Muguri de dor
Copiii, ultima resursă a României (I)
În viața oricărui om se petrec evenimente care îl afectează fie pe el, fie pe cineva drag, și care, în multe situații, devin adevărate momente de cumpănă. Acestea sunt percepute diferit, în funcție de pregătirea, educația, caracterul sau relația pe care o are fiecare cu Dumnezeu, fiind catalogate ca „întâmplări”, „coincidențe” sau, mai rar, „minuni”. Personal, consider că în viața mea de până acum am trecut prin multe astfel de „întâmplări”, poate chiar prea multe, care mi-au întărit convingerea, transformată în certitudine, că nu există nimic întâmplător și, în fond, nici „minuni”, realitatea fiind că tot ceea ce ni se întâmplă în decursul existenței este exclusiv rodul iubirii lui Dumnezeu, Care ne așază pe drumul către El, atâta vreme cât suntem dispuși să-L urmăm. Totul este să avem ochii larg deschiși, la fel și inima, și vom vedea că fiecare clipă este, de fapt, o minune. (H.N.)
Voi povesti în continuare, pe firul cronologic al evenimentelor, cum o simplă, dar cumplită întâmplare a generat o multitudine de minuni înlănțuite, care au schimbat viața și destinul unei comunități întregi.
Meseria mea este de inginer constructor, iar după pensionare mi-am continuat activitatea ca expert consultant. Astfel, în anul 2013 am avut un contract cu Consiliul Județean Brașov, fiind manager tehnic pentru o investiție în domeniul turistic în Poiana Brașov, unde trebuia să merg săptămânal și să conduc ședințele de progres cu antreprenorii și proiectantul lucrărilor.
Joi, 22 august 2013, abia întors de o săptămână din Sfântul Munte, conducând de la Brașov spre București, în jurul orei 13, în apropiere de Ploiești, un camion care circula din sens opus a virat brusc spre stânga, la câțiva metri în fața mea, călcând linia dublă continuă, astfel încât nu am avut timp nici măcar să-l văd, dar să mai am vreo reacție și, la viteza de 100 km/h, l-am izbit în plin și mi-am pierdut cunoștința pentru o bună perioadă de timp.
Deschid o paranteză și arăt faptul că nu am știut nimic despre șoferul camionului până în februarie anul următor, când mi-a telefonat ca să mă roage să nu fac plângere penală împotriva lui. Am aflat cu acea ocazie că avea în jur de 75 de ani și era șofer la o firmă de băuturi alcoolice. Desigur, am mers la Ploiești, la Poliție, și am declarat că nu am nici o pretenție de la bietul om care, la vârsta lui, nu muncea de plăcere ci, probabil, din mare nevoie.
După accident mi-am revenit câteva clipe, realizând că sunt întins pe o targă, într-o Salvare. Am simțit că cineva încearcă să mă trezească și, în același timp, mă întreabă dacă îi pot spune un număr de telefon unde să anunțe accidentul, el fiind un martor al acestei scene și dorind să ajute cumva. I-am spus numărul de telefon al fetei mele și am devenit iarăși inconștient.
M-am trezit din nou, pentru puțină vreme, la Spitalul Județean Prahova, în Camera de gardă, iar apoi stările de luciditate au alternat cu cele de inconștiență. Mai știu că a venit un polițist la mine să-i semnez un formular. Apoi, un alt lucru de care mi-am dat seama a fost că o persoană din același salon cu mine, care suferise tot un accident de circulație, a murit. Am fost dus pentru investigații la un tomograf, apoi la o radiografie, transportat la un spital de ORL, readus la camera de gardă și, în cele din urmă, transportat în secția de chirurgie plastică, să mi se sutureze pielea capului și urechea, acestea fiind sfâșiate. În final, am fost internat în secția de chirurgie.
Evident, noaptea care a urmat a fost cumplită, și abia dimineață am primit un calmant și am realizat cât de cât situația în care mă aflam. Apoi am aflat că, lăsând la o parte traumele ale căror urme erau pe tot corpul, aveam trei coaste rupte, fiind în pericol să-mi fie perforați plămânii; mâna dreaptă, în zona cotului, era complet distrusă, pometul obrazului drept era înfundat; dar, de bine, de rău, rănile de la cap fuseseră rezolvate.
