ȋn două meserii. Prima, înainte să o cunosc pe soție, a fost o muncă în domeniul ecologic. Am lucrat în cadrul Facultății de Agronomie din Viena pentru Institutul Pădurilor. Făceam parte dintr-o grupă de ecologi care lucram pe teren și făceam măsurători și evaluări. Mi-a plăcut foarte mult munca aceasta. A doua meserie pentru care am simțit pasiune a fost munca din domeniul social. Am studiat asistență socială, comunicare, mediere, și am lucrat în diferite instituții, am făcut și voluntariat și am ajuns să lucrez pentru Primăria Vienei.

− Cum simțeați dorul de casă?

− Știți cum e vorba aceea: „Pe la poarta cui mi-e drag, treabă n-am, dar drum îmi fac.” Adică timpul liber îl petreceam în România. Mi-am cumpărat multe casete cu muzică românească și în loc să trăiesc în România, încercam să aduc România în Austria.

„Tu ești al lui Dumnezeu și El este al tău”

− Și pe Hristos când L-ați cunoscut, pe când trăiați în Austria sau în România?

− În Austria. Eu am dus o viață atee, cu sincope de credință: să-ți mai faci cruce când treci pe lângă o biserică, să mai aprinzi o lumânare, poate că-i Paștele și mergi cu prietenii la biserică, dar în principiu am dus o viață atee. Hristos nu era prezent în viața mea, nu aveam conștiința aceea că ești al lui Dumnezeu și că El e al tău.

Pe Hristos L-am găsit pe când eram în Austria, într-o perioadă critică a vieții mele. A fost, ca să zic așa, o strategie bizară de a supraviețui psihic, care m-a aruncat pe traiectoria de identitate, de cunoaștere a lui Dumnezeu, pe care nici nu mi-aș fi imaginat-o, adică într-un realism spiritual, aș putea zice, într-un traseu existențial, în care am simțit că Dumnezeu este viu și te scoate din groapă.

− Cum ați cunoscut-o pe soția dumneavoastră?

−Tot în împrejurări mai excepționale. În Austria eram obsedat de identitate, obsedat de ceea ce sunt. Și am găsit tot felul de pseudo-identități, am fost intoxicat cu o abundență de oferte spirituale, pe care vreau să zic că nu le-am trișat. În orice grupare m-am dus, am pus în aplicare tot ce mi s-a zis să fac, crezând sincer că Îl caut pe Dumnezeu și că nu am cum să eșuez să-L găsesc dacă Îl caut cu sinceritate. Și după o perioadă de câțiva ani de căutări, s-a produs în mintea mea declicul în care am simțit nevoia să văd cine sunt cu adevărat. De aceea, m-am retras într-un locșor aproape un an de zile, ȋntr-o pădure, departe de Viena. Și, cu acordul proprietarilor, mi-am construit acolo un fel de căbănuță. Și s-a dus vestea că cineva locuieşte acolo. Iar Elisabeth, soţia mea, a auzit de mine şi a vrut să mă cunoască. Locuia în zonă și era și ea în căutare, fiind într-o călătorie spirituală în care o atrăgea exoticul și extraordinarul, nefiind mulțumită cu ce i se oferea. De aceea a dorit să vadă cine este acel om care s-a mutat ȋn pădure. Așa ne-am cunoscut, iar relația noastră s-a concretizat în ceea ce este acum, o familie cu nouă copii şi cu cel de al zecelea în pântecele mamei. (Între timp s-a născut și al zecelea copil. – n.red.)

− Când și cum ați decis să veniți în România? Dorul de țară sau pur și simplu a fost o chemare?

− Chemare, pot să zic. Adică a fost ceva mai presus de rațiunea mea. Iar soţia mea nu numai că a fost de acord, ea m-a susținut și mi-a zis: „Dacă nu faci acum pasul, mai târziu o să fie mult mai greu!”. Aveam șapte copii când ne-am stabilit în România. Și bineînțeles că dorința a fost să locuiesc aproape de natură, să locuiesc la munte. Și casa să aibă destul teren, pentru că aveam deja un plan mai mult sau mai puțin conturat despre anumite proiecte de viitor. Și așa a rânduit Dumnezeu, că am găsit un loc în satul acesta Valea Uzei, din județul Alba.

−  Elisabeth, cum ați resimțit decizia de a veni în România?

− Nu a fost o decizie grea.În Austria noi am locuit într-un sat mic de munte. Apoi ne-am mutat aici, tot la sat, și este foarte plăcut și frumos. De aceea nu a fost foarte greu pentru mine, pentru că îmi place să locuiesc în mediul rural.

− Ce vă place cel mai mult în România?

− Îmi place natura, îmi place țara. România este o țară foarte frumoasă. Mi-au plăcut mănăstirile, oamenii duhovnicești de aici mi-au dat multă energie, putere, pace. Este o mănăstire apropiată de locul acesta, de Mănăstirea Râmeț, Schitul Hopagi care ne place foarte mult.

