Medicii ne-au spus că nu voi putea avea niciodată copii.

Pentru Lavinia Barbu, drumul către maternitate a însemnat ani de suferință, intervenții medicale, diagnostice descurajatoare și, mai presus de toate, o luptă neîncetată pentru a nu-și pierde nădejdea. Când medicii nu-i mai dădeau nicio șansă să devină mamă, a venit pe lume Ecaterina-Maria, fetița pe care o făgăduise, cu zece ani în urmă, Sfintei Mari Mucenițe Ecaterina.

O mărturie despre purtarea de grijă a lui Dumnezeu, despre puterea rugăciunii și despre acele încercări care ne învață să prețuim darurile pe care, prea adesea, le socotim de la sine înțelese. (T.P.)

Povestea familiei noastre a început în 2008, când, tot printr-o îndurare a lui Dumnezeu, mi-am întâlnit soțul. Eram amândoi în clasa a XI-a. El venise dintr-o altă clasă, iar eu fusesem transferată de părinți de la un alt liceu, oarecum împotriva voinței mele. Acolo ne-am cunoscut și ne-am împrietenit, iar din august 2008 am devenit „oficiali”.

În primii ani nu eram foarte apropiați de viața Bisericii. Fiecare mergea la parohia lui, dar nu aveam încă o căutare duhovnicească profundă. În 2011, la recomandarea soacrei mele, am început să căutăm un duhovnic comun și am ajuns la Biserica „Sfânta Ecaterina”, paraclis universitar, unde l-am cunoscut pe Părintele Adrian Niță. Îmi amintesc că era chiar în Vinerea Mare. Lucrul acesta a devenit o anecdotă între noi trei, pentru că Părintele ține să amintească, la toate evenimentele noastre, cum ne-am prezentat tocmai în Vinerea Mare, în cea mai solicitantă săptămână din an pentru un preot, ca să-i povestim tot ce aveam de spus despre viețile noastre!

Dar Părintele a avut milă de noi, ne-a acordat tot timpul și toată înțelegerea de care aveam nevoie, ne-am spovedit și am rămas în parohia aceea. Eram cu totul la început de drum, fără o bază duhovnicească solidă, fără planuri foarte clare. Abia deveniserăm studenți, niciunul dintre noi nu provenea dintr-o familie cu o situație extraordinară și încercam să ne croim un drum în viață.

Îmi amintesc că, în toată acea neștiință a mea, m-am trezit într-o zi în fața icoanei Sfintei Ecaterina și i-am spus: „Sfântă Ecaterina, dacă tu o să-mi dai o fetiță, eu o să-i pun numele tău!”. Între timp, am uitat această promisiune. Au urmat tot felul de evenimente profesionale și familiale, iar în septembrie 2016 ne-am căsătorit. Ne doream foarte mult un copil, numai că lucrurile nu au decurs deloc așa cum ne imaginaserăm.

Am rămas pentru prima dată însărcinată abia în 2018. Din păcate, a fost o sarcină extrauterină, pe care am pierdut-o în împrejurări dramatice. Am ajuns la spital într-o stare foarte gravă, cu o hemoragie puternică. A fost nevoie de mai multe intervenții pentru a se îndepărta sarcina și a-mi salva uterul. Cazul meu a fost unul neobișnuit din punct de vedere medical, iar medicii care m-au îngrijit l-au prezentat ulterior la congrese de specialitate. Faptul că reușiseră să-mi salveze uterul, într-o situație în care totul părea compromis, a fost considerat o performanță medicală.

Numai că încercările nu s-au încheiat acolo. În urma intervențiilor au apărut complicații care au afectat grav mucoasa uterină. Au urmat ani întregi de tratamente și investigații, în mai multe spitale și clinici private. S-au întrunit chiar comisii medicale pentru a analiza dosarul meu. Era foarte ușor să cad în deznădejde, mai ales când mergeam la consultații și auzeam medicii spunându-le studenților: „Veniți să vedeți ce caz avem astăzi! Nu știm dacă veți mai întâlni vreodată așa ceva!”.