„Sub air-bag-ul pătat de sânge era o iconiță”
În cursul dimineții a venit la mine fata mea, care în ziua precedentă fusese anunțată de domnul binevoitor și ajunsese imediat la Ploiești, întâi la Spital, apoi la Poliție, unde mi-a văzut mașina, distrusă în totalitate. Trecuse prin clipe groaznice: la spital nu au lăsat-o să mă vadă, dar s-a anunțat că „cel cu accidentul de mașină a murit”, abia mai apoi realizând că era vorba de altcineva. Nu știa încă nimic despre accident, nu știa nici măcar cine fusese de vină sau dacă altcineva avusese de suferit, și nici despre mine nu aflase mare lucru.
A început să se lămurească după ce a vorbit cu polițistul care fusese primul la locul accidentului. Acesta i-a spus, ca om cu mare experiență, fiind în pragul pensionarii, că nu a mai văzut așa ceva. Când a ajuns la locul accidentului, nu a crezut că mai poate fi cineva în viață. Apoi a venit mașina SMURD, m-au descarcerat și m-au întins pe șosea, anunțând că trăiesc. De asemenea, a aflat că nimeni nu mai fusese rănit.
Căutând telefonul meu în mașină, s-a gândit să facă un film, înconjurând mașina, ocazie cu care au văzut, pe scaunul șoferului, adică pe locul unde stătusem eu, sub air-bag-ul pătat de sânge, o iconiță, care stătea absolut drept, cu privirea spre mine ‒ lucru cu totul surpinzător, după șocul năprasnic prin care trecuse mașina. A luat iconița și mi-a adus-o în dimineața următoare la spital, unde mi-a pus-o pe pernă. Icoana, mai mult decât simplă, fusese tipărită, cu ani în urmă, pentru o expoziție de carte bisericească și îl reprezenta pe Sfântul Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava. Mult mai târziu, căutând și citind, am aflat că Sfântul este și „izbăvitor de moarte năprasnică”. Aceasta ar fi a doua dintr-un lung șir de minuni, prima fiind că am scăpat cu viață și fără vreo infirmitate majoră.
La două zile după accident, duminică, văzând că doctorii nu se interesează de mâna mea dreaptă, din care sângele curgea continuu, trecând prin bandaje și îmbibând salteaua patului, am vorbit cu prietenii din București să fiu transferat în secția de Ortopedie a Spitalului Universitar de Urgență Militar Central, pentru operația la mână, lucru care s-a întâmplat luni, când a venit fata mea și m-a adus în București.
În ziua următoare, adică marți dimineață, să fi fost ora 8, se deschide ușa rezervei și apare domnul Bănculescu, tatăl Părintelui Gavriil din Sfânta Mare Mănăstire Vatoped, împreună cu Părintele Vasile Bolea, parohul bisericii din Dimieni, cu care ne cunoșteam de multă vreme, și care mersese cu noi de mai multe ori în Sfântul Munte, acesta venind special, din afara Bucureștiului, ca să mă împărtășească.
„O icoană pentru o biserică săracă”
Nu descriu operația, convalescența și recuperarea ce a urmat; toate au fost extrem de chinuitoare, intercalându-se și o infecție postoperatorie cumplită. Cert este că Părinții din Vatoped au știut în permanență prin ce trec și s-au rugat pentru mine.
Cu ajutorul bunului Dumnezeu, în data de 13 decembrie 2013 am putut conduce mașina până în Sfântul Munte, iar bucuria la Vatoped a fost imensă, Părinții abia așteptând să mă vadă și să se convingă că sunt întreg, după tot ce auziseră că s-a întâmplat.
Când m-am spovedit la Părintele Chiril, duhovnicul meu din Athos, printre toate celelalte, i-am spus că mă simt oarecum dator Sfântului Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava, căruia, cu toate că îi mulțumesc în fiecare rugăciune, am sentimentul că nu este de ajuns. Și, ca de obicei, cu blândețea pe care numai sfinția sa o are, mi-a spus: „Horia dragă, să-i faci o icoană și să o duci la o biserică săracă”. M-a îndrumat și către o pictoriță de biserici cunoscută, doamna Maria Mirea.
