Întâlnirile cu oamenii mă bucură cel mai tare

Ce îi pasionează pe tinerii de astăzi? Ce așteptări au de la părinți și dascăli? Cum pot fi rezolvate conflictele din familie? De ce unii copii, deși crescuți în tinda bisericii, se îndepărtează la un moment dat de Dumnezeu? Sunt întrebări firești care frământă inima oricărui părinte. În continuarea dialogului din numărul trecut, Ana Iordan — o tânără care a obținut media zece la examenul de Bacalaureat în București — ne vorbește cu sinceritate, din propria experiență, despre ce înseamnă abaterea de la Cale și cât de mult contează pentru copii dragostea, atenția și jertfelnicia părinților. (R.T.)

−Ana, ai avut momente, în care te-ai depărtat de biserică?

− Nu au fost perioade în care să nu vreau să mai merg la biserică, dar am avut în preadolescență o perioadă de răcire în care nu mai aveam tragere de inimă, nu mai aveam aceeași chemare să merg la biserică, să particip la slujbe, să am programul meu de rugăciune sau să citesc cărți duhovnicești. Voiam poate alt stil de viață, voiam să văd cum este să o las mai moale. Dar, la scurt timp, observam că nu mă mai simțeam bine, că ceva nu este în regulă. După acea perioadă, parcă nu mă mai puteam bucura la fel de mult de viață, de fiecare zi nouă, simțeam că ceva lipsește. La început nu mă prindeam ce se întâmplă, dar, apoi când mi-am dat seama că luasem o pauză și vedeam cum mă simt, reveneam pe cale. Adică simțeam o schimbare de stare și vedeam că ceva nu e la locul lui sau se întâmpla un eveniment care nu era pe făgașul normal al vieții mele, aveam un necaz cu cineva sau nu mă mai înțelegeam cu anumite persoane și atunci automat reveneam la Dumnezeu. Tot acolo era ancora. Perioadele acestea nu au fost foarte lungi, pentru că mereu când se întâmpla să mă îndepărtez de biserică, îmi dădeam seama că am greșit traseul și că trebuie să revin pe drumul cel bun.

E normal să fim curioși, dar uneori poate fi periculos

− Dar de ce crezi că unii tineri care au fost crescuți în Biserică se depărtează și chiar nu vor să mai audă de Biserică? Care este explicația unui tânăr?

− Cred că apare ceva în adolescență, este o curiozitate foarte mare de a încerca lucruri noi din diverse sfere, ceva neobișnuit, ceva ce n-am mai încercat niciodată sau ceva ce n-am făcut până atunci. Și, de multe ori, chiar și tinerii crescuți în Biserică au dorința aceasta care, într-un fel, este firească. E normal să fim curioși, dar uneori poate fi periculos, mai ales pentru un tânăr care a fost crescut poate mai strict sau cu anumite reguli de viață foarte clare și anumite principii. Dacă se duce foarte mult în extrema aceasta și vrea ceva cu totul diferit, din păcate, de multe ori se poate pierde. Unii se întorc, poate au diverse căutări, dar apoi se întorc, alții însă nu. Cred că este această dorință de a încerca ceva diferit, de a gândi: „Toată viața am mers la Biserică, toată viața părinții mi-au spus aceleași lucruri, vreau să văd alte perspective despre viață, sau poate vreau să cunosc alți oameni care să-mi spună altceva, poate vreau să văd ce înseamnă să mă distrez”. De aceea cred că perioada de adolescență chiar este provocatoare și din punctul acesta de vedere, pentru că sunt multe dorințe, este așa o exuberanță și o poftă de viață care uneori se poate transforma în îndepărtarea de valorile cu care am fost obișnuiți.

− Ana, ce faci în timpul liber?

− Îmi place foarte mult să călătoresc. Acum în vacanțe sunt mai mult plecată decât pe acasă. Și când sunt pe acasă încerc să le îmbin pe toate, să fac cât mai multe. Pictez, încerc să nu renunț la pasiunea aceasta. Am învățat când eram mai mică să pictez în acuarelă și de atunci m-am îndrăgostit de acuarelă. E tehnica mea preferată. Acum încerc să pictez și icoane, dar am nevoie de ajutor și aș vrea să mă apuc să învăț cu cineva.

