„Moartea cerebrală” și problema răspunderii juridice

Astăzi transplanturile pot salva vieți, dar în același timp deciziile medicale ridică și întrebări tot mai complexe despre autonomie, demnitate și limitele intervenției asupra corpului uman, problema consimțământului rămâne de o actualitate incontestabilă. Poate fi tăcerea unui om interpretată drept accept? Cine decide în locul lui și ce garanții există împotriva abuzurilor? Pornind de la controversa provocată de legislația greacă privind transplanturile, adoptată în 2011, juristul Haralambos Andralis examinează implicațiile juridice și constituționale ale așa-numitului „acord prezumat”. Un text polemic, care invită la reflecție asupra unei întrebări fundamentale: cât de departe poate merge legea în a presupune consimțământul unei persoane? (T.P.)

Termenul de „moarte cerebrală” a fost introdus în practica medicală și preluat ulterior în legislație, știința juridică acceptând concluziile medicinei într-un domeniu în care nu dispune de competența necesară pentru a formula propriile criterii de diagnostic. Din perspectiva critică pe care o susținem, avem de-a face cu o construcție juridică prin care moartea cerebrală este echivalată cu moartea persoanei, echivalare ce ridică întrebări fundamentale cu privire la răspunderea celor implicați în prelevarea de organe.

Dacă am accepta premisa că moartea cerebrală nu echivalează cu moartea biologică a persoanei, atunci personalul medical care realizează prelevarea organelor, dar și rudele care își dau acordul în acest sens, s-ar putea confrunta cu problema răspunderii penale, indiferent dacă decesul pacientului ar fi considerat iminent. În dreptul penal, o importanță decisivă o are legătura de cauzalitate dintre acțiunea făptuitorului și producerea morții. Astfel, cel care provoacă moartea unei persoane aflate deja în stare terminală poate răspunde pentru omucidere, întrucât decesul a survenit ca urmare a intervenției sale. Cu atât mai delicată ar fi situația medicilor, care au obligații juridice speciale privind îngrijirea și protejarea vieții pacientului.

Din partea susținătorilor prelevării organelor de la persoanele diagnosticate cu moarte cerebrală auzim uneori argumentul că, oricum, decesul ar surveni într-un interval scurt, iar organele ar putea salva viața altor oameni. Considerăm însă că simpla anticipare a unui deces nu poate constitui, în sine, o justificare juridică pentru provocarea acestuia. Tocmai de aceea, definirea exactă a morții și stabilirea criteriilor medicale și juridice ale constatării ei sunt esențiale. Problema nu poate fi redusă la o evaluare a șanselor de supraviețuire și nici la un calcul al beneficiilor pe care transplantul le-ar putea aduce altor pacienți.

Cine hotărăște asupra trupului celui care nu mai poate decide?

Dincolo de controversa privind moartea cerebrală, o altă problemă fundamentală privește consimțământul pentru prelevarea organelor. În reglementările analizate, atunci când persoana nu și-a exprimat explicit refuzul, rudele pot fi chemate să hotărască asupra donării organelor sale. Este situația despre care auzim adesea la știri: „Familia a decis să doneze organele defunctului”.

Se ridică însă o întrebare esențială: în ce măsură pot alte persoane să dispună de trupul cuiva, chiar și după moartea sa? Trupul uman nu este un simplu obiect asupra căruia moștenitorii ar dobândi un drept de proprietate. Respectul datorat trupului celui decedat reprezintă o valoare recunoscută din cele mai vechi timpuri, în numeroase civilizații și tradiții religioase. Chiar și dușmanilor li se recunoștea, în mod obișnuit, dreptul de a-și cinsti și îngropa morții. Tocmai de aceea, orice reglementare care permite intervenții asupra trupului uman trebuie să ofere garanții juridice clare și să țină seama de demnitatea persoanei.

Prin Legea greacă nr. 3984/2011 privind transplanturile, a cărei aplicare era prevăzută începând cu 1 iunie 2013, a fost introdus principiul „acordului prezumat”. Potrivit articolului 9, paragraful 2, cetățenii care nu își exprimaseră în mod explicit refuzul puteau fi considerați potențiali donatori de organe.

În urma reacțiilor critice venite inclusiv din partea unor reprezentanți ai Bisericii și ai comunității medicale, Legea nr. 4075/2012 a introdus, prin articolul 55, paragraful 4, condiția suplimentară a acordului familiei. Astfel, prelevarea organelor nu mai depindea exclusiv de absența unui refuz exprimat anterior, ci presupunea și consimțământul familiei.

Această modificare apropia noul regim juridic de cel precedent, fără să înlăture însă întrebarea de principiu: poate consimțământul unei persoane să fie înlocuit printr-o prezumție legală sau prin hotărârea unor terți, fie ei și membri ai familiei sale?

Familia, între responsabilitate și dreptul de decizie

Deși noua reglementare introducea necesitatea acordului familiei, nu preciza suficient de clar, în opinia noastră, cine anume era îndreptățit să îl ofere. Termenul „familie” putea fi interpretat în sens restrâns, referindu-se la soț și copii, sau într-un sens mai larg, incluzând părinții și alte rude, așa cum prevedea legislația anterioară.

