Prin dragoste ne vindecăm de judecarea aproapelui

Avem înainte un cuvânt mântuitor privind calea cea mai uşoară pentru a ajunge la Dumnezeu. Părintele Iustin ne învaţă cum să sărim peste capcanele pe care ni le întinde vrăşmaşul sau propriile slăbiciuni pentru a nu cădea în păcatul prin care putem atât de uşor să pierdem mila lui Dumnezeu şi iertarea păcatelor noastre. (V. G.)

− Părinte Stareț, judecarea aproapelui este unul dintre păcatele în care alunecăm deseori. De ce judecăm atât de ușor?

− În vremurile noastre alunecăm foarte ușor în judecarea aproapelui, pentru că suntem puși mereu în situația de a evalua acțiunile celorlalți. Dacă suntem la serviciu, trebuie să comparăm activitatea colegilor, să o cuantificăm. Dacă este vorba despre sport sau despre muzică, la fel: comparăm mult și încercăm să vedem lipsurile celuilalt. Aceasta însă nu este încă judecare; cel mult poate fi cârtire. Judecarea aproapelui începe atunci când îl caracterizezi, când te referi la el ca persoană, nu la acțiunile sau la manifestările lui.

Să luăm un exemplu: cineva a furat. Dacă spui că a furat, vorbești despre fapta lui; dacă spui că este un hoț, atunci l-ai judecat. Așadar, când nu ne mai referim la faptă, ci la persoană, ajungem la judecată.

Astăzi este foarte multă critică în lume; peste tot oamenii sunt judecați. Și, de multe ori, prin ceilalți ne manifestăm propriile nemulțumiri lăuntrice. Vedem în ei tocmai ceea ce există și în noi. Așa cum spune Proorocul David: „Întru lumina Ta vom vedea lumină”, tot astfel, într-un anumit sens, se întâmplă și în rău: prin patimile mele ajung să văd patimile celuilalt. Părintelui Teofil Pârâian îi plăcea un cuvânt din Pateric: „De atâta bunătate nu mai știa ce-i răutatea”. Nu mai vedea răutatea. Noi, dimpotrivă, ajungem să presupunem și să vedem răul din jur prin răul care se află în noi. Propria răutate devine lentila prin care descoperim răul în aproapele.

Pentru că avem și noi acele lucruri și nu suntem împăcați cu ele, ajungem să le osândim în celălalt. Le osândim în el tocmai pentru că refuzăm să le osândim în noi înșine. Cel care se judecă pe sine nu-l mai judecă pe aproapele. Fiindcă nu ne-am rezolvat problemele lăuntrice, atunci când le vedem la celălalt reacționăm imediat. Este și mai ușor, mai comod să osândești răul din celălalt decât răul din tine. Să-l vezi în tine este mai dureros: presupune pocăință și efort din partea ta. Dacă răul este însă în celălalt, atunci el trebuie să lupte cu răul lui, iar noi doar îl constatăm, doar îl vedem. A vedea răul în celălalt nu ne scoate din zona noastră de confort.

Nu mai lucrăm virtutea în relație!

− Părinte, avem o anumită plăcere în a judeca, în a cleveti, în a bârfi. Deși știm că este un păcat, trăim parcă o bucurie atunci când bârfim…

− Având și noi păcatele respective, atunci când îl judecăm pe celălalt trăim sentimentul unei superiorități iluzorii. Avem impresia că suntem mai buni pentru simplul fapt că vedem păcatele în celălalt sau că descoperim că și el le are. Este, cumva, și o răzbunare a propriului egoism: dacă și alții au aceleași păcate ca noi, atunci parcă nu mai este atât de grav că le avem și noi.

Există chiar un anumit sadism în a te bucura de răul celuilalt. Mai mult decât atât, dacă te-ai obișnuit cu răul din tine și te hrănești cu el, ajungi să te hrănești și din răul celuilalt. Răul ajunge astfel să-ți fie hrană și chiar prilej de bucurie. Demonii se bucură atunci când fac rău altora și încearcă să transmită această bucurie a răului și oamenilor. Omul ajunge astfel să-și satisfacă propriul rău, propriul egoism, participând la răul celuilalt. În cele din urmă, răul ajunge să se hrănească din rău.