Ies pe afară, îmi place să merg cu frații mei la pădure sau să facem plimbări cu rolele ori cu bicicleta. Îmi place să cânt, încerc să mă țin și de muzica psaltică. Sunt în Corul Tronos Junior și încerc cât de mult pot să exersez, să nu las vocea neantrenată. Și aici mă ajută frații mei, pentru că unii dintre ei sunt mai pasionați decât mine. Fratele meu Ioan, care este următorul după mine, a fost deschizătorul de drumuri în această direcție, și chiar și acum, de multe ori, el este cel care repetă mai mult decât noi. Și când îl aud că repetă, vin și eu și repetăm împreună. Noi și cântăm la strană și atunci este nevoie să fim mereu la punct cu rânduiala, cu partiturile, cu ce mai e nou, ce trebuie să mai învățăm să cântăm. Avem și alte proiecte la cor, participăm la diverse festivaluri de muzică sau suntem chemați în diferite parohii să cântăm la Sfânta Liturghie împreună cu tot corul.

De asemenea, în timpul liber, am încercat să mă dedic și olimpiadelor umaniste care m-au pasionat și activităților propuse în cadrul Liceului „Nicolae Steinhardt”. Astfel, am participat la diverse evenimente culturale, precum „Festivalul Gândirii” sau lansarea spectacolului de teatru radiofonic „Jurnalul Fericirii”. Apoi, făcând parte din corul școlii și din grupul psaltic de fete, am avut bucuria să cântăm în mai multe locuri din țară, având o tradiție anuală de a ne aduna la Schitul „Sfântul Ioan Evanghelistul” de la Găbud, cu ocazia hramului bisericii mari, Sfânta și Dreapta Ana. Datorită profesorilor implicați și plini de dăruire, olimpiadele au fost experiențe complexe de creștere intelectuală și umană, care au avut și rolul de a-mi arăta cât de important este să învățam permanent de la cei mai buni ca noi, de a face un fel de schimb continuu de idei și perspective.

Jertfa constantă de care este nevoie într-o familie

− Te implici în problemele familiale?

− Eu așa încerc. Mai mult în treburile din casă. Noi avem găini și animale, dar recunosc că acolo nu prea mă bag. Dar ajut în casă, la curățenie, la bucătărie, încerc să mai gătesc, să fac curat, mai ales în camerele copiilor mai mici. Încerc să fiu cât de prezentă pot și în casă și să îi ajut, pentru că îmi dau seama că este nevoie și că atunci când punem cu toții umărul, puțin câte puțin, foarte repede se rezolvă treburile.

− Care sunt cele mai importante lucruri pe care le-ai învățat de la părinții tăi și care crezi că te vor ajuta în viață?

− Ca lecție pe care ne-au predat-o foarte subtil și foarte frumos și pe care am conștientizat-o când am mai crescut, este jertfa constantă de care este nevoie într-o familie mare și pe care ei au depus-o mereu, dar în tăcere. Adică, niciodată nu ne-au spus: „Uitați ce facem noi pentru voi!” Mereu au fost acolo și vedeam asta și la mama și la tata, faptul că dădeau din timpul lor, chiar și când erau obosiți sau când aveau un moment în care poate nu se simțeau foarte bine. Lăsau mereu din confortul lor pentru noi, să ne citească o poveste, să ne ajute la teme, să vorbească cu noi sau, dacă ne doream noi ceva foarte mult, renunțau ei, poate, la un anumit plan pe care îl aveau. Au fost constanți în această jertfelnicie și asta am apreciat foarte, foarte mult la ei și cu această lecție o să plec mai departe în viață. Am mai învățat de la ei că mereu s-au sfătuit împreună, au discutat și atunci când poate nu aveau același punct de vedere și mereu ajungeau de comun acord și depășeau situația. Mi-am dat seama că modelul lor ne pregătește foarte mult pentru viața de familie, pentru provocările care vin și în liceu și la facultate și de acum încolo, mi se pare că te ajută să ai un bagaj de cunoștințe și întâmplări la tine care, cu siguranță, ne vor fi de folos în viață.

− Apar momente tensionate cu frații tăi?

