Iată de ce trebuie să răbdăm!

Cât și cum trebuie să răbdăm? Și ce legătură există între răbdare, iubire și libertatea lăuntrică? Sunt întrebări la care Părintele Ioan Cojanu răspundea cu o simplitate cuceritoare, dar și cu profunzimea omului care trăia ceea ce mărturisea. Trecut la Domnul de curând, Părintele a lăsat o moștenire de învățături vii, pline de înțelepciune, căldură și umor.

Vă oferim o selecție din cuvintele sale de învățătură despre rostul încercărilor, puterea iertării și libertatea pe care o dobândim în Hristos. Un îndemn de a descoperi că răbdarea nu este doar puterea de a îndura, ci și calea către bucuria de a trăi în prezența lui Dumnezeu. (A.G.)

Mulți dintre noi ne punem aceste întrebări: De ce trebuie să mi se întâmple mie un asemenea lucru? De ce eu nu am? De ce altul are mai mult decât mine? De ce lumea este rea? Și toate aceste întrebări au același răspuns: pentru că trebuie să răbdăm. Și atunci ne întrebăm: De ce? Sau, poate, Îi adresăm o întrebare și mai îndrăzneață lui Dumnezeu: De ce, Doamne? Cuvintele Mântuitorului sunt cât se poate de lămuritoare: „Prin răbdarea voastră veți dobândi sufletele voastre” (Luca 21, 19). Sau: „Cel ce va răbda până în sfârșit, acela se va mântui” (Matei 10, 22). Cred că acesta este cel mai simplu și, în același timp, cel mai profund răspuns pe care l-aș putea da unei asemenea întrebări, prin înseși cuvintele Domnului. Dacă numai așa ne putem păstra sufletul, dacă numai așa ne mântuim, atunci merită să răbdăm.

Și până când să răbdăm? Până prindem gustul! Până ajungem să înțelegem cuvintele psalmistului: „Gustați și vedeți că bun este Domnul” (Psalmul 33, 8). Îmi amintesc ce-mi spunea tatăl meu când am început școala: „Până la primii zece de zece e greu. După ce ai luat primii zece de zece, nu mai este nicio problemă, că prinzi gustul”. Și așa a fost. Bucuria de a fi în prezența lui Dumnezeu este atât de mare, încât nimic nu o poate umbri. Dragostea lui Dumnezeu, atunci când o simți în sufletul tău, când o simți lucrând în întreaga ta viață, este atât de mare, încât ajungi să exclami împreună cu Apostolul Pavel: „Cine ne va despărți pe noi de iubirea lui Hristos?” (Romani 8, 35). Nici necazurile, nici prigoana, nici lipsurile și nici chiar moartea nu ne pot despărți de dragostea lui Dumnezeu. Iată, dragii mei, de ce trebuie să răbdăm!

Orice problemă am avea, Dumnezeu știe de ea.

Dacă Dumnezeu este atât de bun cu noi, dacă face să răsară soarele peste cei buni și peste cei răi, dacă l-a creat pe om știind că acesta va păcătui și că Însuși Fiul Său va trebui să Se jertfească pentru mântuirea lui, înțelegem cât de mare este iubirea Sa. Dumnezeu ne dă viață, deși știe că suntem păcătoși, apoi ne așteaptă mereu să ne întoarcem la El și ne primește ori de câte ori ne pocăim. Cum să nu-ți dorești atunci să guști din această dragoste? Ba mai mult, să te îndrăgostești de ea, să simți cum te pătrunde până în adâncul ființei, cum te umple și, în același timp, cum te golești de tine însuți pentru a te umple de Dumnezeu! Să simți că nimic nu te mai poate despărți de El. Hristos continuă să Se dăruiască pentru noi și ne cheamă la întâlnirea cu El. Cum? Prin lepădarea de sine, luarea crucii și urmarea Lui.

– Cum ar trebui să reacționăm atunci când problemele se țin lanț?