A trecut vremea. Încet, încet, îmi reveneam, dar cu mare greutate. Făceam o recuperare istovitoare pentru mâna dreaptă, cu care nu puteam, la început, să ridic nici măcar un băț de chibrit, iar de îndoit, nici vorbă. Era luna martie, se apropiau Sfintele Paști, pe care urma să le petrecem, ca în fiecare an, la Vatoped, dar eu nu făcusem încă nici un demers pentru pictarea icoanei.
Fără să fac ascultare, mă hotărăsc să merg la Suceava, la Mănăstirea Sfântului, să mă închin la moaște și să vorbesc cu Părinții de acolo, să aranjez pentru a face o icoană pe care să o donez, și dânșii să o pună unde vor crede de cuviință. Și plec împreună cu fata mea, care conducea mașina, într-o sâmbătă foarte de dimineață către Suceava. Tot drumul a fost o vreme mohorâtă și a plouat mai mereu. În timpul prânzului, am ajuns la mănăstire. Am mers de ne-am închinat, apoi am încercat să vorbesc cu Părintele Stareț care, foarte ocupat fiind, m-a îndrumat către un Părinte cu care să stau de vorbă. I-am explicat acestuia care era problema mea, rugându-l să mă ajute. Dar răspunsul lui m-a descumpănit și m-a întristat: „Avem foarte multe icoane, stau în lăzi, încă nedesfăcute, deci nu mai avem nevoie de o nouă icoană. Vedeți însă că se reface pictura bisericii, așa încât, dacă vreți, puteți dona o sumă pentru această lucrare”. Și mi-a dat un bilet cu numărul de cont al mănăstirii, în care am virat niște bani.
Imediat am plecat spre București. Fata conducea, iar vremea se făcuse frumoasă, soarele primavaratic era plăcut, dar nu reușea să-mi îndepărteze durerea din suflet.
„Cine nu are nevoie de o icoană?…”
Cred că era în jur de ora 15 când a sunat telefonul. Era Părintele Vasile din Dimieni, care m-a întrebat: „Ce mai faceți, dumnule Horia, sunteți bine?”. Îi răspund că sunt bine și tocmai am plecat de la Suceava. „A”, zice dânsul, „eu vroiam să vă întreb dacă nu vreți să veniți mâine la Sfânta Liturghie la noi, dar dacă sunteți la Suceava…” „Nu, Părinte, am plecat deja, sunt în drum spre București. O să vorbesc și cu domnul Bănculescu, să venim la dumneavoastră, la slujbă!”.
Și, înainte să închid, îmi vine o idee ‒ întâmplător? ‒ și întreb: „Părinte, nu aveți nevoie de o icoană?”. La care dânsul, râzând încet, așa, bonom, zice: „Glumiți, domnule Horia? Cine nu are nevoie de o icoană?…”. „Bine”, îi spun, „mâine, după Sfânta Liturghie, ne ocupăm să găsim un loc potrivit, ca să știu dimensiunile și să o pot comanda”. Pot afirma cu certitudine că aceasta a fost a treia minune, care a împlinit sfatul Părintelui Chiril și, probabil, și voia Sfântului de-a ajunge într-o parohie săracă. Spun acest lucru cu tărie, pentru că vorbesc foarte rar cu Părintele Vasile, de regulă înainte de Sărbători sau de hram, dar de data aceasta Părintele a sunat exact în momentul în care eu eram deznădăjduit, în fundul prăpastiei, și nu știam încotro să mă îndrept.