− Da, apar, este inevitabil. Aceste momente de tensiune apar și la cei mai mici, și la noi cei mai mari. Când sunt obosită sau n-am o stare foarte bună, îmi este foarte greu uneori să le gestionez. Dacă mai apar mici certuri sau neînțelegeri mai izbucnesc, mai ridic tonul, ne mai supărăm, dar după aceea ne împăcăm. Încerc să aduc cât de mult pot pace și dacă văd că frații mei se ceartă sau au o neînțelegere, încerc să intervin cât pot între ei și să îi împac. Le spun să cedeze, că este mai bine să fie liniște și să nu ne supărăm. Dar recunosc că nici mie nu îmi iese de multe ori și mai izbucnesc. Însă încerc să nu treacă mult timp după aceea și să nu rămânem în starea aceasta. Adică, dacă știu că am ridicat tonul la ei sau poate am fost mai aspră, mă duc după aceea și le spun: „Uitați, îmi pare rău, am avut o stare proastă și nu e vina voastră.” Încerc să nu ținem mult supărarea, să ne împăcăm, ca să nu se răcească relațiile dintre noi.

− Dar tensiunile între tine și părinți cum le depășești?

− Cred că aici m-a ajutat foarte mult comunicarea. Eu fiind mai introvertită, de foarte multe ori, inclusiv în adolescență, țineam anumite lucruri în mine și dacă aveam unele gânduri sau probleme, încercam să le rezolv singură sau să le țin pentru mine și nu voiam să vorbesc foarte mult despre ele. Dar m-a ajutat foarte mult că părinții au fost mereu deschiși și, știindu-mă că uneori sunt mai tăcută sau nu vorbesc foarte mult, mi-au spus că lor le pot spune, că putem să vorbim deschis despre problemele care mă frământă. Mama, oricum, mereu observă, chiar dacă nu-i spunem, ea vede pe chipurile noastre dacă suntem puțin supărați sau dacă avem vreo frământare și vine în întâmpinarea noastră să vorbim. Pe mine asta m-a ajutat foarte mult când am mai avut tensiuni în familie. Chiar dacă n-am fost rebelă, totuși nu totdeauna am fost de acord cu sfaturile pe care mi le dădeau sau mă gândeam că eu vreau să fac ca mine. Dar, de cele mai multe ori ajungeam la cuvântul părinților mei și îmi dădeam seama că au dreptate, deși pe moment nu voiam să accept și voiam să încerc varianta mea. Tensiunile acestea așa mici, tot prin discuții le-am lămurit. Adică părinții noștri au fost foarte atenți cu fiecare dintre noi când aveam să le spunem ceva și cred că în acest mod s-au rezolvat problemele la noi.

Sfinții închisorilor, sfinți atât de actuali

− Ana, am citit că ai foarte mare evlavie față de sfinții închisorilor. De unde izvorăște această evlavie?

− Tot de la părinții mei. În viața lor s-au legat foarte frumos niște întâmplări. Ei, fără să știe la momentul acela, s-au căsătorit pe 14 mai, în ziua de prăznuire a martirilor din închisorile comuniste. Apoi, au ajuns la Mănăstirea Petru Vodă, la Părintele Iustin. Au vorbit cu dânsul, au primit mai multe sfaturi și atunci s-au apropiat foarte mult de mănăstiri și de Biserică. Apoi au citit mai mult și despre Sfinții din închisori. După ce și-au dat seama că ei s-au căsătorit chiar în ziua lor de prăznuire și după ce s-au întâlnit cu diverși prieteni care au cunoscut foști deținuți politic din perioada comunistă, au început să caute mai mult și cred că au fost impresionați de viața sfinților din temnițele comuniste. Ne-au povestit și nouă despre suferințele lor, ne-au transmis și nouă evlavia față de ei și i-am ales ocrotitori ai familiei. Astfel, când am mai crescut, am început să citesc cărți despre viețile lor.

− Ce te-a impresionat citind viețile acestor sfinți?