O altă problemă privea situația persoanelor care conviețuiau în baza unui acord de parteneriat. Erau acestea incluse în noțiunea juridică de familie? În dreptul familiei, termenul poate avea accepțiuni diferite, în funcție de contextul normativ și de interpretarea juridică. În lipsa unei delimitări clare, medicii puteau ajunge în situația de a interpreta o noțiune juridică insuficient precizată, asumându-și o responsabilitate care ar trebui reglementată fără echivoc.

Mai există și problema protejării voinței exprimate anterior de pacient. Ce se întâmplă dacă acesta a refuzat în mod explicit donarea organelor, dar familia nu cunoaște sau nu comunică această hotărâre? Cum poate fi garantat că decizia sa va fi respectată?

Din acest motiv, considerăm necesar ca orice persoană care își exprimă în mod legal refuzul să se asigure că documentul respectiv poate fi cunoscut și identificat de cei îndreptățiți, potrivit procedurilor prevăzute de lege.

O dificultate suplimentară privește persoanele care nu au familie sau ale căror rude nu pot fi contactate. Este cazul oamenilor care trăiesc singuri, al persoanelor fără adăpost sau al emigranților aflați în situații de vulnerabilitate. În asemenea împrejurări, absența unor garanții procedurale explicite poate genera riscuri de abuz.

Acordul prezumat și demnitatea persoanei

Să examinăm acum problema acordului prezumat din perspectiva Constituției Greciei. Orice lege adoptată de stat trebuie să respecte dispozițiile constituționale, în special pe cele care consacră drepturile fundamentale ale persoanei.

În opinia noastră, reglementarea acordului prezumat ridică serioase probleme de constituționalitate, prin raportare la articolele 2 și 5 ale Constituției, ale căror principii au o importanță fundamentală pentru întreaga ordine juridică.

Articolul 2, paragraful 1, stabilește că respectarea și protejarea valorii omului constituie o obligație primordială a statului. Noțiunea de valoare umană cuprinde un ansamblu de drepturi fundamentale, printre care dreptul la sănătate, respectarea personalității, demnitatea și autodeterminarea în privința propriului trup.

Această demnitate nu dispare odată cu pierderea conștiinței și nici nu poate fi redusă la capacitatea persoanei de a-și exprima voința. Respectul datorat ființei umane se extinde și asupra trupului celui decedat, care nu poate fi tratat ca un simplu bun aflat la dispoziția altor persoane.

Prin urmare, considerăm că prezumarea consimțământului pentru o intervenție atât de importantă precum prelevarea organelor trebuie examinată cu maximă exigență. Absența unei declarații de refuz nu dovedește, în mod necesar, existența unei voințe favorabile donării.

Desigur, se poate obiecta, pe bună dreptate, că și persoana care așteaptă un transplant are dreptul la îngrijire medicală și la protejarea vieții și sănătății sale. Acest drept este incontestabil important. Dar exercitarea lui trebuie conciliată cu drepturile și demnitatea donatorului, fără ca protejarea unei persoane să presupună încălcarea drepturilor alteia.

În acest context intervine și principiul proporționalității, consacrat de articolul 25 al Constituției Greciei. Considerăm că orice limitare a libertății de decizie asupra propriului trup trebuie să fie justificată, necesară și însoțită de garanții corespunzătoare. O legislație care urmărește salvarea vieților prin transplanturi nu trebuie să piardă din vedere faptul că trupul uman nu constituie un obiect de proprietate, iar drepturile celui care primește un organ și cele ale donatorului trebuie protejate în mod corespunzător.

Poate tăcerea să fie interpretată drept accept?

Articolul 5, paragraful 1, al Constituției Greciei consacră dreptul fiecărei persoane de a-și dezvolta liber personalitatea și de a participa la viața socială, economică și politică, în măsura în care nu încalcă drepturile altora, Constituția sau bunele moravuri. Din perspectiva acestui principiu, acordul prezumat ridică o dificultate esențială: poate statul să considere că o persoană a acceptat o intervenție asupra propriului trup doar pentru că nu și-a exprimat refuzul?

O asemenea prezumție nu reflectă în mod necesar voința reală a persoanei. Faptul că un cetățean nu a depus o declarație de refuz nu înseamnă că a luat cunoștință de reglementare, că a înțeles implicațiile ei sau că a decis în mod conștient să devină donator.

Este greu de susținut că, prin simpla modificare a legislației, un număr mare de cetățeni ar fi devenit, dintr-odată, susținători convinși ai donării de organe. Creșterea numărului potențialilor donatori în registrele administrative nu echivalează automat cu o schimbare a convingerilor populației.

La aceasta se adaugă dificultățile birocratice pe care le poate presupune exprimarea unui refuz. Cetățeanul care se confruntă zilnic cu proceduri administrative complicate poate amâna depunerea declarației, spunându-și: „Nu este nicio grabă, doar nu mor astăzi!”. Amânarea, neglijența sau necunoașterea legii nu pot fi însă confundate cu exprimarea liberă și conștientă a consimțământului.

