Perspectiva inversă

Se spune că icoana este o perspectivă inversă. Și așa și este: nu noi privim către ea, nu noi ne adâncim în spațiul tridimensional precum în cazul tabloului, ci sfântul sau sfinții, Maica Domnului și chiar Domnul nostru Iisus Hristos ne privesc din icoană, din lumea imuabilă a Împărăției Lui Dumnezeu. Acesta este firescul. Căci omul curat cu inima nu caută cu obrăznicie, cu duh de stăpânire și judecată la chipurile icoanei, ci se închină lor cu bună-cuviință, cu evlavie, ca și cum aceea ar fi una dintre porțile către lumea de dincolo.

Din păcate, nu așa este omul lumesc, omul ce a pierdut privirea interioară, care nu mai știe că în adâncul inimii lui odihnește însuși Hristos de la sfântul botez. Dimpotrivă, caută totul în afară, se alipește cu toată inima de strălucirile lumii, cu pofta ochilor și cu trufia vieții. Astfel, supus trupului, adică patimilor, nu-și mai vede păcatele proprii, ci numai pe ale celorlalți. Nu mai caută răspunsul la Dumnezeu în răbdarea necazurilor, ci e în stare să învinovățească pe oricine altcineva pentru durerile sale și ale lumii ce-l înconjoară, eventual chiar pe Bunul Hristos Care Și-a dat viața pentru noi.

Aceasta e ordinea lumii astăzi, o ordine întoarsă pe dos, precum în tablourile renascentiste care cu îndrăznirea trufiei omenești au înlocuit împărăția icoanei cu versiunea pătimașă a tabloului religios. Păcatul e bătrân ca lumea, dar de la Renaștere încoace, mai nou de la începutul modernității, și mai nou al tehnologizării, al nihilismului antihristic care a cuprins lumea astăzi într-o măsură fără precedent, nu mai știm că pocăința înseamnă să ne vedem păcatele noastre și nu pe ale celuilalt.

Nu-L mai cunoaștem pe Hristos, fiindcă pe toți îi vedem vinovați de răul lumii, pe toți în afară de noi înșine. Așadar, aceasta este poate boala vremurilor pe care le trăim. Spunem „Tatăl nostru”, dar chiar și noi, cei ce mergem duminica la biserică, nu mai știm să iertăm ca să fim iertați. Și lumea se lipsește astfel de mila lui Dumnezeu, de harul iertării, de Duhul Mângâietor Care pe toate le plinește. De aceea și asistăm la o lume care nu mai găsește împlinire în nimic, căci patimile însele hrănesc o foame fără sfârșit, o foame veșnică de ființă care dincolo se transformă într-o nesfârșită suferință a iadului.  

Ne plângem, dar nu înțelegem că însăși cauza răului este înlăuntru nostru. Ne amăgim cu imaginile în mișcare ce ne fură atenția și trăim tot mai adânciți în Matrix-ul înfășurat în jurul nostru ca firele unui păianjen. Tot mai multă imagine și tot mai puțină ființă. Mai mult a avea și cât mai puțin a fi. Încetul cu încetul lumea se exteriorizează într-o măsură atât de mare transformându-se în imagine, imaginea în care se reflectă propriul sine ca într-un labirint de oglinzi în care nu mai știi unde și cine ești tu de fapt.

Am uitat că eu însumi sunt vinovat, cel mai vinovat

Atrofia aceasta a simțului realității se răsfrânge și asupra timpului. Asta, pentru că nu mai este trecut și nici viitor în perspectiva imaginară a omului ecranelor, ci un perpetuu prezent. Imaginea în mișcare animată de inteligența artificială ne paralizează vederea și ne condamnă neliniștii de a ne trăi propria viață, când nu mai suntem în fața ecranului. În toată această nebunie asimilată realului, celălalt, politicianul, guvernanții, colegii de la lucru, șeful de la oricare nivel s-ar afla el și mulți alții sunt vinovați. Sunt vinovați pentru tot. Mai ales pentru că lumea nu ne mai place, pentru că frica pierderii confortului sau perspectiva unei morți ascunse în lipsa sensului de a mai trăi ne tiranizează tot mai mult. Nici noi nu mai știm de ce, dar nu putem spune că mai știm să ne bucurăm de viață, ca și cum am fi murit de mult și doar trupurile inerțial mai continuă să bântuie lumea în care trăim.