− Mi-a plăcut faptul că foarte mulți dintre ei au fost foarte tineri și de asta, cred că pot fi foarte aproape de noi, tinerii din ziua de azi. Mai ales că au trăit foarte aproape de vremurile noastre, adică cu puțin timp înainte. Cred că asta ne ajută cu atât mai mult. Faptul că au pătimit atât de tineri și, totuși, în secolul XX, atât de recent. Asta mi-a plăcut foarte, foarte mult. Sunt niște sfinți atât de actuali și atât de aproape de noi, pe care cred că fiecare tânăr ar putea să-i caute și să le ceară ajutorul. Cu atât mai mult ne pot ajuta, pentru că au trecut prin provocări asemănătoare, deși mult mai mari, trăind în perioada regimului ateu. Ei au trăit, până la o anumită vârstă, o viață foarte asemănătoare cu a noastră, cu diverse provocări, cu mediul din învățământ de atunci, cu tot felul de povești de familie și de viață. Pe toți i-a adus împreună credința în Hristos și apoi prieteniile pe care le-au legat în închisoare. Asta m-a impresionat foarte mult. După ce am intrat la Liceul „Nicolae Steinhardt”, am reușit și eu să citesc „Jurnalul fericirii” și m-a cucerit, cu adevărat. Am rămas fascinată de acele seri din închisoare, când se întâlneau cu toții. Și deși erau medici, profesori, din medii atât de diferite, erau cu adevărat niște seri de cultură în care povesteau, citeau și aveau discuții intelectuale despre diverse cărți sau despre anumite poezii. Mi s-a părut foarte frumos cum i-a unit pe toți Hristos și cum le-a dat putere să treacă peste tot și chiar să îi ierte pe cei care îi chinuiau.

− Cum te vezi tu peste niște ani buni, peste 10-20 ani?

− Și eu caut răspunsul, încă încerc să-mi dau seama ce o să fac, dar știu sigur că îmi doresc să fac ceva ce o să-mi placă și aș vrea să găsesc meseria care chiar și peste mulți ani de activitate să mă facă să mă trezesc bucuroasă și să merg cu drag la muncă. Aș vrea totuși să fie ceva care să fie de ajutor pentru oameni. Mult timp m-am gândit că o să fie de ajuns să fac ceva ce-mi place doar mie, ce mă mulțumește pe mine. Însă m-am întâlnit cu diverse persoane pe care cred că Dumnezeu le-a trimis în calea mea și toate îmi mi-au spus la fel: „Da, e foarte bine să îți placă ce faci, să fii talentată în meseria ta și să dai tot ce poți tu mai bun, dar este foarte important ca munca ta să fie îndreptată și către ceilalți. Pentru că altfel nu o să te mulțumească deplin și nu o să fii împăcată tu cu tine, dacă munca ta nu o să lase o urmă bună, cât de mică, și pentru ceilalți”.

Încă nu știu ce o să fac în viață, dar cu siguranță vreau un domeniu umanist. Poate o să fiu profesoară sau poate să am o asociație a mea. Mi-ar plăcea inclusiv să scriu sau poate să am o editură sau să traduc. Vreau să fac multe, o să văd cum le va aranja Dumnezeu, cum o să se îmbine, încă mă mai gândesc.

− Dar dincolo de mediile de zece și de performanțe, viața este un dar de la Dumnezeu. Ce te bucură cel mai mult în viață?

− Cred că întâlnirile cu oamenii mă bucură cel mai tare. Pe lângă micile bucurii, de exemplu, eu iubesc foarte mult apusurile de soare, sau îmi place foarte mult să petrec un timp la munte sau sub cerul liber. În afară de întâlnirile cu oamenii, cred că frumusețea naturii m-a atins foarte mult de-a lungul timpului. Poate sunt o fire mai poetică, mai reflexivă, dar, cred că, pe lângă acestea, întâlnirile cu oamenii m-au bucurat cel mai mult. Să cunoști în profunzime sufletul unui om și să vezi cât de multă bucurie și dragoste se ascunde în fiecare suflet pe care îl întâlnim în viața noastră. Dumnezeu a pus ceva atât de special și de diferit în fiecare suflet și, deși suntem atât de diferiți, există atât de multă frumusețe ascunsă în fiecare dintre noi.

Interviu realizat de Mihaela Raluca Tănăseanu

Articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 213 (octombrie 2026)

Revista poate fi achiziționată din:

• Platforma digitală – în format digital online
• Magazin România – în format tipărit, cu livrare în România
• Magazin străinătate – în format tipărit, cu livrare în străinătate

De asemenea, te poți abona la revistă, individual (un singur abonament) sau colectiv (până la 10 abonamente la aceeași adresă – reducere de până la 40%) pe un an sau pe șase luni

în format tipărit, cu livrare în străinătate, de AICI

la revista în format digital online, de AICI

în format tipărit, cu livrare în România, de AICI