De la moarte la viață

„Zoraya ter Beek, o tânără olandeză de 28 de ani care suferă de depresie a cerut să fie eutanasiată pentru suferință psihică” – este una dintre ştirile care a atras într-o oarecare măsură atenţia opiniei publice internaţionale luna care a trecut. Nu este vorba de moartea subită a unui tânăr vaccinat anti-COVID ca să-şi poată păstra locul de muncă, nici de eutanasierea unui bolnav de cancer în fază terminală care nu mai suportă durerea. Tânăra Zoraya este o fată obişnuită olandeză care se află în depresie pentru că nu ştie cine este exact, într-o lume lipsită de identitate. Nu-şi găseşte sensul şi poate că suferă şi de o dereglare de natură organică pe care medicina contemporană, ce se laudă că poate să-l înlocuiască complet pe Dumnezeu, nu o poate rezolva. De fapt, medicii au încurajat gestul, prin faptul că s-au declarat neputincioşi. Iar alţii au aprobat, ca să nu o lipsească pe biata fată de dreptul de a fi ucisă în mod legal, după ce au lipsit-o de dreptul de a fi cineva în lumea aceasta şi de a se bucura de viaţă.

Psihiatrul ei i-a spus că a încercat totul şi că „nu mai putem face nimic pentru tine. Nu va fi niciodată bine”. Cu alte cuvinte, îţi rămâne doar eutanasia. Chiar unul dintre membrii Comitetului de eutanasiere din Olanda în perioada  2014 – 2015 a ajuns la concluzia că „medicii şi psihiatrii au ajuns să considere eutanasierea ca pe un fel de opţiune acceptabilă, când anterior era ultima soluţie”. În acei ani (când a fost membru al comitetului) a văzut practica olandeză de eutanasie evoluând de la moartea ca ultimă soluţie la moartea ca opţiune implicită. „Văd fenomenul”, observă Stef Groenewoud, „mai ales la persoanele cu boli psihice şi în special la tinerii cu tulburări psihice, unde medicul pare să renunţe mai uşor decât înainte.”

De fapt, suntem martorii celui mai mare eşec al omenirii, atât al medicinii, al ştiinţei, dar mai ales al umanităţii. Cultura morţii răspândită din belşug prin toate mijloacele de comunicare în masă îşi celebrează prin eutanasierea Zorayei victoria. De fapt, această tânără nu este un caz izolat. Numai în Ţările de Jos se eutanasiază anual în jur de 9000 de oameni, iar acesta este, credeţi-ne, doar începutul. Spania abia a legalizat eutanasierea în 2021 şi, pas cu pas, mai toate ţările din lumea zis civilizată vor urma această cale, că doar suntem cu toţii uniţi de aceeaşi legislaţie europeană. Cu alte cuvinte, sunt ucişi prin eutanasiere numai în Olanda mai mulţi oameni decât mureau în trecut într-un an în timpul unui război. În 2022 au fost eutanasiaţi 5% din toţi oamenii care au murit în acel an.

Dacă e să se înceapă deja legalizarea eutanasierii oamenilor depresivi, credem că în curând vom putea avea sute de mii care se vor eutanasia numai în Europa, la nivelul unui an. Aceasta în condiţiile în care Europa se poate lăuda cu o rată de peste 7% din populaţie în depresie cronică, adică 54 milioane de locuitori ai Europei. Dacă numai 10% din ei ar opta pentru soluţia Zorayei, care până acum era interzisă, aţi putea vedea că nu exagerăm deloc când spunem că pericolul care planează asupra omenirii în viitor nu este războiul atomic, ci uciderea prin eutanasiere.

De ce sunt oamenii depresivi?

În era mass-media, fenomenul eutanasierii tinerilor depresivi poate cunoaşte o creştere explozivă, după cum au ajuns să se teamă şi specialiştii în bioetică din lumea occidentală. Tinerii sunt încurajaţi să se sinucidă nu numai de către medici, de opţiunea implicită oricărui tratament, dar şi de reţelele de socializare sau de naraţiunile justificative ale micului ecran, de dezbateri, de activiştii drepturilor omului. Astfel nu suntem departe de o contaminare în masă a tineretului depresiv prin hipermediatizarea unor astfel de sinucideri asistate, fenomen denumit de către sociologul David Phillips încă din anul 1974 ca „efectul Werther”.