– În primul rând, trebuie să știm că, orice problemă am avea, Dumnezeu știe de ea. În al doilea rând, nu numai că știe, dar nimic nu se întâmplă fără îngăduința Lui. Relele din jurul nostru nu le face Dumnezeu, ci oamenii, uneori sub înrâurirea celui viclean. Dar Dumnezeu știe de toate acestea. Și atunci, ceea ce trebuie să ne preocupe nu este atât cine ne face rău sau cine se află în spatele celor care ne nedreptățesc. Nu diavolul trebuie să fie în centrul atenției noastre, ci Dumnezeu. Pentru că știm că El cunoaște încercarea prin care trecem și poate scoate un bine chiar și din răul pe care ni-l fac alții. Dacă nu ducem până la capăt această logică – sau, mai bine zis, această metalogică duhovnicească –, ne poticnim și ajungem să întrebăm: De ce, Doamne?

Dar Dumnezeu nu Se supără dacă Îl întrebăm „De ce?”. Numai că s-ar putea să nu ne convină răspunsul! Poate că Dumnezeu ne-ar arăta: „Uite, lumea te bârfește pentru că și tu i-ai bârfit pe alții. Ca să fii iertat, trebuie să rabzi și tu ceea ce au răbdat alții din pricina ta”. Alteori, pătimim pentru greșelile noastre sau pentru urmările unor greșeli care se repetă din generație în generație. De multe ori, ceea ce am făcut noi față de părinții noștri ajung să facă propriii copii față de noi. Iar dacă omul este sporit duhovnicește, Dumnezeu poate îngădui o încercare pentru a-l ajuta să urce încă o treaptă pe calea desăvârșirii. Așadar, chiar și necazurile pot deveni prilejuri de urcuș duhovnicesc. De aceea spune Apostolul Pavel: „Mă voi lăuda mai ales întru slăbiciunile mele, ca să locuiască în mine puterea lui Hristos”, căci „când sunt slab, atunci sunt tare” (II Corinteni 12, 9–10).

– Care sunt cauzele bolilor?

– Sunt mai multe. Uneori, boala poate avea legătură cu păcatul. Citim în Evanghelie că Mântuitorul îi spune slăbănogului: „Îndrăznește, fiule! Iertate sunt păcatele tale” (Matei 9, 2), iar apoi îi poruncește: „Scoală-te, ia-ți patul și mergi la casa ta” (Matei 9, 6). În alte împrejurări însă, lucrurile stau cu totul altfel. La vindecarea orbului din naștere, Hristos spune limpede că nici omul acela, nici părinții lui nu păcătuiseră pentru ca el să se nască orb, ci că prin el aveau să se arate lucrările lui Dumnezeu.

Uneori, boala sau anumite lipsuri ne pot feri de păcate în care altminteri am fi căzut. Pot avea, așadar, și un rost preventiv. Au existat Părinți ai Bisericii care se rugau: „Doamne, dă-mi necazuri ca să mă apropii de Tine!”. Noi nu putem spune cu ușurință asemenea cuvinte. Noi ne rugăm să ne păzească Dumnezeu de necazuri. Dar acești oameni ajunseseră la o asemenea măsură a nevoinței, încât simțeau că nu mai pot înainta duhovnicește. Deși mâncau o singură dată pe zi, câțiva posmagi sau o bucată de pâine, și beau puțină apă, simțeau că mai există ceva care îi împiedică să se apropie deplin de Dumnezeu, să se lipească de El, să se îndumnezeiască. Și atunci cereau încercări, pentru a putea trece și acest prag.

– Cum să răbdăm suferința în caz de boală?

– Dumnezeu știe de suferința noastră. Nu trece cu vederea nici măcar o picătură din lacrimile noastre. Niciun fir de păr nu ni se clintește fără știrea Lui. Dacă păstrăm mereu în minte faptul că Dumnezeu ne vede, că rabdă alături de noi și că poartă crucea împreună cu noi, vom găsi cu siguranță mângâiere. Nu este însă greșit și nici păcat să-L rugăm pe Dumnezeu să ne izbăvească de suferință, indiferent de vârstă sau de starea în care ne aflăm. Trebuie doar să avem încredere că, și atunci când nu îndepărtează suferința, Dumnezeu ne poate da puterea să o purtăm. Să ne rugăm, așadar, să ne izbăvească de durere sau să ne ajute să o răbdăm, spre iertarea păcatelor și mântuirea noastră.