A doua zi, mergem la Sfânta Liturghie la Dimieni. După ce s-a terminat slujba, am rămas în continuare cu Părintele, constatând că avea locul pentru icoană bine stabilit, pe perete, chiar lângă ușa din stânga de intrare în Sfântul Altar, loc rămas nepictat. Imediat după aceasta am luat legătura cu doamna Maria Mirea și i-am dat icoana Sfântului Mare Mucenic găsită pe scaunul mașinii, rugând-o să facă o icoană pe lemn, identică la înfățișare, dar mult mai mare, astfel încât baza să aibă 75 cm, care trebuie să fie gata cel târziu la jumătatea lunii mai. Doamna a făcut eforturi mari să poată finaliza lucrarea și, cu ajutorul lui Dumnezeu, totul a decurs bine, astfel încât icoana a fost terminată pe 24 mai 2014, apoi a fost lăsată să se usuce câteva zile, iar în ziua de 28 mai am ajuns cu ea la Vatoped, împreună cu domnul Bănculescu și Părintele Vasile Bolea, unde a fost sfințită în altar până pe data de 31, când am plecat cu ea înapoi.
Duminică, 1 iunie 2014, după Sfânta Liturghie, împreună cu Părintele Vasile, fata mea, Domnul și Doamna Bănculescu, cu ajutorul bunului Dumnezeu, am reușit să fixăm icoana în locul stabilit, astfel încât a doua zi, luni, 2 iunie 2014, data de prăznuire a Sfântului Mare Mucenic Ioan cel Nou, aceasta să fie definitiv așezată la locul ei, unde se află și astăzi.
„Ce frumos ar fi să avem și un hram de vară!”
În continuare, memoria mea legată de parcursul icoanei Sfântului Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava se împletește cu cea a Părintelui Vasile Bolea, parohul Bisericii Dimieni.
În ziua următoare așezării sfintei icoane, 2 iunie, a fost prima dată în istoria acestei biserici când s-a săvârșit Sfânta Liturghie pentru cinstirea Sfântului Ioan cel Nou. Soborul a numărat șapte preoți, care au slujit cu multă bucurie, întreaga obște având sentimentul unei sărbători de hram. Se înțelege de la sine că toată lumea avea, în adâncul inimii, dorința de a-l avea pe Sfântul ca al doilea hram al bisericii. Părintele Vasile a fost singurul care a adus visul pe tărâmul realității, spunând cu voce tare: „Avem un hram de toamnă, de Sfântul Dimitrie cel Nou… Ce frumos ar fi să avem și un hram de vară!”.
Mărturisește Părintele Vasile: „Am revenit singur în biserică, stând și contemplând chipul frumos al Sfântului bun și drag, dând slavă și mulțumire Domnului pentru dragostea revărsată asupra mea și asupra întregului sat Dimieni, sat ce fusese martirizat în timpul comunismului, în toamna anului 1987 și primăvara anului 1988, când a fost distrus complet, inclusiv biserica, iar cimitirul strămutat la Otopeni. Un sat martirizat care apoi, după Revoluție, a renăscut din propria-i cenușă, cu multe și mari dificultăți, iată că primește ocrotirea unui Sfânt Martir, ceea ce nu poate fi altceva decât o lucrare a lui Dumnezeu.
L-am sărbătorit pe Sfântul Ioan cel Nou și în data de 24 iunie 2014, apoi an de an la 2 și la 24 iunie. La data de 12 noiembrie 2017 a avut loc sfințirea picturii bisericii, într-o zi de duminică, moment în care biserica noastră a primit oficial hramul al doilea, pe Sfântul Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava, cu data de prăznuire în 2 iunie. Delegat al Preafericitului Părinte Patriarh Daniel a fost Preasfințitul Părinte Timotei Prahoveanul, împreună cu Părintele Protopop Cristian Burcea, alături de un ales sobor de preoți și diaconi. Printre invitații de seamă a fost prezent și a cuvântat domnul academician Emilian Popescu, un mare bizantinolog al vremurilor noastre care, între timp, a trecut la cele veșnice la data de 25 august 2020”.
„Așa a fost rânduiala lui Dumnezeu cu noi”
Și continuă Părintele Vasile: „Propunerea făcută de mine pentru al doilea hram a fost Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, iar Părintele Patriarh ne-a aprobat, după ce am adus ca argument puternic atât faptul că Sfântul a făcut o minune cu domnul Horia, salvându-l de la moarte năprasnică din acel accident auto cumplit, cât și felul minunat în care icoana a ajuns în biserica noastră. Am crezut mereu că așa a fost rânduiala lui Dumnezeu cu noi.