− Ni se pare că păcatul judecării nu este un păcat atât de grav: „N-am făcut nimic, n-am dat în cap nimănui”. Și totuși, Dumnezeu osândește foarte aspru acest păcat. De ce?

− Este un păcat foarte grav pentru că, judecând, ne punem în locul lui Dumnezeu. Sfinții Părinți spun că cel care îl judecă pe aproapele se face antihrist: Îl dă la o parte pe Dumnezeu și se așază el în locul Lui ca să-l judece pe celălalt. Mai mult, îi stabilește și pedeapsa: hotărăște ce merită și ce nu merită și, uneori, ia și măsuri împotriva lui. Practic, L-am dat pe Dumnezeu la o parte de pe scaunul Judecătorului – pentru că numai Dumnezeu are dreptul să-i judece pe oameni – și m-am așezat eu în locul Lui.

− Dar ce se întâmplă în sufletul omului atunci când îl judecă pe aproapele?

− Îți faci rău, indiscutabil, și te îndepărtezi de celălalt. Păcatul îndepărtează, în vreme ce virtutea apropie. Judecarea introduce o distanță între tine și aproapele tău. Dar păcatul nu te îndepărtează numai de omul pe care îl judeci. Te îndepărtează de Dumnezeu și, treptat, și de ceilalți oameni. În cele din urmă, ajungi să te izolezi. Iar apoi, văzându-te singur, tot pe ceilalți îi acuzi: că nu-ți acordă atenție, că te-au marginalizat, că te-au exclus. Nu mai vezi că, prin păcat, tu însuți ai creat această distanță.

− Poate că cel mai ușor îi judecăm tocmai pe cei cu care trăim: soțul, soția, copiii, părinții. Pentru că le cunoaștem slăbiciunile, ajungem uneori să nu mai vedem omul, ci doar defectul pe care i l-am reproșat de o sută de ori. Cum poate judecarea să otrăvească, încet, relațiile dintr-o familie și cum putem ajunge să-l privim din nou pe aproapele nostru cu ochi curați?

− Fiind mult mai apropiați de cei din familie și petrecând mai mult timp împreună decât cu ceilalți, se ajunge la o anumită îndrăzneală. Iar la această îndrăzneală ajungem atunci când nu mai lucrăm virtutea în relație. Dacă introducem virtutea în ecuația relației cu celălalt, nu mai ajungem să ne purtăm cu el cu o familiaritate lipsită de măsură.

De aici începe totul: devenim critici cu celălalt și ajungem la un fel de nesimțire față de el. Bineînțeles că îi vedem slăbiciunile. Și celălalt se relaxează în relația cu noi, iar unele dintre manifestările lui ne deranjează și nu suntem de acord cu ele. Dar este mult mai comod să-l judecăm decât să ne rugăm pentru el, să încercăm să înțelegem cauzele pentru care a ajuns să aibă acele slăbiciuni sau să cadă în acele păcate și, mai ales, să încercăm să-l ajutăm, participând la vindecarea lui.

Toate acestea presupun muncă și efort din partea noastră. Este mult mai ușor să-l judecăm, să-l osândim, să-i dăm sfaturi și să nu facem nimic mai mult pentru el, pentru că astfel nu suntem nevoiți să ieșim din zona noastră de confort. În felul acesta ajungem, încet-încet, să stricăm relația: prin prea multă îndrăzneală și prin faptul că nu mai lucrăm virtuțile în relația cu celălalt.

− Și totuși, toate acestea se întâmplă între oameni care se iubesc.

− Se întâmplă atunci când iubirea slăbește, când focul iubirii începe să se stingă. Atunci ajungem să ne raportăm critic și acid la celălalt, iar relația devine toxică. Rugăciunea pentru celălalt îl ajută pe el, dar ne ajută și pe noi să nu-l mai judecăm. Prin rugăciune se ridică acel negativ prin care îl privim. Nu-ți mai vine atât de ușor să judeci un om pentru care te-ai rugat și pentru care continui să te rogi, fiindcă ajungi să ai față de el poziția medicului. Odată ce te-ai implicat să-l ajuți să se ridice, judecându-l nu faci decât să dărâmi ceea ce ai construit. Și nimeni nu vrea să dărâme ceva la care a muncit.