Sigur că durerea rămâne durere. Și nu este suficient să-i spui unui bolnav să-și poarte suferința cu răbdare. Mergeți și stați lângă un om bolnav măcar zece minute! Lăsați-l să vă spună toate necazurile lui, chiar dacă vi se par bazaconii. Lăsați-l să repete de o sută de ori ce îl doare. Mare lucru faceți! Este o mângâiere extraordinară pentru omul care suferă și o faptă de mare preț înaintea lui Dumnezeu. Este ca și cum i-ați lua o parte din suferință și ați purta-o împreună cu el.

Lasă desaga aceea din spate, eliberează-te de ea!

– Ce să facem atunci când suntem atât de obosiți, încât ne pierdem răbdarea și ajungem să vorbim urât chiar și cu cei pe care îi iubim?

– Vorbim urât, pentru că ne-am obișnuit să vorbim urât. Omul foarte obosit seamănă, într-un fel, cu un om beat sau cu unul ajuns la nouăzeci de ani. Când slăbesc puterile, ies la iveală deprinderile pe care le-am cultivat de-a lungul vieții. Dacă te-ai obișnuit să înjuri, vei înjura. Dacă îți place să asculți înjurături, și aceasta este o problemă. Avem, poate, prieteni care înjură mereu. De ce să accepți lucrul acesta fără să spui nimic? Îndeamnă-l frumos pe omul acela să se îndrepte. Iar dacă nu vrea să te asculte, gândește-te dacă apropierea de el nu te face să-i deprinzi obiceiurile. Sfântul Apostol Pavel spune: „Tovărășiile rele strică obiceiurile bune” (I Corinteni 15, 33). De aceea este atât de important să deprindem lucruri frumoase, să ne gândim la lucruri frumoase și să facem lucruri frumoase. Să învățăm să răbdăm răutatea altora atunci când suntem odihniți, pentru ca răbdarea să ne devină o deprindere și atunci când suntem obosiți. Dacă vrei să vezi cum vei fi la nouăzeci de ani, uită-te cum te porți atunci când ești foarte obosit!

– Ce să facem când ajungem la epuizare?

– Un lucru este limpede: nervii, supărarea și nerăbdarea nu rezolvă problemele. Dimpotrivă, le agravează. Dacă văd că nu mai pot, mă opresc. Nu cade cerul! Dumnezeu le rânduiește pe toate, iar mâine este o nouă zi. Trebuie să avem măsură în toate.

– De ce trebuie să ne iubim vrăjmașii?

– Hristos ne cere acest lucru, arătând că nu este suficient să-i iubim doar pe cei care ne iubesc. Această poruncă este una dintre cheile prin care putem intra în Împărăția lui Dumnezeu încă din viața aceasta. Dar, pentru a intra în Împărăția Lui, trebuie să ieșim din logica lumii. Poetul Ioan Alexandru folosea o expresie foarte frumoasă: „ușă de intrare și ieșire”. Orice ușă este deopotrivă o intrare și o ieșire. Ca să intri într-o cameră, trebuie să ieși din cealaltă. Tot astfel, pentru a intra în Împărăția lui Dumnezeu, trebuie să ieșim din logica acestei lumi.

Problema noastră este că nu putem să ne iubim vrăjmașii. Dar Hristos ne poate ajuta să biruim această neputință. Apostolul Pavel spune: „Prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt” (I Corinteni 15, 10). Mai întâi trebuie să recunoaștem că singuri nu putem. Apoi să cerem ajutorul lui Dumnezeu, cu smerenie. Și, dacă astăzi încă nu putem, să ne rugăm mai stăruitor, mai smerit: „Doamne, eu nu pot! Ajută-mă!”. Dar există și o problemă mai adâncă: de multe ori, nici măcar nu vrem să ne iubim vrăjmașii. Câți dintre noi vrem cu adevărat să-i iubim? Câți vrem să ne eliberăm de ei? Pentru că iubirea vrăjmașilor înseamnă, de fapt, eliberarea de ei.