De ce sunt omenii depresivi?De ce cad în deznădejde? Desigur, sunt o mie de motive, dar unul dintre cele mai importante este acela că trăim într-o lume care a uitat de Dumnezeu. Mai precis, lumea zilelor noastre prin politicile publice sociale, economice, culturale şi religioase se îndepărtează tot mai mult de raţiunile pe care le-a pus Domnul în creaţia sa. Oamenii se luptă practic cu Dumnezeu, atunci când, de pildă, nu mai recunosc identitatea imutabilă a bărbatului născut bărbat şi a femeii născute femeie. Batjocoresc pe Dumnezeu când îşi batjocoresc trupurile prin păcate împotriva firii, când cultivă pornografia ce transformă femeia sau bărbatul în obiecte de satisfacere a plăcerilor animalice, când luptă împotriva familiei şi a tuturor valorilor ei, vrând să legalizeze sub titlul de familie concubinajul a doi homosexuali. De fapt întregul discurs public care ne asaltează prin toate mijloacele este dominat de această cultură a morţii care iată îşi arată semnele în hotărârea Zorayei de a se lăsa ucisă prin eutanasiere.

În ce familie o fi trăit Zoraya, în ce credinţă s-a născut şi a trăit de nu mai doreşte altceva, decât ca iubitul ei să-i împrăştie cenuşa într-un loc frumos din pădure? Să nu ne gândim la ea ca la un monstru. Este o tânără care s-a născut spre viaţă, dar nu mai găseşte acest drum în jungla zilelor noastre. Este un om ca noi toţi, dar îi lipseşte în mod fundamental ceva, iar acel ceva credem că este simţirea iubirii nespuse a lui Dumnezeu pentru om.

Cei care sunt familiarizaţi cu noțiunile de psihologia creşterii copiilor ştiu că atunci când mama sau tatăl, dar mai ales mama, sau cineva apropiat din familie îi stă aproape copilului în primii ani de viaţă, acesta dezvoltă aşa-numitul ataşament securizant. Este vorba de un sentiment care te însoţeşte întreaga viaţă, acela că cineva care te iubeşte, mama sau tatăl tău, sau oricine altcineva, este acolo lângă tine ca să te sprijine, să te ajute să treci peste greutăţi şi mai ales să te protejeze în faţa răului, când acesta îţi pune în pericol viaţa. Prin tot ceea ce întreprind aceşti oameni care sunt alături de copil, el dobândește un sentiment de siguranţă.

Un astfel de sentiment, însă cu mult mai profund, dincolo de psihicul uman, este cel pe care îl conferă harul lui Dumnezeu oricărui om născut pe acest pământ. Noi toţi pornim la drum cu un curaj, cu o bucurie, cu o dorinţă de a trăi şi cu o mare curiozitate. Lumea dăruită nouă prin naştere este o minune şi suntem fericiţi să o descoperim. Da, orice om vine pe pământ cu multă nădejde, este nădejdea într-un mai bine care este promis undeva în pregustarea harului. Desigur, cu cât te apropii mai mult de Dumnezeu, această bucurie şi pace devin o stare de toată vremea, temeiul existenţei, indiferent ce ni se întâmplă în viaţă. Dacă însă ne îndepărtăm, pierderea harului este resimţită ca o durere neînţeleasă pentru care căutăm vinovaţi, certându-ne cu cei din jur, războindu-ne cu lumea, fără însă să ne dăm seama că duşmanul nostru cele mai mare, care ne întristează viaţa, nu e altul decât păcatul ce ne desparte de Bunul Dumnezeu.

Nu este deznădejde în lume care să nu fie expresia acestei împuţinări a harului. Poţi să ai douăzeci de ani, dar dacă rezerva ta de har s-a diminuat prea mult, nu mai găseşti nici o bucurie să trăieşti. Şi, dimpotrivă, poţi avea optzeci de ani şi să te bucuri de viaţă ca în copilărie, după cum i-am văzut pe monahii bătrâni din Sfântul Munte. Se aruncă vina pe probleme organice, pe angoase sociale, chiar climatice, dar în fapt, problema este una singură. Am cunoscut oameni bolnavi grav, cum greu poate să-şi imagineze cineva. O bună prietenă nu mai putea să se mişte în pat absolut deloc la vârsta de treizeci și cinci de ani şi până la moartea sa, la treizeci și opt de ani, era cea mai mare resursă a noastră de optimism și bucurie de a trăi. Am cunoscut oameni cu găuri în abdomen, colonostomă şi ileostomă în acelaşi timp, care ani de zile s-au luptat să supravieţuiască unui cancer de colon la o vârstă tânără. Moartea i-a prins pe toţi cu multă pace, iar când îi pomenim, simţim la rândul nostru că acum ei chiar se găsesc la „loc de odihnă”.