Când te rogi pentru celălalt, când îl iubești, încerci să-l înțelegi și îi întinzi mâna ca să se ridice, nu-ți mai vine să-l judeci. De ce să-l judeci, dacă vrei să-l ajuți? Judecata, în mod clar, nu-l ajută nici pe el, nici pe tine. Una este să evaluez pentru a vindeca, pentru a-l ajuta pe celălalt, și cu totul alta este să evaluez pentru a-l osândi. Când osândesc, sunt din start pornit împotriva persoanei respective. Există în mine un duh de răutate față de ea și, de aceea, mă raportez negativ la tot ceea ce face.

Este foarte important duhul în care facem lucrurile, inclusiv duhul în care îl privim pe celălalt. Poți să-l privești critic, dar cu duh bun, tocmai pentru a-l ajuta, așa cum face medicul cu pacientul său. Și medicul privește critic: cercetează, evaluează, încearcă să înțeleagă ce nu este în regulă. Dar face toate acestea pentru că este hotărât să-l ajute pe pacient, vrea să-l vindece, să-i facă bine. Atunci spiritul critic este pus în slujba vindecării. Nu mai izvorăște din răutate, ci dintr-un duh bun, din dragoste pentru celălalt.

Cum e posibil așa ceva: să nu te enerveze niciodată celălalt?

− Părinte, dar cum trecem de la judecată la milă, la dorința de a-l ajuta pe aproapele nostru, în loc să-l osândim?

− Mila este o manifestare a dragostei, o mișcare a dragostei către celălalt. Judecarea aproapelui presupune, dimpotrivă, o anumită ură, un anumit dispreț față de el. Trebuie să facem foarte clar diferența între persoană și faptele ei. Persoana este bună, indiferent de starea în care se află, pentru că omul este făcut de Dumnezeu. Poate fi bolnav sau sănătos sufletește, dar rămâne om. Știu că starea în care se află nu este bună, însă eu sunt de partea omului. Și tocmai pentru că văd că starea lui nu este bună, încerc să-l ajut.

Noi însă confundăm adeseori răutatea sau starea rea a celuilalt cu persoana lui și spunem: „Este un om rău, uite câtă răutate are!”. Da, are răutate, dar este un om bun care este bolnav; este bun prin faptul că este om. Aici greșim: îl identificăm pe om cu faptele lui. Este ca o icoană spartă sau murdară. Chiar și așa, rămâne o icoană. Trebuie să vedem dincolo de murdărie și de spărturi chipul adevărat al icoanei. Tot astfel, să încercăm să-l vedem pe aproapele nostru restaurat, să păstrăm înaintea ochilor chipul lui adevărat și să-l ajutăm să ajungă la acea stare.

Să nu-l identificăm cu răul din el și să spunem: „Este rău, nu mai vreau să am de-a face cu el”. Nu trebuie să absolutizăm răul din celălalt. Răul există, dar omul îl poate depăși. Iar noi trebuie să vedem în el și ceea ce poate deveni, nu numai ceea ce este în clipa căderii lui.

− Ați cunoscut oameni care au ajuns la această măsură de a nu judeca?

− Am cunoscut un părinte care nu s-a tulburat niciodată în relația cu aproapele. L-am întrebat: „Cum e posibil așa ceva? Să nu te enerveze niciodată celălalt, să nu te tulbure nimeni? Cum e posibil?”. Și mi-a spus că nu a așteptat niciodată nimic de la celălalt. Nu și-a dorit ca acela să fie într-un fel sau în altul, să vorbească într-un anumit fel și nu altfel. Pur și simplu, a primit ca de la Dumnezeu toate purtările aproapelui față de el. Și atunci nu l-a judecat și nici nu s-a tulburat din pricina lui.

Pentru că, de obicei, mai întâi apare tulburarea în suflet în relația cu celălalt și abia după aceea vine judecata. Mai întâi te deranjează ceva la el. Dacă nu te-ar deranja, nu ai ajunge atât de ușor să-l judeci – exceptând situația în care ești deja pornit împotriva lui din alte motive.