Îmi amintesc o mărturisire a Mitropolitului Bartolomeu Anania. Povestea că s-a dus la duhovnicul său, Părintele Arsenie Papacioc, alături de care trecuse prin închisorile comuniste, și i-a spus: „Părinte, totuși nu pot să-i iubesc pe cei care m-au chinuit în închisoare. Nu mai am nicio treabă cu ei, dar nu-i pot iubi”. Iar Părintele Arsenie i-ar fi răspuns: „Părinte Anania, lasă desaga aceea din spate, că ai dus-o destul! Eliberează-te de ea! Este singura cale de a nu mai purta în spate răutatea acelora”. Și spunea Mitropolitul Bartolomeu că, dintr-odată, parcă i s-a dezlegat sufletul și a putut să-și iubească vrăjmașii.

Este aici un mare act de smerenie. Mie mi se pare că esențial nu a fost doar cuvântul Părintelui Arsenie, ci și smerenia cu care Mitropolitul Bartolomeu a mers la duhovnic și a mărturisit: „Părinte, nu pot să-i iubesc!”. Dar noi vrem cu adevărat? Suntem pregătiți să lepădăm această povară, să ne eliberăm de răutatea lumii? Hristos, stând pe Cruce, iubea întreaga creație, inclusiv pe cei care Îl răstigneau, Îl scuipau și Îl batjocoreau. Ce înseamnă lucrul acesta pentru mine? Înseamnă eliberare.

Numai experiența vie a adevărului ne poate conduce la o asemenea înțelegere. Mântuitorul ne spune că adevărul ne va face liberi. Fără credință nu putem ajunge la această experiență, după cum experiența ne întărește credința. Dacă nu am încredere că afară este mai bine decât în casă, nu voi ieși niciodată din casă. Încrederea mă ajută să fac primul pas, iar experiența îmi confirmă apoi adevărul. Așa se întâmplă și în viața duhovnicească.

Dacă iubirea vrăjmașilor este una dintre căile prin care intrăm în Împărăția lui Dumnezeu, atunci trebuie să ne cercetăm cu sinceritate credința. Până nu ajungem să ne iubim vrăjmașii, să nu ne socotim oameni cu adevărat credincioși. Să recunoaștem că multe dintre faptele noastre sunt încă formale, că nu știm pe deplin Cui ne rugăm, cu Cine ne întâlnim în biserică și pe Cine primim în Sfânta Împărtășanie. Accesul la Împărăția lui Dumnezeu nu se află în mâinile dușmanilor noștri și nici numai în puterile noastre, ci începe cu voința noastră de a primi ajutorul lui Dumnezeu.

Hristos este prezent, este aici.

– Suntem liberi în relația cu Hristos?

– Tinerii de astăzi, dar și cei mai în vârstă, renunță, din păcate, foarte ușor la libertate. Cea mai profundă robie este aceea în care omul nu mai vrea să fie liber. Pentru că nu ai cum să-l eliberezi pe cineva împotriva voinței lui. Dar ce ne aduce într-o asemenea stare? Ce ne face să dorim să ne vindem libertatea? Comoditatea, ca să nu spun lenea. Omul comod este în stare să renunțe la întreaga sa libertate, numai să i se ofere totul de-a gata.

Dragii mei, să știți că, atunci când ne vindem libertatea, nu o facem fără să primim ceva în schimb. Veți spune: „Da, primim bunuri și confort”. Nu, dragii mei, primim patimi! Dependența de patimi este cea care ne construiește propriul iad și care ne depersonalizează atât de mult, încât nu mai este nevoie să ne lipsească alții de demnitate, așa cum se întâmpla odinioară în închisorile comuniste sau în alte temnițe. Ajungem să ne lipsim singuri de demnitate și să ne complăcem în această stare. Nu ne mai interesează că cineva își bate joc de noi sau ne calcă în picioare, pentru că dumnezeul nostru a devenit pântecele. Iată urmele pe care vrăjmașul, fără să vrea, le lasă în urma lui.

Și atunci, ce este de făcut? Să-L aducem pe Hristos nu atât în discuțiile noastre, cât în inima noastră. Să-I cerem să ne învețe cum să fim din nou liberi, cum să ne stăpânim pe noi înșine: mintea, inima, buzele și pornirile cele dinlăuntru. Cum să închidem acest iad pe care ni l-am construit singuri.