Ca să nu mai spun că în Postul Adormirii Maicii Domnului din anul 2010 a început totul, adică această poveste de iubire a Sfântului Ioan față de mine. Astfel, eram pentru prima dată în vizită la Suceava și m-am închinat la moaștele Sfântului, rugându-l cu credință să-mi dea un răspuns legat de numirea mea ca preot la Parohia Dimieni. Înainte de pelerinaj, depusesem dosarul de hirotonie la Arhiepiscopia Bucureștilor, întrucât Părintele Traian Radu, ctitorul bisericii din Dimieni, ieșise la pensie. După ce m-am închinat Sfântului, am telefonat și am primit răspuns că am fost numit preot. Am întrebat și a doua oară, primind din nou răspuns afirmativ. De asemenea, mi s-a dat ascultarea ca într-o zi sau două să fiu prezent la Centrul Eparhial. Deci Sfântul este cel ce m-a ajutat să fiu preot la Dimieni. M-a iubit foarte mult și înainte de aducerea icoanei sale în biserica noastră.
Apoi, în anul 2021 m-am îngrijit să primim în biserica noastră unul dintre veșmintele care au îmbrăcat sfintele moaște ale Sfântului Mucenic. Mai întâi, am ajuns în audiență la Înaltpreasfințitul Părinte Calinic, Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților și, deși am cerut o părticică din sfintele moaște, totuși nu am primit, cu toate că am adus ca argument faptul că biserica noastră este singura din toată Arhiepiscopia Bucureștilor cu acest hram. Atunci am întrebat dacă se poate să primim, totuși, ca mângâiere, un veșmânt al Sfântului, și ni s-a spus că da, chiar cu mare plăcere.
Am făcut toate demersurile, conform legislației bisericești și, la data de 8 iulie 2021, a fost adusă la biserica noastră, pentru totdeauna, o raclă cu mantia Sfântului, slujindu-se o frumoasă slujbă de primire. Racla a fost adusă de Părintele Arhimandrit Serafim Grigoraș, Starețul Mănăstirii «Sfântul Ioan cel Nou», însoțit de un preot și un diacon. De la noi din zonă au participat preoții din Tunari, Otopeni, Balotești, Capela Aeroportului Otopeni și satul Petrești din Corbeanca, conduși fiind de Părintele Protopop Cristian Burcea, al Protoieriei Ilfov Nord”.
După mărturia Părintelui Vasile, multe nu mai sunt de zis. Au trecut atâția ani de atunci, în care nu mi-aș fi închipuit că voi ajunge să descriu acest episod din viața mea, considerând că detaliile, care au rămas adânc întipărite în sufletul meu, sunt trăiri intime, care au o încărcătură diferită de la om la om, astfel încât pot fi, în mod inevitabil, percepute diferit.
Totuși, odată cu trecerea timpului, văzând bucuria și evlavia cu care enoriașii localității Dimieni au primit icoana Sfântului și, mai apoi, cel de-al doilea hram al bisericii lor, m-am gândit că scopul pentru care s-au întâmplat aceste evenimente nu a fost numai persoana mea, ci a acoperit o comunitate întreagă, de aceea, poate ar fi folositor să arăt cât de puțin trebuie să poți conștientiza că Dumnezeu este în permanență în sufletul tău și trebuie numai să-ți întorci ochii și gândul către El, ca să-ți dai seama că nu ești și nu vei fi niciodată singur, după cum nimic nu poate exista în întregul univers în afara Lui.
Horia Negurescu
Articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 173 (iunie 2023)
Revista poate fi achiziționată din:
- Platforma digitală – în format digital online
- Magazin România – în format tipărit, cu livrare în România
- Magazin străinătate – în format tipărit, cu livrare în străinătate
De asemenea, te poți abona la revistă, individual (un singur abonament) sau colectiv (până la 10 abonamente la aceeași adresă – reducere de până la 40%) pe un an sau pe șase luni
Trackbacks and Pingbacks