O gândire „critică” antihristică

Aşadar, nu suferinţa fizică şi nici celelalte motive invocate de aceeaşi mass-medie ucigaşă sau de „specialiştii” bine plătiţi ca să-şi dea cu părerea, susţinând cultura morţii sunt cauza, ci însăşi această lume bolnavă care este înrâurită tot mai mult de cel numit în Sfânta Scriptură „ucigător de oameni dintru început”. În Europa, cele mai mici rate ale depresiei sunt în ţări precum a noastră, cu 1%, şi în Bulgaria, cu 2,7% din locuitori, faţă de Islanda cu 15,7% şi Portugalia cu 12,2%. Tot aceste ţări au avut şi cea mai mică rată de vaccinare, şi tot ele sunt cele în care oamenii mai merg la biserică şi se roagă lui Dumnezeu. Dar şi la noi această rată este în creştere, tot pentru că oamenii sunt dirijaţi într-o măsură tot mai mare pe traseele morţii decât pe cele ale vieţii. Cineva apropiat, studentă în Bucureşti, îmi spunea anul trecut că profesoara lor la gândire critică este o mare apărătoare şi promotoare a eutanasiei. Dar nu numai a eutanasierii, ci şi a avortului, a identităţii de gen şi a ateismului ştiinţific sau neştiinţific. Ştiaţi că materia „gândire critică” a fost introdusă în mai toate facultăţile umaniste din România? De ce oare trebuie ca gândirea critică să fie antihristică? De ce gândirea critică trebuie să susţină cultura morţii? Oare asta nu înseamnă că înseşi politicile publice dirijate de undeva, de la centru, Bruxeles să spunem, cultivă moartea? Şi este vorba de acea moarte care nu mai lasă omului nici o şansă la mântuire, moartea prin sinucidere. 

Să nu ne mire unde a ajuns lumea astăzi, căci aceasta se şi doreşte de către ucenicii celui rău care o stăpânesc, dincolo de „marea finanţă”! Ci să ne mirăm când mai vedem o familie cu mulţi copii, o familie de oameni cu carte care s-au retras la ţară, muncind cu greu pentru fiecare zi, dar care se bucură de natură şi de prezenţa lui Dumnezeu în viaţa lor. Ei trebuie să ne fie modele, iar nu actorii sau vedetele reţelelor de socializare. Lumea virtuală nu poate fi asociată vieţii, pentru că nu a făcut-o Dumnezeu, ci o falsifică pe cea reală. Cu cât vom înţelege mai mult că această lume nu face decât să ne contamineze sufletul cu infecţia îndepărtării de Dumnezeu, cu atât mai avem o şansă la viaţă. Altfel, viaţa noastră va fi tot mai tristă, iar pentru tinerii din noua generaţie care au ajuns să trăiască prea puțin în lumea reală, eutanasia va deveni o soluţie.

În Biserică, însă cu răbdare şi nădejde, în toate cele potrivite harului, bucuria şi pacea nu se vor împuţina niciodată, căci Dumnezeu Însuşi este izvorul vieţii şi cine va rămâne întru El viaţă va avea şi o va avea din belşug ^{cf. Ioan 10:10}.

Virgiliu Gheorghe

Articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 184 (mai 2024)

Revista poate fi achiziționată din:

• Platforma digitală – în format digital online
• Magazin România – în format tipărit, cu livrare în România
• Magazin străinătate – în format tipărit, cu livrare în străinătate

De asemenea, te poți abona la revistă, individual (un singur abonament) sau colectiv (până la 10 abonamente la aceeași adresă – reducere de până la 40%) pe un an sau pe șase luni

• la revista în format digital online, de AICI
• în format tipărit, cu livrare în România, de AICI
• în format tipărit, cu livrare în străinătate, de AICI