Concluzia tuturor era aceeași: nu voi mai putea rămâne niciodată însărcinată. Uterul fusese prea grav afectat de procedurile care fuseseră absolut necesare pentru a-mi salva viața. La ultimul consiliu medical, recomandarea a fost să căutăm o mamă-surogat, pentru că, din punctul lor de vedere, era imposibil să mai devin mamă.

Dar noi nu am renunțat. Cu Părintele Adrian alături, am continuat să nădăjduim, deși eram pe deplin conștienți că, din punct de vedere medical, șansele noastre erau considerate nule. Și totuși, în ianuarie 2021, fără niciun tratament și împotriva tuturor pronosticurilor, am rămas însărcinată cu Ecaterina.

Dumnezeu are un plan cu voi!

La început, valorile hormonului de sarcină nu creșteau așa cum ar fi trebuit. A fost o perioadă de mare încordare, de nerăbdare și de teamă că voi trece din nou prin aceleași experiențe dureroase. Dar, până la urmă, sarcina a evoluat, iar Ecaterina a început să se dezvolte.

La ecografia morfologică din trimestrul al doilea am aflat însă că placenta nu avea o poziție și o grosime corespunzătoare. Exista riscul ca fetița să nu supraviețuiască până la naștere sau ca nașterea să fie însoțită de complicații foarte grave. Prioritatea medicilor a devenit atunci să reușim să prelungim sarcina cât mai mult.

Părintele Adrian ne-a fost din nou alături. Dau slavă lui Dumnezeu că, atât timp cât am putut merge la biserică, am reușit să mă împărtășesc săptămânal. Am purtat în jurul mijlocului și o panglică binecuvântată la Brâul Maicii Domnului. Apoi, când a trebuit să stau imobilizată la pat, timp de câteva luni, Părintele a venit constant la noi acasă, ne-a încurajat și ne-a întărit.

Într-o zi, în mijlocul acelei tulburări, mi-a spus ceva ce voi păstra toată viața în minte: „Lavinia, cei mai mari oameni din Evanghelie s-au născut în familii care nu puteau avea copii. Nu te lăsa biruită și nu asculta ispitele și gândurile care-ți vin, pentru că Dumnezeu are un plan cu voi!”.

Am reușit să duc sarcina până la 34 de săptămâni. La ultima ecografie morfologică, medicul mi-a spus niște cuvinte care m-au impresionat profund: „Pretindem că suntem medici, dar abia începem să descoperim câte ceva. Situația dumneavoastră părea imposibilă și totuși, Dumnezeu a lucrat. Placenta nu a putut crește în grosime, dar și-a mărit suprafața, astfel încât copilul să poată primi substanțele nutritive de care avea nevoie și să trăiască”.

Pe 11 septembrie 2021, chiar în ziua în care împlineam cinci ani de la căsătorie, mi s-a declanșat travaliul. Am ajuns la Urgență, din nou cu o hemoragie. Inițial, medicii au încercat să prelungească sarcina prin spitalizare, fiindcă eram abia în săptămâna a 34-a, iar riscurile pentru copil erau încă foarte mari. Dar, la un moment dat, a devenit evident că trebuia să nasc în noaptea aceea. Și astfel, pe 12 septembrie, la ora 00:55, s-a născut Ecaterina-Maria.

Avea să fie și singurul meu copil, pentru că nașterea a impus îndepărtarea completă a uterului. Ecaterina a fost, așadar, cel mai mare și mai frumos dar pe care Dumnezeu mi l-a făcut. Și am înțeles că, de atunci înainte, toate puterile mele vor trebui puse în slujba creșterii ei trupești și sufletești.

O făgăduință împlinită după zece ani

Dar să mă întorc puțin la povestea numelui. După cum spuneam, uitasem cu totul promisiunea făcută Sfintei Ecaterina în 2011. Mi-am amintit-o într-un mod neașteptat, în timp ce căutam decorațiuni și mobilier pentru camera fetiței. Am descoperit pe Instagram un atelier care realiza decorațiuni personalizate cu numele copiilor, iar una dintre fotografii prezenta numele „Ecaterina”.