Așadar, ceva din purtarea celuilalt trebuie să atingă ceva din tine. Răul din tine este cel care se simte deranjat. Însă aproapele nu te rănește niciodată în sensul că ar pune răul în tine; tu însuți te rănești. Răul care apare înlăuntrul tău este al tău, nu este produsul celuilalt. Nu celălalt produce răul și apoi ți-l transferă cumva în suflet. Nu există un asemenea transfer. L-am cunoscut îndeaproape și pe Părintele Teofil, care nu judeca.

− Cum reușea Părintele Teofil să nu-l judece pe aproapele?

− Părintele Teofil era un munte de bunătate. Pe lângă faptul că se ruga foarte mult pentru oameni, îi și iubea foarte mult și era implicat în mântuirea aproapelui. Mi s-a întâmplat ca Părintele Teofil să mă certe, dar nu m-a judecat. Se îndrepta împotriva unui minus din viața mea, împotriva a ceva negativ din mine, dar nu împotriva mea. Era ca un părinte care își ceartă copiii, dar aceasta nu înseamnă că nu-i iubește. Faptul că îl iubești pe cel pe care îl corectezi te ajută să ai măsură și să fii constructiv: să nu te îndrepți împotriva lui ca persoană, ci numai împotriva răului din el, încercând să-l ajuți să se ridice.

Dacă încerc însă să mă raportez corectiv la aproapele fără să-l iubesc, s-ar putea să-mi pierd măsura și să mă las influențat de răul lui. Iubirea pentru celălalt mă protejează și pe mine de influența negativă a răului din el. Dragostea are, așadar, și un rol protector pentru noi.

Părintele Teofil excela în dragostea față de aproapele, în rugăciunea pentru el, dar și în ajutorul concret pe care îl oferea. Acolo unde noi nu puteam să facem ceva, ni se alătura și ne ajuta să depășim momentul de neputință. Iar dacă ajungeam într-o situație în care nu mai puteam deloc, în care eram cu totul depășiți, își asuma el problema.

Mergeam la dânsul cu câte o problemă, iar el îmi spunea: „Lasă, dragă, că ne ajută Dumnezeu!”. Când spunea așa, însemna că își asumase cu totul problema aceea. Și, când mă întorceam de la mănăstire, problema era rezolvată. Nu făcea însă aceasta tot timpul, ci numai în situațiile-limită, când vedea că omul era cu adevărat depășit.

Părintele Teofil este pentru noi un model cu atât mai important cu cât s-a ridicat din spațiul nostru, în condițiile noastre, cu firea și cu neputințele noastre – și, pe deasupra, purtând și lipsa vederii. Spre asemenea modele ar trebui să ne îndreptăm în primul rând privirea: oameni care au biruit aici, în vremuri și în împrejurări apropiate de ale noastre, nu numai spre cei care au biruit în alte locuri și în alte timpuri, pe care noi nu le-am cunoscut.

Mă bucur foarte mult pentru Biserica noastră că a început să-i canonizeze pe sfinții din vremurile noastre. Vedem astfel că suntem o Biserică vie în prezent, o Biserică a prezentului și a viitorului, nu doar o Biserică ce trăiește din trecut.

Uneori ni se pare că în prezent suntem pierduți și că nu mai avem pe nimeni. Dar iată că Biserica ne arată că avem sfinți și în zilele noastre. Și avem mult mai mulți sfinți decât cei care au fost canonizați. Este foarte încurajator pentru credincioși să vadă că avem modele și că se poate duce o viață de sfințenie și în vremurile noastre.

(fragment)

Interviu realizat de Mihaela Raluca Tănăseanu

Articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 213 (octombrie 2026)

Revista poate fi achiziționată din:

• Platforma digitală – în format digital online
• Magazin România – în format tipărit, cu livrare în România
• Magazin străinătate – în format tipărit, cu livrare în străinătate

De asemenea, te poți abona la revistă, individual (un singur abonament) sau colectiv (până la 10 abonamente la aceeași adresă – reducere de până la 40%) pe un an sau pe șase luni

în format tipărit, cu livrare în străinătate, de AICI

la revista în format digital online, de AICI

în format tipărit, cu livrare în România, de AICI