Acesta este sentimentul pe care mi l-a lăsat zilele trecute minutele petrecute în metroul Bucureștiului, simțindu-mă atât de singur între oamenii absenți ca și morți cu ochii obosiți ațintiți în ecranele telefoanelor. Și atât de puternic e sentimentul înstrăinării acestei lumi prizoniere lumii virtuale, încât am impresia că, și dacă aș striga, nimeni nu m-ar auzi. Mă ciupesc ca să văd de sunt treaz, și ceea ce văd nu e cu adevărat un vis sau un film văzut mai demult.

Cât de repede s-a schimbat lumea în care trăim. Oare ce ne mai așteaptă? Am uitat însă că eu însumi sunt vinovat, cel mai vinovat pentru toate acestea. Știu și nu fac. Mă rog și nu-L am pe Dumnezeu în inima mea. Oare toate acestea, nu pentru că nu mai știu cum este să iubești, cum este să-ți dai viața pentru celălalt.  Trebuie că suntem încă la început de drum. E nevoie să ne trezim să ne scuturăm de obișnuința cu o lume care nu se mai vrea deloc a lui Dumnezeu, deși El este Cel care a creat-o.

Caut soluții la răul din jur, la totalitarismul care cu fiecare zi se înfășoară precum șarpele în jurul mijlocului nostru, al picioarelor și a mâinilor, a gurii, urechii și ochilor. Poate că nu e vizibil la fel pentru toată lumea, dar este cumplit de greu să-i urmărești încolăcirea planetară, să înțelegi că nici imaginația lui Orwell nu a putut merge chiar atât de departe. Și mă gândesc că trebuie să ne luptăm cumva, să ne împotrivim. Dar, încă o dată spun, toate acestea nu sunt oare pentru că lumea nu-L mai vrea pe Dumnezeu, nu-l mai caută pe Dumnezeu, nu-L mai iubește pe Hristos, ci dimpotrivă?

Da, parcă e tot mai greu să crezi că mai poate fi oprită din marșul ei apocaliptic ceea ce numim modernitate. Dar nu pentru asta voi fi întrebat de Hristos, ci despre vina mea, despre propria mea contribuție la tot răul din lume.

Pentru această lume căzută de mii de ani S-a răstignit Domnul. A făcut-o acum 2000 de ani, și de atunci se răstignește încontinuu pe sfintele altare, și este răstignit în fiecare clipă prin păcatele noastre. El încă ne așteaptă, și nu ca popoare, ci ca ipostasuri ale chipului Său. Ne așteaptă pe toți care sunt ai Lui, pe toți cei chemați la praznic. Nu vom putea însă să intrăm de nu ne vom schimba mințile, îmbrăcând haina pocăinței și trezvia duhului. Să intrăm, așadar, cât mai este vreme înăuntru, la nunta Fiului, că nu știm de nu se vor închide aceste porți și vom rămâne afară, poate în primul rând pentru că nu am știut să iertăm și să ne rugăm ca Hristos să ne vindece sufletul și să miluiască lumea în care trăim, pe toți cei osteniți și împovărați…

Să ne rugăm, bunăoară, să ne rugăm: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul…

Virgiliu Gheorghe Vlăescu

Articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 213 (octombrie 2026)

Revista poate fi achiziționată din:

• Platforma digitală – în format digital online
• Magazin România – în format tipărit, cu livrare în România
• Magazin străinătate – în format tipărit, cu livrare în străinătate

De asemenea, te poți abona la revistă, individual (un singur abonament) sau colectiv (până la 10 abonamente la aceeași adresă – reducere de până la 40%) pe un an sau pe șase luni

în format tipărit, cu livrare în străinătate, de AICI

la revista în format digital online, de AICI

în format tipărit, cu livrare în România, de AICI