Până atunci, mă gândisem să-i pun numele Gloria, după o fetiță pe care o îndrăgeam foarte mult. Vorbisem și cu Părintele Adrian despre alegerea numelui, iar el ne spusese ceva foarte frumos: „Numele lasă o urmă. În nume există amprenta unei vieți desăvârșite înaintea lui Dumnezeu, care se transmite, într-un fel, și copilului. Nu alegem numele doar după persoane pe care le îndrăgim, ci după sfinții care pot deveni pentru copil o sursă de inspirație și întărire. Mai căutați!”.

Între timp, soțul meu căuta și el variante de nume. Făcuserăm liste peste liste. Numai că, fără să știe nimic despre fotografia pe care o găsisem eu, începuse și el să se gândească la Ecaterina. În drum spre spital, când era limpede că situația devenise foarte complicată și că urma să nasc în curând, i-am spus: „Rămâne Ecaterina-Maria!”. Iar el mi-a răspuns imediat: „Da, rămâne Ecaterina-Maria!”.

M-am gândit de multe ori la întâmplarea aceasta. Eu nu-i povestisem niciodată soțului meu despre făgăduința făcută Sfintei Ecaterina cu zece ani în urmă. Și totuși, amândoi ajunseserăm la același nume. Am simțit că Sfânta însăși ne amintise promisiunea, pentru că noi o uitaserăm și aveam cu totul alte planuri.

Ecaterina s-a născut la 34 de săptămâni, cu o greutate de două kilograme și un scor Apgar de 7. A fost intubată și hrănită prin sondă nazogastrică. Eu eram foarte slăbită în urma nașterii și am avut nevoie de transfuzii de sânge. A fost încă o mare încercare pentru noi.

Dar Dumnezeu ne-a purtat cu adevărat pe brațe. Astăzi, Ecaterina a împlinit cinci ani și nu are nicio sechelă, nicio consecință vizibilă a sarcinii atât de complicate, a problemelor placentare sau a nașterii premature. Spun aceasta cu atât mai multă recunoștință cu cât, în spital, am cunoscut o mamă care născuse în aceeași perioadă, la aceeași vârstă gestațională, iar copilul ei a trecut prin complicații medicale.

Mamă, toți oamenii care vin la biserică Îl iubesc pe Dumnezeu?

Ecaterina este un copil care mă surprinde mereu, mă smerește și mă învață să mă încred din nou în planul lui Dumnezeu. Are o personalitate foarte diferită de a mea: este mai hotărâtă, mai energică, mai conștientă de propriile capacități. Uneori îmi amintește, prin temperamentul ei, de Sfânta Ecaterina, înainte de a deveni logodnica Mântuitorului.

Este un copil care te solicită mult ca părinte, fiindcă trebuie să știi cum să-i canalizezi energia și cum să o ții pe drumul cel bun. Dar, dintr-odată, are niște sclipiri care ne lasă fără cuvinte. Încă de foarte mică a început să pună întrebări sau să spună lucruri pentru care nu eram pregătiți.

La un moment dat, de pildă, ne-a spus că ea știe că tati a scos-o din burtica mea. Ceea ce nu v-am povestit până acum este că soțul meu este medic anestezist și a fost prezent la naștere, făcând parte din echipa de anestezie. Lui îi voi fi recunoscătoare toată viața, pentru că, în noaptea aceea, când exista riscul să mă piardă, a alergat pe scări cu pungile de sânge pentru transfuzii.

Și, într-un fel, Ecaterina părea să știe toate acestea, deși noi nu i le povestiserăm în amănunt. Am observat, de asemenea, că are o apropiere aparte față de anumiți sfinți. De pildă, ori de câte ori ajungem într-o biserică unde se află moaștele Sfântului Nectarie, se îndreaptă instinctiv către racla lui. Îl numește „Domnul Nectarie” și spune că este prietenul ei.

Îmi amintesc o întâmplare de la Catedrala Patriarhală. Era foarte multă lume, probabil în perioada pelerinajului. Am vrut să mergem să ne închinăm, așa cum facem de obicei. Ecaterina m-a luat de mână, s-a strecurat printre oameni și m-a tras direct către racla Sfântului Nectarie. Nu știu cum l-a recunoscut, nu știu după ce s-a orientat, dar a mers hotărâtă tocmai acolo. Același lucru se întâmplă și când mergem la Mănăstirea Radu Vodă. Nu face tot circuitul bisericii, ci se duce direct la „Domnul Nectarie”, de unde ia puțin untdelemn de la candelă și se unge.