Nu vă lăsați conduși de diavol! Fiți liberi! Hristos vrea să vă conduceți singuri. Și aici nu este vorba despre avere, serviciu, politică sau economie, ci despre sufletele noastre. Hristos vrea să fiu liber pentru a putea lua decizii. Și, pentru această libertate, Hristos este dispus să moară. Pentru această libertate, Hristos este dispus să coboare împreună cu noi până la iad. Pentru această libertate, Hristos este dispus să împartă cu noi Împărăția Tatălui Său. De aceea a venit Hristos: nu ca să ne țină captivi într-un sistem de porunci sau într-o ideologie, ci ca să ne facă liberi și, mai mult decât atât, să ne învețe să trăim în libertate.

– Cum ar trebui să fie relația noastră cu Dumnezeu?

– Este atât de simplu! Dumnezeu a rânduit ca relația cu El, prin credință, să fie atât de firească, încât orice om, oricât de puțin instruit ar fi, să poată intra în legătură cu El și să trăiască în credință. Părintele meu duhovnic exprima acest adevăr atât de frumos și de simplu: „Hristos este prezent, este aici!”. Și o spunea ca unul care Îl trăia cu adevărat pe Hristos. Vorbea atât de convingător, încât aveai impresia că Îl vede cu ochii sufletului. Dacă Hristos ți S-ar arăta, dacă L-ai vedea, cum te-ai purta? Dacă tatăl tău sau mama ta ar fi de față, cum te-ai purta? Și ce sunt tatăl și mama ta în comparație cu Dumnezeu?

Trebuie să ne cultivăm credința și să ne formăm duhovnicește într-un mod simplu și sănătos. Aproape că nu am mai avea nevoie de reguli sau de legi dacă am dobândi această conștiință vie a prezenței lui Dumnezeu. Dar, pentru a ajunge aici, trebuie să ne hrănim sufletul. Să știți însă că sufletul nu are nevoie de atât de multă hrană precum trupul. Biserica nu vine să ne calculeze caloriile sufletești de care avem nevoie într-o zi! Dacă reușești să păstrezi în minte, de dimineață până seara, un singur cuvânt din Sfânta Scriptură, acesta îți poate hrăni sufletul și îți poate curăți mintea de gândurile deșarte.

Feriți-vă de locurile unde se vorbesc prostii, unde se fac lucruri rușinoase, unde riscați să vă întinați sufletul, mintea și inima, chiar dacă asemenea lucruri vă atrag. Dacă ne atrag cele rele, înseamnă că ceva în noi s-a deformat și trebuie îndreptat. Să încercăm, așadar, să fim cât mai curați cu mintea și cu inima. Căci sufletul curat Îl vede pe Dumnezeu, după cum ne spune Însuși Hristos: „Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5, 8).

Trebuie să recunoaștem că foarte mulți dintre noi, deși venim la biserică și ne împărtășim cu Sfintele Taine, nu avem încă experiența vie a Duhului Sfânt. Nu-L simțim pe Dumnezeu, nu simțim că El împărățește în noi. Hristos nu este doar o Persoană despre Care citim în istorie. El este viu și prezent, iar această întâlnire lăuntrică cu Dumnezeu devine cu putință atunci când Îi îngăduim să fie Stăpânul vieții noastre. În clipa în care Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu adevărat, îți stăpânește mintea, inima și întreaga viață, nu doar că Îl simți, ci Îl trăiești. Și ajungi să nu mai știi unde se sfârșește viața ta și unde începe lucrarea Lui în tine, putând spune împreună cu Apostolul Pavel: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine. Și viața mea de acum, în trup, o trăiesc în credința în Fiul lui Dumnezeu” (Galateni 2, 20).[1]

Selecție realizată de Mihaela Raluca Tănăseanu

[1] Sursa: Conferința „De ce să rabd?”, seară duhovnicească, Rășinari, 8 decembrie 2019, și din predicile Părintelui Ioan Cojanu.

Articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 214 (noiembrie 2026)

Revista poate fi achiziționată din:

• Platforma digitală – în format digital online
• Magazin România – în format tipărit, cu livrare în România
• Magazin străinătate – în format tipărit, cu livrare în străinătate

De asemenea, te poți abona la revistă, individual (un singur abonament) sau colectiv (până la 10 abonamente la aceeași adresă – reducere de până la 40%) pe un an sau pe șase luni

în format tipărit, cu livrare în străinătate, de AICI

la revista în format digital online, de AICI

în format tipărit, cu livrare în România, de AICI