„Dacă vrei să fii creștin, trebuie să fii ortodox”

− A fost dificil să treceți la Ortodoxie?

− Nu. Eu am fost evanghelistă. Am simțit în interiorul meu, inima mea mi-a spus că aceasta este calea corectă. Dacă vrei să fii creștin, trebuie să fii ortodox.

− Ce simțiți în timpul slujbelor săvârșite în Biserica Ortodoxă?

− Sunt foarte diferite de slujbele din Biserica Catolică sau Evanghelică, nu le poți compara, pentru că nu este vorba despre un spectacol, ci despre viața adevărată. Sărbătorești Sfânta Liturghie cu Mântuitorul Iisus, El este chiar în fața ta.

− Ce este cel mai dificil de dus în „meseria” de mamă?

− Să-i înțelegi pe toți copiii, să ai răbdare cu toții, pentru că fiecare copil are nevoie de atenție, vrea atenție de la mamă.

− Ce faceți cȃnd simţiți că nu mai puteți?

− Fac o cruce şi zic: „Doamne, ajuta-mă! Doamne, dă-mi putere!”

− Cum simțiți ajutorul Dumnezeu în creșterea copiilor?

− Întrebarea este inversă: Când nu am simțit ajutorul Dumnezeu? Tot timpul simt cum Dumnezeu ne ajută.

− Ce faceți cȃnd copiii se ceartă?

− Uneori încerc să îi împac, alteori îi ignor, alteori doar mă uit la ei şi ȋi supraveghez să nu se ȋntȃmple ceva rău ȋntre ei.

− Care sunt cele mai mari bucurii ale dumneavoastră?

− Bucuria mea nu este alta în afara rolului de mamă; aceasta este misiunea mamei. Acesta este drumul pe care mi l-am ales și ȋn care ȋmi găsesc bucuria.

− Ne puteţi spune o bucurie concretă pe care v-au dăruit-o copiii dumneavoastră?

− Da, fata cea mai mare, Diana, de 14 ani, o ținea în poală pe fetița cea mică, de un an jumătate, și îi cânta la pian. Și această scenă m-a umplut de bucurie.

− Domnul Gabriel, pentru dumneavoastră ce este mai greu de dus în „meseria” de tată?

− Nu este o meserie. Eu îmi asum rolul de tată care înseamnă responsabilitate și răspundere. Și chiar în engleză îmi plac foarte mult doi termeni diferiți: responsability și accountability. Adică ȋți asumi și răspunderea și poți să fii tras și la răspundere pentru ceea ce faci. Ești bărbat și bărbatul trebuie să lupte, să fie din oțel, ca toate lucrurile care vin din exterior spre familie să se strivească de armura lui.

− Care este rolul tatălui într-o familie?

− În primul și în primul rând, ȋntr-o familie, tatăl trebuie să fie un arhetip masculin, să inoculeze bărbăția, să întruchipeze virtutea bărbăției, care, bineînțeles că este strâns legată de ce am vorbit și înainte, de responsabilitate și răspundere. Să poți să-ți asumi responsabilitatea și să faci mult mai mult pentru ceilalți decât le ceri lor să facă. Să fii primul care pune umărul. Să-l susții pe fiecare și, cum am zis, să fii armura în jurul bisericii mici, familia, pe care să se disipeze tot ce ar putea dăuna familiei. Și, bineînțeles, asta înseamnă să asiguri și necesarul zilnic, să încerci să nu se gândească nimeni la problemele financiare. Să fii tu cel care duci povara casei. Așa văd eu crucea tatălui.

− Ați venit in România, în acest sat departe de lume. Cu ce greutăți v-ati confruntat pȃnă aţi ridicat casa ȋn care locuiţi?

− Am cumparat aici o casă veche, dărăpănată, cu teren. Am renovat o cămăruță de 12 metri pătrați, în care să putem locui. Am pus saltele pe jos și nouă persoane, doi adulţi şi şapte copii, am locuit acolo un an de zile. În același timp, în paralel, aveam șantierul, în care ne bucuram cu nebunia noastră, cu o abordare mai atipică a șantierului. Țin minte, când se turnase placa, nu aveam idei, și stăteam cu soția pe placa de beton la casă și ne întrebau constructorii cum să facem mai departe. Și am început să desenăm cu cretă: „Asta ne-ar trebui, asta ne-ar trebui”. Așa am construit.

(fragment)

Interviu realizat de Mihaela Raluca Tănăseanu

Articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 203 (decembrie 2025)

Revista poate fi achiziționată din:

• Platforma digitală – în format digital online
• Magazin România – în format tipărit, cu livrare în România
• Magazin străinătate – în format tipărit, cu livrare în străinătate

De asemenea, te poți abona la revistă, individual (un singur abonament) sau colectiv (până la 10 abonamente la aceeași adresă – reducere de până la 40%) pe un an sau pe șase luni

în format tipărit, cu livrare în străinătate, de AICI

la revista în format digital online, de AICI

în format tipărit, cu livrare în România, de AICI