Uneori am impresia că este mai bine orientată duhovnicește decât mine. Se întâmplă, de exemplu, să fim în întârziere, eu să mă agit, iar ea să-mi spună: „Mama, pace, pace! De ce te grăbești?”. Alteori mă întreabă: „Mama, toți oamenii care vin la biserică Îl iubesc pe Doamne-Doamne sau unii vin doar așa?”. Sau: „Ce înseamnă «Lasă morții să-și îngroape morții lor»?”. Sau: „Mama, preoții au și ei păcate?”.

Și toate acestea se întâmplă în mijlocul unei copilării cât se poate de obișnuite, cu desene animate, jocuri, minge, bicicletă, grădiniță, lecții de engleză și toate preocupările firești ale unui copil de cinci ani. Numai că, din când în când, în această copilărie obișnuită se strecoară câte o rază de lumină care mă surprinde și mă pune pe gânduri.

Nădăjduiesc că Dumnezeu Se va milostivi și de Ecaterina și o va ajuta să calce pe urmele Sfintei al cărei nume îl poartă. Îi spun adesea: „Uită-te la Sfânta Ecaterina! Uită-te cât de minunată a fost! Spre asta trebuie să tindem și noi!”. Sigur că avem și în jurul nostru oameni care ne pot fi modele. Dar cele mai frumoase modele rămân sfinții, care au fost oameni asemenea nouă, au trecut prin încercări, prin ispite și prin mari lupte sufletești, dar au reușit să le biruiască.

Îmi amintesc că, într-una dintre perioadele mele de deznădejde – și n-au fost puține! –, îi spuneam Părintelui Adrian: „Părinte, vedeți și dumneavoastră în ce lume trăim! Sunt atâtea tentații, atâtea pericole… Cum o să mă descurc eu să-mi cresc copilul? Nu sunt o fire bătăioasă, sunt mai degrabă timidă, mai firavă”. Iar Părintele mi-a răspuns: „Dacă voi țineți drumul drept, ea va avea o pornire bună”.

Sigur că viața nu este liniară. Dacă mă gândesc și eu la propria adolescență și la greșelile trecutului, uneori îmi vine să mă ascund sub masă și să nu mai ies de acolo multă vreme! Dar am dobândit convingerea că există o purtare de grijă a lui Dumnezeu care nu ne părăsește. Chiar dacă uneori trecem prin vârtejuri ce par fără sfârșit, ele se sfârșesc, iar de multe ori ne duc undeva mai sus, spre ceva mai bun. Important este să nu pierdem din vedere acest lucru. Eu cred că, indiferent prin câte ispite trecem și oricât de mult ni s-ar părea că ne-am abătut de la drum, dacă ne păstrăm inima deschisă, ne putem întoarce. Chiar de curând, într-un weekend petrecut la Sihla, am întâlnit pe cineva care mi-a spus un lucru ce mi-a rămas în minte și în inimă: „Acolo unde vede o inimă bună, Dumnezeu lucrează”.

Cât de ușor uităm lucrurile cu adevărat importante!

Din toate aceste încercări am mai învățat ceva, poate la fel de important: cât de ușor ajungem să pierdem din vedere adevăratele daruri ale vieții.

Îmi amintesc un moment din spital, când urma să fiu supusă unei proceduri pentru îndepărtarea în condiții de siguranță a sarcinii extrauterine. Pentru medici era o sarcină care îmi punea viața în pericol. Pentru mine însă era bebelușul meu.

Cu puțin timp înainte, făcusem un efort financiar destul de mare, raportat la posibilitățile mele de atunci, pentru a-mi cumpăra o geantă pe care mi-o doream foarte mult. Îmi plăcea enorm și fusesem atât de bucuroasă când reușisem să o cumpăr!