Mai ales persoanele în vârstă, cele cu un nivel redus de informare sau cele aflate în situații medicale dificile pot să nu cunoască exact procedurile prin care își pot exprima opțiunea. Este rezonabil să pretindem tuturor cetățenilor să cunoască în detaliu reglementările privind transplanturile și să îndeplinească, din proprie inițiativă, formalitățile necesare pentru a-și proteja voința?

Dreptul la viață și Convenția Europeană a Drepturilor Omului

O altă perspectivă importantă este cea oferită de Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Articolul 2 consacră dreptul la viață și obligația statelor de a-l proteja prin lege.

În opinia noastră, raportul dintre această protecție și reglementările privind prelevarea organelor trebuie analizat cu deosebită atenție, mai ales în ceea ce privește criteriile de constatare a morții și garanțiile care însoțesc procedura.

Dacă s-ar accepta premisa potrivit căreia prelevarea organelor ar provoca moartea unei persoane încă în viață, atunci s-ar pune în mod inevitabil problema compatibilității unei asemenea intervenții cu dreptul la viață. Aceasta este însă o premisă medicală și juridică disputată, de a cărei clarificare depinde întreaga argumentație. Dincolo de această controversă, rămâne necesitatea protejării drepturilor persoanei și a asigurării unui cadru juridic care să prevină intervențiile neconsimțite și eventualele abuzuri.

În acest context, considerăm legitimă și întrebarea privind rolul organizațiilor pentru apărarea drepturilor omului. De ce nu ar trebui ca acestea să acorde o atenție la fel de mare dreptului la autodeterminare asupra propriului trup, transparenței procedurilor de transplant și protejării persoanelor vulnerabile? Respectarea demnității umane nu poate fi selectivă. Ea trebuie să privească toate persoanele și toate împrejurările în care drepturile fundamentale pot fi puse în pericol.

În dezbaterea privind noua legislație greacă s-a invocat frecvent necesitatea alinierii la reglementările Uniunii Europene în domeniul transplanturilor. Merită însă să examinăm ce obligații stabilesc efectiv aceste reglementări. Documentele europene relevante subliniază necesitatea existenței unor sisteme clare de exprimare a consimțământului, precum și a administrării transparente a listelor de așteptare pentru transplant.

De asemenea, Directiva 2010/53/UE privind standardele de calitate și siguranță pentru organele umane destinate transplantului urmărește protejarea donatorilor și a primitorilor, în cadrul unor proceduri medicale reglementate și supravegheate. Un principiu esențial este acela al donării voluntare și neremunerate, menit să prevină comercializarea organelor și exploatarea persoanelor vulnerabile.

Trebuie subliniat că reglementările europene nu impun tuturor statelor membre adoptarea unui sistem unic de consimțământ prezumat. Stabilirea modalităților de exprimare a acordului sau a refuzului rămâne, în limitele dreptului european aplicabil, o chestiune de competență națională.

Prin urmare, introducerea acordului prezumat nu poate fi prezentată pur și simplu drept o obligație impusă de Uniunea Europeană. Este vorba despre o opțiune legislativă națională, care trebuie justificată și evaluată în raport cu principiile constituționale, drepturile fundamentale și garanțiile oferite cetățenilor.

Problema donării de organe nu poate fi redusă la o opoziție între cei care doresc să salveze vieți și cei care se preocupă de drepturile donatorilor. Ambele preocupări sunt legitime și trebuie luate în serios. Tocmai pentru că transplanturile pot reprezenta o șansă extraordinară pentru persoane aflate în suferință, cadrul juridic în care se desfășoară aceste intervenții trebuie să fie riguros, transparent și lipsit de ambiguități.

Consimțământul nu este o simplă formalitate administrativă. El exprimă libertatea și demnitatea persoanei, iar acestea nu pot fi tratate ca elemente secundare ale unei proceduri medicale. Întrebarea esențială rămâne, așadar, dacă absența unui refuz poate fi considerată, în mod legitim, expresia unei voințe libere și conștiente.[1]

Traducere de Tatiana Petrache

[1] Haralambos Andralis, „Acordul prezumat” din perspectivă juridică, http://www.orthros.eu/ειδήσεις-και-σχόλια/εἰδήσεις/585-«-εἰκαζόμενη-συναίνεση-ἀπό-νομική-ἄποψη»-χαραλάμπους-ἄνδραλη,-δικηγόρου.html

Articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 214 (noiembrie 2026)

Revista poate fi achiziționată din:

• Platforma digitală – în format digital online
• Magazin România – în format tipărit, cu livrare în România
• Magazin străinătate – în format tipărit, cu livrare în străinătate

De asemenea, te poți abona la revistă, individual (un singur abonament) sau colectiv (până la 10 abonamente la aceeași adresă – reducere de până la 40%) pe un an sau pe șase luni

în format tipărit, cu livrare în străinătate, de AICI

la revista în format digital online, de AICI

în format tipărit, cu livrare în România, de AICI