Procedura medicală s-a făcut cu anestezie locală, astfel încât eram conștientă și puteam să văd și să aud tot ce se întâmpla în jurul meu. Și, în timp ce medicii lucrau, m-am gândit dintr-odată la geanta aceea. Mi s-a părut ceva atât de lipsit de importanță, atât de superficial, încât aproape nu-mi venea să cred cât de mult îmi dorisem să o am.

Atunci am început să mă întreb la ce ne folosesc toate lucrurile materiale după care alergăm, pentru care facem eforturi și care ne încântă atât de mult. Cât de ușor uităm lucrurile cu adevărat importante! Darul vieții, darul maternității, darul legăturii cu Dumnezeu, toate acele lucruri care sunt, de fapt, marile daruri ale existenței noastre.

Pentru că, atunci când nu treci prin asemenea momente de cumpănă, când lucrurile vin relativ ușor, începi să crezi că ți se cuvin. Și, fără să-ți dai seama, pierzi din vedere ceea ce contează cu adevărat. Te îmbeți cu tot felul de iluzii și pornești pe un drum care pare mult mai atrăgător, dar care, în realitate, se poate dovedi mult mai sărac și mai distrugător pentru suflet.

Am înțeles acest lucru și prin experiențele mele profesionale, prin călătoriile pe care am avut șansa să le fac și prin oamenii pe care i-am cunoscut. Am ajuns în medii foarte diferite de cel din care provin, printre persoane cu o situație materială și socială cu totul aparte. Și mi-am dat seama cât de ușor este să te lași sedus de o asemenea lume, să-ți pierzi reperele și să te îmbeți, până la urmă, cu nimic.

I-am mulțumit lui Dumnezeu că nu m-a pus într-o funcție foarte înaltă și că nu mi-a dat posibilități materiale extraordinare. Cred că eu m-aș fi pierdut cu totul! Dacă trăiești într-un mediu în care toată lumea te admiră, conduci o mașină de lux, îți poți cumpăra orice îți dorești și îți petreci serile în restaurante exclusiviste, înconjurat numai de oameni asemenea ție, este foarte greu să-ți păstrezi măsura și reperele adevărate.

Slavă lui Dumnezeu că există oameni care reușesc să aibă mult și să folosească ceea ce au spre binele celorlalți, fără să se lase stăpâniți de bogăție! Eu însă mă cunosc și cred că aș fi căzut din prima clipă.

De fapt, dacă privim lucrurile la adevărata lor scară, ne dăm seama cât de mici sunt problemele noastre în comparație cu suferințele altora. Există oameni care trec prin încercări infinit mai grele decât ale noastre.

De aceea încerc să-i arăt și Ecaterinei această realitate. Îi vorbesc despre copiii de care are grijă Părintele Dan Damaschin, la Iași, despre familiile sprijinite de diferite comunități bisericești și asociații caritabile. Îi arăt copii care abia au o pâine pe masă, care se bucură de o cană cu lapte, care poate nu au decât două perechi de pantaloni.

Și îi spun: „Uite, Ecaterina, aceasta este și ea lumea în care trăim! Sunt copii care nu au aproape nimic, în timp ce nouă, din mila lui Dumnezeu, aproape că ne cad hainele din șifonier! Nu purtăm cele mai scumpe mărci, dar în fiecare dimineață ai de unde să alegi cu ce să te îmbraci. Nu trebuie să te gândești că este frig în casă sau că, dacă mănânci tu, poate nu mai rămâne mâncare pentru altcineva”. Îmi doresc foarte mult ca ea să înțeleagă că nimic din ceea ce avem nu ni se cuvine de la sine.

Totul este un dar al lui Dumnezeu, pentru care trebuie să fim recunoscători.

Material realizat de Tatiana Petrache

Articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 214 (noiembrie 2026)

Revista poate fi achiziționată din:

• Platforma digitală – în format digital online
• Magazin România – în format tipărit, cu livrare în România
• Magazin străinătate – în format tipărit, cu livrare în străinătate

De asemenea, te poți abona la revistă, individual (un singur abonament) sau colectiv (până la 10 abonamente la aceeași adresă – reducere de până la 40%) pe un an sau pe șase luni

în format tipărit, cu livrare în străinătate, de AICI

la revista în format digital online, de AICI

în format tipărit, cu livrare în România, de AICI